2,559 matches
-
până ieri; râsul și gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altă dată față cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noștri vor avea poate de ce să plângă noi am râs destul". Cercetarea hermeneutică a lui Theodor Codreanu se angajează să pătrundă în tainele caragialismului. Pentru aceasta autorul recurge la o "poetică a oglinzii" a cărei paternitate și-o revendică, evident concepută pe temeiul unor "sugestii" inspirate, în primul rând, de Eminescu și Caragiale
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Jurnal). Așa stând lucrurile, Maiorescu este, deopotrivă, întemeietorul cultului Eminescu (oferind girul spiritului său critic) și regizor al evenimentelor din anii de recluziune ai poetului. Ziua de 28 iunie 1883, când s-a rostit sentința morții civile este "o cheie hermeneutică" (lucr. cit., p. 73) pentru tot ce va urma. Cu certitudine însă (și demonstrația d-lui Codreanu e fără fisură) n-a urmat un vid intelectual în existența eminesciană. Omul sacrificat a ieșit creator la rampă, așezând premisele unui mit
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
sunt puse sub lupă și așezate unde le este locul în susținerea unei direcții epistemologice muribunde ori în favoarea deschiderii spre un teritoriu nou al cunoașterii științifice și creației artistice. "Transmodernitatea e posibilă și în cultură, dar numai prin construcția unei hermeneutici noi, care să-i deschidă calea spre zonele de transparență ale lumii ca lumen, căci recuperarea luminii din opacitatea lumii, a culturii înseamnă cunoașterea lui Dumnezeu, în ultimă instanță [...] în ce mă privește, am încercat să pun temeliile unei hermeneutici
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
hermeneutici noi, care să-i deschidă calea spre zonele de transparență ale lumii ca lumen, căci recuperarea luminii din opacitatea lumii, a culturii înseamnă cunoașterea lui Dumnezeu, în ultimă instanță [...] în ce mă privește, am încercat să pun temeliile unei hermeneutici noi, pornind de la distincția capitală dintre "complexele de cultură" (care au traversat culturalul din renaștere și până la postmodernism) și "complexele de profunzime" (zonele de transparență)". Ultimele capitole (XI-XVI) sunt dedicate aplicării acestei "noi hermeneutici", socotind că "premisele românești principale întru
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
am încercat să pun temeliile unei hermeneutici noi, pornind de la distincția capitală dintre "complexele de cultură" (care au traversat culturalul din renaștere și până la postmodernism) și "complexele de profunzime" (zonele de transparență)". Ultimele capitole (XI-XVI) sunt dedicate aplicării acestei "noi hermeneutici", socotind că "premisele românești principale întru întemeierea doctrinei "noului antropocentrism" transmodern sunt ontologia arheității lui Eminescu, filosofia lui Blaga și cea a lui Noica, teologia Părintelui Stăniloae și antitetica filosofiei lui Ștefan Lupașcu, la care se aliază logica fuzzy [pe
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
chiar titlul unui capitol) și estetica transmodernă în cinci ipostaze poezie, proză, critică la Nichita Stănescu, C.D. Zeletin, Victor Teleucă, Svetlana Paleologu Matta și Milan Kundera. Toate într-un discurs critic extrem de concentrat, bazat pe o cercetare acribioasă, din perspectiva hermeneutică, filozofică și socială. Un prim reproș adus canonului postmodernist vizează exclusivismul și radicalismul scriitorilor grupului, credința acestora că maniera poate înlocui stilul, precum și "abuzul" comis față de Nietzsche și de Heidegger atunci când și-i aliază "spre legitimarea deconstructivismului radical" bazându-se
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de profesorul Codreanu este cel al mișcării ecumenice de reconciliere a celor două biserici despărțite prin Marea Schismă și al exemplarului transmodernism al Papei Ioan Paul al II-lea, concluzionând că transmodernitatea este posibilă și în cultură "prin construcția unei hermeneutici noi, care să-i deschidă calea spre zonele de transparență ale lumii ca lumen, căci recuperarea luminii din opacitatea lumii și a culturii înseamnă cunoașterea lui Dumnezeu". Pentru a nu cădea în extremismul primitivismului mistic al conștiinței arhaice al lui
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Ziauddin Sardar găsește că inclusiv "antiteza monstruoasă" dintre Occident și Orient poate fi depășită doar printr-o mentalitate transmodernistă. Fiindcă transmodernismul este "o spiritualitate" ce reabilitează noțiuni care au fost declarate în postmodernitate ca fiind anacronice: valoare, capodoperă, geniu, personalitate, hermeneutică etc., totul începând cu "dialogul global între credințe". Sunt puse în discuție în continuare măsura în care "gnoza de la Princeton" prefigurează eonul transmodern (tezele, intențiile și erorile acesteia), impostura feminismului reclamată de aceiași gnostici (cu vârful de lance în speculațiile
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
mai este necesar să negi. Nici transmodernismul nu neagă. El se situează în afară. "Ethosul transmodern, ne încredințează autorul, exclude narcisismele de grup, plasându-se într-o neutralitate dinamic-participativă în luminișul ființei. Se reabilitează noțiuni declarate anacronice precum geniu, capodoperă, hermeneutică, valoare, personalitate, profunzime etc." Și atunci transmodernismul, care este legat nominal de modernitate, cum poate rupe barierele, pentru o situare dincolo? În fond, meritul nu constă în a găsi un prefix care să realizeze ruptura de rădăcina. Într-un interviu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
scriitorul Codreanu, la autoritatea eminesciană, respirația filosofico-literară din opera de căpătâi Modelul ontologic eminescian regăsindu-se inevitabil și în această scriere. Unii critici, puțini ce-i drept, s-au încumetat să îl considere pe Eminescu postmodern, mai ales datorită unei hermeneutici subtile a prozelor marelui poet; iată că autorul nostru are îndrăzneala să afirme că "Luceafărul", c'est-à-dire Eminescu ar fi mai mult decât atât, chiar transmodern. Originalitatea considerațiilor din acest studiu este dovedită, de exemplu, prin faptul că în cele
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
închisoare și de domiciliu forțat cu Goma, dar, după căderea comunismului, părăsind "ideocritica în favoarea ideologiei sub iluzia că-și "împlinește" adevărata vocație" și, în cele din urmă, "eșuând printre ideologii provenind din Noua Stângă Americană, (...) a ajuns să-și repudieze Hermeneutica lui Mircea Eliade ("O carte pe care, aproape, vreau s-o uit") și să refuze, după 1989, reeditarea". Lui Noica, același însingurat printre "neoconservatorii" cu rădăcini troțkiste din Cartierul Primăverii nu-i poate ierta faptul că în interpretarea sa "ființa
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și a transmodernității, concepte care devin pivoții criticii sale. Pe un teren în care sintezele sau ideologiile sunt tot mai apatice, autorul Transmodernismului și-a croit un drum propriu, clădit pe un instrumentar critic pe care îl aplică într-o hermeneutică de tip transdisciplinar. La o margine de țară, el scrie temeinic, după cum o demonstrează Ion Barbu și spiritualitatea românească modernă: ermetismul canonic (București, "Curtea Veche", 2011), lucrare străbătută de intenția de a inova la nivelul interpretării. Polemistul canonic Pornind de la
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
exegeza barbiană, începând cu Nicolae Manolescu și terminând cu adversarul său înverșunat, Marin Mincu. Autorul țintește, în mod firesc, către vârfurile criticii postbelice dintr-o dorință firească de a-și legitima propria interpretare prin negarea analizelor precedente. Defectul major al hermeneuticii lui Mincu, spre exemplu, ar fi acela că "nu-l desprinde decisiv pe Barbu de poezia pură modernistă." (p. 149). Codreanu respinge conceptul de "poezie pură" și pledează pentru o înțelegere integratoare, recte transdisciplinară și transmodernă: "Mărturia aceasta spulberă în
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de Barbu este că a intuit și practicat, în primele decenii ale secolului XX, conceptul poeziei ca realitate translingvistică: o limbă universală, ca și matematica, "dar care nu are nimic de-a face cu lexicul și gramaticile"." (p. 151) Analiza hermeneutică este dublată în permanență la Theodor Codreanu de un pronunțat spirit polemic, atribut al siguranței de sine. Pe G. Călinescu îl taxează pentru că a confundat ermetismul filologic cu cel canonic. Lui Solomon Marcus îi reproșează că nu s-a gândit
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
cu Nicolae Manolescu, adept al ideii de joc barbian și cărtărescian. Codreanu îi plasează însă pe Barbu și Cărtărescu în paradigme diferite, întrucât primul vizează esențializarea prin reducție în vreme ce al doilea este "un risipitor de cuvinte", un logocentric. Pentru o hermeneutică a transdisciplinarității După o adevărată "sinteză generală în atac", Theodor Codreanu trece la construcția unui edificiu hermeneutic propriu, având în centru ideea trandisciplinarității și conceptul de "ermetism canonic", preluat dintr-o scrisoare semnată de Barbu: "Mă face emulul lui Mallarmé
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
temporal de maximă trezvie, după cum demonstrează autorul cărții în mod aparent paradoxal, un răspuns mai echilibrat, în spiritul unei filozofii a deschiderii exemplare. Din acest unghi, putem afirma fără rezerve că Theodor Codreanu a reușit să deceleze, în ceea ce înseamnă hermeneutica sa, acea cale de mijloc în perfect acord cu "desăvârșita capodoperă de spiritualitate creștină" a lui Eminescu, esențializată în versuri precum: Atâta foc, atâta aur / Și-atâtea lucruri sfinte / Peste întunericul vieții / Ai revărsat, părinte!". Volumul în discuție, după cum ține
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
spațiul strict textual, oferindu-se îmbietor exegezei. "Fiindcă noutatea oamenilor mari scria Iorga nu se mântuie niciodată". Oricâte contribuții se vor ivi (unele ambiționând chiar a oferi "rezultate definitive", cum observa caustic D. Vatamaniuc; vezi, 1993), instaurând, poate, altă "dictatură hermeneutică", căutările continuă pe harta eminescologiei și, din fericire, aventura se anunță fără sfârșit. Ca dovadă, și două recente propuneri editoriale. [...] 2. Ivit recent, sub sigla editurii analiza retorică integrală o ediție definitivă (Chișinău, tiraj: 1.000 exemplare!), volumul d-lui
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
contestatari), într-o epocă în care depune mărturie însuși Titu Maiorescu în a sa Istorie contimporană abundă intrigile și cabalele? Sunt toate aceste ipoteze de lucru simple "aberații" ale secretomaniei, "fără suport documentar credibil", dincolo de limita plauzibilului, rod al unei hermeneutici exaltate pe care o cultivă "justițiarii"? Se știe, tenebroasa zi de 28 iunie 1883 a făcut să curgă multă cerneală, analiștii ultimului val (printre ei, cărturari de calibru) pledând pentru o conjurație anti-Eminescu. Chiar poetul era obsedat de astfel de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
proprii. Acești istorici și critici literari sunt rari, la noi. Din nefericire, prea rari. Chiar și la cei mai proeminenți, aflăm stângăcii în formularea considerentelor filosofice, care lasă loc obiecțiilor, atunci când lucrurile se iau în serios. Se știe, firește, că hermeneuticile și formulările tehnice ale filosofilor par prozaice multor literați. Adesea, ei preferă frazări intuitive, mai calde, chiar dacă acestea riscă să trădeze ideile. Orice credem, însă, filosofia trebuie luată ca atare. Iată un exemplu. Nu insist asupra faptului că la Kant
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
stat: instituționalizarea identității naționale prin sistemul de învățământ / 43 1.2.1. Literatura didactică românească: de la bucoavnă, prin abecedar, către manual / 45 1.2.2. Manualul de istorie națională: "armă de instrucție în masă" / 55 Capitolul 2. Chestiuni de metodă: hermeneutica discursivă / 59 2.1. Analiza discursivă a manualelor de istorie ca vectori ai memoriei naționale / 59 2.2. Analiza documentelor sociale și critica "sociologiei de fotoliu" / 63 Capitolul 3. Pedagogia națiunii: propovăduirea românității prin manualele școlare / 67 3.1. Patriotism
Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive ale trecutului național by Mihai Stelian Rusu () [Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
să arate rolul crucial jucat de memoria colectivă în procesul de construire politică a statului-națiune. Argumentul glisează apoi de pe relația memorie-națiune pentru a introduce în ecuație rolul sistemului educațional și al literaturii didactice în instituționalizarea identității naționale. Capitolul metodologic detaliază "hermeneutica discursivă" utilizată ca metodă precumpănitoare în analizarea modului în care manualele de istorie a românilor au funcționat ca vectori ai memoriei naționale. După fixarea acestui cadru de referință teoretico-metodologic, lucrarea avansează înspre realizarea unui studiu de caz asupra genezei culturale
Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive ale trecutului național by Mihai Stelian Rusu () [Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
ori instrumente ale schimbării programate statal vor primi girul autorităților oficiale. Centrarea analizei pe conținutul literaturii didactice în general și a manualelor de istorie în special facilitează nu atât de mult surprinderea inovațiilor interpretative în istoriografie, cât mai ales cartografierea hermeneutică a consensului societal sancționat oficial în privința trecutului colectiv. În locul unei analize de istoria ideilor novatoare (focusată pe depistarea inovației și reperarea interpretărilor heterodoxe), lucrarea de față propune o analiză a ideilor devenite ortodoxie istoriografică în urma promulgării lor de către autoritățile statale
Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive ale trecutului național by Mihai Stelian Rusu () [Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
prin intermediul sistemului de învățământ public de masă finanțat și organizat statal. În calitatea lor de expresii ale consensului oficial cauționat statal, manualele școlare de istorie pot fi luate ca alcătuind cărămizile constitutive ale memoriei naționale. Capitolul 2 Chestiuni de metodă: hermeneutica discursivă 2.1. Analiza discursivă a manualelor de istorie ca vectori ai memoriei naționale Limbajul uman face proba plasticității sale expresive prin abundența metaforică prin care poate fi descris manualul de istorie. Privit prin prisma ideii machiavelliene, cartea școlară este
Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive ale trecutului național by Mihai Stelian Rusu () [Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în care dascălii erau la fel de ignorați cu privire la materialele didactice cu care lucrau, "literele, cuvintele și propozițiile erau formule magice și vrăji" (ibidem, p. 306). Chiar și elevii mai studioși care izbândeau să citească rămâneau analfabeți funcționali, lovindu-se de problema hermeneutică a înțelegerii textului pe care reușeau cumva să îl bolborosească. Sârguincioșii care, îndeletnicindu-se cu învățarea latinei, se înzestrau până la absolvirea școlii primare cu pasaje învățate pe de rost de prin scripturi și catehisme, reușeau să își impresioneze părinții analfabeți
Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive ale trecutului național by Mihai Stelian Rusu () [Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
1861, p. 81), ale căror trasee istorice vor converge înspre direcția fuzionării din 1859 într-un singur stat pur românesc. Prin această mitoistorie, Heliade arată "quŏ firul [statalității românești] nu se taie" (p. 69). Unitatea. Cele mai substanțiale revizii de hermeneutică istorică survenite în această a doua generație de manuale de istorie vizează ideea de unitate. După Unirea din 1859, istoriile separate ale celor trei principate sunt supuse unui proces de unificare, din confluența lor emergând istoria României. Trecuturile particulare ale
Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive ale trecutului național by Mihai Stelian Rusu () [Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]