3,668 matches
-
o reprezentare a realității care să legitimeze acest mod de pro-ducție. Deoarece adevărul nu poate fi apropiat pe cale științifică, ideologia este văzută de către Marx drept inversul științei. Dar, ea trebuie considerată și drept figura inversă a filosofiei, căci materialismul istoric marxist are nevoie de un cadru filosofic și acesta este materialismul dialectic, care se situează în opoziție frontală cu ideologia. Discursul savant asupra societății, și în special cel economic, nu mai este deci un joc a două metafore, ci a trei
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
în special cel economic, nu mai este deci un joc a două metafore, ci a trei: filosofia, știința și ideologia, ale căror influențe conflictuale trebuie departajate. 3.2. CUM SĂ ÎNȚELEGEM IDEOLOGIA 3.2.1. Paradoxul lui Mannheim Chiar dacă tradiția marxistă a ideologiei rămîne dominantă pînă astăzi, axiomele sale ideologice au fost demult denunțate. E într-adevăr dificil de crezut că doar clasa dominantă este supusă iluziei, falsei conștiințe, din dorința de a-și raționaliza interesele. Susținînd destrucția "unității ontologice obiective
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
deci înclinația sa ideologică și astfel, prin eliminare, izo-lîndu-se aportul său propriu-zis științific. Îmbinînd practica și teoria, Schumpeter își aplică tehnica sa de decantare asupra a trei opere majore : cele ale lui Smith, Marx și Keynes. El se conformează definiției marxiste a ideologiei, corectată de Mannheim. Desigur, Schumpeter nu poate fi obiectiv, deoarece analiza sa este, ea însăși, una sociologică. Totuși, ea reprezintă un avans epistemologic de prim or-din, deși rămîne de slabă utilitate practică, datorită intrării în paradoxul lui Mannheim
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
ea însăși, una sociologică. Totuși, ea reprezintă un avans epistemologic de prim or-din, deși rămîne de slabă utilitate practică, datorită intrării în paradoxul lui Mannheim. Două alte voci sunt însă de reținut. Pri-ma procedează la un demers aprioric, apropiat celui marxist. Ea dă o definiție ideologiei, dar conferă teoriei sarcina de a descoperi conținutul pe care nu-l poate furniza în mod empiric, datorită paradoxului lui Mannheim. A doua este o abordare pragmatică ce substituie definiției un simplu criteriu: ambiția nu
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
ce poate fi enunțată astfel: un ansamblu coerent, deschis și totalizant, de principii date a priori, avînd ca obiect furnizarea unei reprezentări a vieții omului în societate (Leroux). 3.2.4. Economistul și ideologia Dacă vrem să lăsăm deoparte concepția marxistă asupra ideologiei, datorită impasului practic la care conduce paradoxul lui Mannheim, celelalte două căi de acces rămase la îndemînă ar putea ocaziona o schimbare salutară în atitudinea economistului față de gîndirea ideologică. Potrivit primului demers, pragmatic, ideologia este înțeleasă ca o
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
secolul al XX-lea. Ei nu stabilesc norme de justiție decît sugerînd apropieri sau opoziții, reactualizînd concepte neglijate sau utilizîndu-le în contra-curent. Ei deschid deci, și nu închid dogmatic, discuțiile în jurul jusiției. Criticii comunitarieni ai lui Rawls, cei liber-tarieni sau marxiști ai lui Nozick, sunt exemple ale acestei mișcări perpetue care este interogația normativă în economia politică, ținînd seama în egală măsură de dezvoltările recente, mai ales de lucrările "ressource"-iștilor (Dwurkin) sau de ale susținătorilor alocației universale (Van Parijs). Mai
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
a genului epidictic (convocând autori ca Joseph de Maistre, Salvador Dali și făcând o ocheadă la E. M. Cioran), defragmen(ta)torul nostru glosa consecvent pe teme structuraliste, folosind referințe la logică și istoria ei pentru a vehicula obsesiile ne(o)marxiste ale textualismului militant (printre care teama de elita textocraților, castratori ai imaginarului social). Iar când, în 1988 (crel, nr. 4), Luca Pițu continuă povestea alterității invocându-i pe Derrida, Joyce, Levinas, Blanchot, Martin Buber, Deleuze, Nietzsche (autori de orientare diversă
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
afectivă care apar la încrucișarea istoriei individuale și a istorie colective, într-o relație reciprocă de auto-generare. O biografie trebuie să poată da seama de sensul unei vieți, în alegerile sale fundamentale: dragoste, profesie, opțiuni ideologice susține ne(ur)o-marxistul contemporan cu autorul studiilor despre narcisism (Bernard Muldworf, 116). Se prea poate (iar specialiștii în "resurse umane", poliția politicii corporațiilor și asociațiilor ar fi de acord). Depinde însă de fragmentul de cuvânt pe care pui accent: pe viață (bios) sau
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Întâlnim nenumărate mărturii în acest sens în vaste teritorii ale literaturii filozofice. Aprecieri critice standard la adresa Tractatus-ului, care pot fi găsite în scrierile unor filozofi de orientare speculativă, existențialistă, marxistă sau neomarxistă din a doua jumătate a secolului trecut, pornesc de la presupunerea că lucrarea de tinerețe a lui Wittgenstein ar fi constituit punctul de plecare și de sprijin al empirismului logic.78 Dincolo de unele apropieri la suprafață, există deosebiri profunde
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
baza pe care se organizează întreg sistemul social, este infrastructura tehnico-economică pe care se grefează suprastructuri ideologice și instituționale. Modul de producție este constituit el însuși din două ansambluri de relații: forțele de producție și relațiile de producție. În concepția marxistă asupra istoriei (materialismul istoric) oamenii își determină viața, domină natura, dezvoltînd așa-zise forțe productive. Forțele productive cuprind condițiile naturale, oamenii înșiși și mai ales tehnologiile și utilajele. În fapt, ele regrupează într-o relație dialectică subiecții sociali și mijloacele
[Corola-publishinghouse/Science/1553_a_2851]
-
a treia cale, noul centru, un document politic de mare semnificație. Această inițiativă marchează o glisare spre centru a social-democrației tradiționale și ocuparea unui nou spațiu politic, prin renunțare la cel al stîngii moderne europene, la socialism și la tezele marxiste ca fundament doctrinar. Este vorba, în același timp, despre o recunoaștere a noilor realități, despre o nouă victorie a marilor idei și credințe liberale. Capitalismul ca sistem politic și economic de piață, întreprinderea ca matrice creatoare de avuție și individul
[Corola-publishinghouse/Science/1553_a_2851]
-
ne-a adus criza, prin intermediul celebrelor "baloane financiare", care susțineau cererea de consum și piețele financiare internaționale și care acum s-au spart, dar tot el a asigurat creșterea economică generală din ultimele decenii. Deci, nu este cazul să devenim marxiști. Marx însuși a prevăzut foarte devreme succesul globalizării capitaliste din ultimele decenii. Dar a prevăzut și mulți dintre factorii sau contradicțiile menite să dea naștere actualei crize economice globale. Dezvoltarea capitalismului spunea el ar reprezenta, inevitabil, "pregătirea drumului către crize
[Corola-publishinghouse/Science/1553_a_2851]
-
apogeul transformării sale? Pentru a răspunde convingător la întrebare trebuie să spunem mai întîi cu claritate cine este Bartleby, omul care oferă prilejul unei asemenea tranformări. Marea majoritate a interpretărilor critice, oferite, în timp, lui Bartleby converg spre posibila diatribă marxistă a alienării sau, cel puțin, spre refuzul (nietzschean, avant la lettre) al oricărei forme de constrîngere socială. Astfel, individul reperabil într-un context capitalist dat devine o entitate depersonalizată, dezumanizată, redusă la gestica mașinăriei liniare, programate să execute un număr
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
ca "fenomenalitate autonomă"). Aici, arta și societatea, cultura și biografia, textul și existența se îmbinau, straniu însă legitim, pînă la simbioză. Am descoperit, cu surprindere, că Școala de Frankfurt nu fusese arhetipul experimentului comunist european (prin faimoasa "săptămînă de lucru marxistă", inaugurată de Felix Weil în 1923, cu șapte ani înainte de apariția Institutului de Cercetări Sociale), fapt de care ajunsesem să fiu convins (în România primilor ani de virulență mediatică "antimateria listă"), ci un grup filozofic extrem de serios (Horkheimer, Adorno, Fromm
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
academică. Totuși, noutatea venea din faptul că autorul intertextualizării aristotelice măcar în intenție -, din Minima Moralia, nu neutraliza caracterul declanșator al socialului, acceptînd influența sa, cel puțin mentalistă, asupra esteticului. Îi lipsea însă latura "activistă" atît de pregnantă în operele marxiștilor și culturaliștilor postbelici -, ceea ce va duce la unele disjuncții între filozof și mulți din contemporanii săi. Andrei Corbea-Hoișie amintește episodul trist al reacției studențimii "activiste" față de "medianismul" lui Adorno, de la sfîrșitul anilor șaizeci, reacție rezultată în blocarea cursului filozofului la
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
de empiric. Astfel, stipulează Adorno, în toate dimensiunile propriului proces productiv, arta are o condiție dublă, fiind simultan entitate independentă și fapt social, în sensul durkheimian al termenului. O idee, să recunoaștem, care pune idealismul hegelian în joncțiune cu pragmatismul marxist. Adorno face, de altfel, în estetica sa, o veritabilă istorie implicită a teoriilor asupra artei, punînd în contrast filozofi și gînditori, destul de greu de relaționat, în condiții obișnuite (legătura dintre "dezinteresul" artistului, con ceptualizat de Kant, și supremația "plăcerii" în
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
represiv și umilitor. La nivelul teoretic, al scopurilor proclamate, comunismul s-a pretins întruchiparea "umanismului absolut", o societate din care au dispărut distincțiile de clasă și în care oamenii ar putea trăi într-o deplină libertate. Libertatea însăși, în concepția marxistă, singura permisă sub regimul comunist, era definită drept necesitate înțeleasă. Partidul comunist era proclamat drept deținătorul adevărului universal, având astfel dreptul să definească modalitățile de "înțelegere a necesității"209. Dicționarele explicative oferă mai multe definiții ale comunismului, toate înlănțuindu-se
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
scenă a echilibrului parțial al pieței. Aici apare o diferență netă de viziune față de teoria echilibrului general a lui Walras. Vechile teorii ale cheltuielilor de producție, productivitatea capitalului, abstinența și utilitatea marginală sînt îmbinate în mod eclectic și opuse teoriei marxiste despre valoare și plusvaloare. Spre deosebire de școala austriacă, autorul britanic nu pornește de la ideea primatului consumului asupra producției, acordînd un rol important cheltuielilor de producție. Îmbină teoria utilității cu cea a cheltuielilor de producție. Atît utilitatea, cît și munca sînt determinante
Economie politică by Tiberiu Brăilean, Aurelian P. Plopeanu [Corola-publishinghouse/Science/1420_a_2662]
-
momentul în care se impune relocalizarea producției într-o regiune în care mîna de lucru este mai ieftină. În cea de-a patra fază, devine mai puțin costisitor să imporți produsul respectiv, decît să continui să-l fabrici. Conform teoriei marxiste referitoare la imperialism și schimbul inegal, diviziunea internațională a muncii este indispensabilă capitalismului pentru ca acesta să se poată reproduce pe scară lărgită. Exportul capitalurilor în țările cu economii periferice succede exportului mărfurilor: este faza imperialismului, pe care Lenin o considera
Economie politică by Tiberiu Brăilean, Aurelian P. Plopeanu [Corola-publishinghouse/Science/1420_a_2662]
-
cînd filosoful evocă figura tutelară a lui Marx (pe care îl numește adesea printre inspiratorii săi, alturi de Hegel și Heraclit), dar complexitatea gîndirii sale îi permite să vadă și să dezvăluie și limitele aceluia. Deși e convins că viziunea marxistă e încă actuală și poate servi analizei globalizării și consumului, Morin subliniază deficiențele acestei teorii în materie de antropologie. Marx nu vede în om decît ființa producătoare de bunuri, ignorîndu-i capacitatea de invenție, nevoia de mit și de joc. Prin
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
euristică, interogativă în scopul unei comprehensiuni focalizate. În strânsă legătură cu eroarea mimetică, "eroarea teatrală" constă în eliminarea etapelor critice și în rapida dogmatizare a unei idei sau teorii (exemplul oferit de Călinescu în legătură cu postmodernismul este tratarea din perspectivă (neo)marxistă a acestuia), conducând la un scenariu reductiv, care îngustează posibilitățile argumentative și discursive. Încercând să limiteze utilizarea schemelor teatral-ideologice care privilegiază ideea de totalitate, criticul român sugerează că "o tratare moderat-teatrală și totodată sceptică a postmodernismului, tratare care ar trebui
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
special la literatură, filosofie și arte (între care include arhitectura), în timp ce atunci când folosește termenul de postmodernitate face trimitere la o schemă geopolitică ce s-a dezvoltat în ultimele decenii. Subliniind că această distincție nu este același lucru cu "defuncta diferență marxistă" dintre suprastructură și bază, și că interrelaționările dintre ele sunt mult mai complexe, Hassan consideră că postmodernismul se aplică societăților conduse de media, supertehnologizate și consumeriste, iar postmodernitatea trimite la un un fenomen interactiv și planetar, în care termeni care
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
utilizate de către autorul francez în special în jurul anilor 1980 s-au transformat în repere ale discursivității postmoderne în genere termeni precum simulacru, hiperrealitate, strategie fatală, seducție regăsindu-se în vocabularul curent al postmodernismului. Punând sub semnul întrebării multe dintre presupozițiile marxiste, freudiene și structuraliste, Baudrillard a deschis calea către un discurs radical, astfel încât unii comentatori l-au catalogat drept teoreticianul "sfârșitului modernității". Acest sfârșit va fi urmat de o serie de alte "absențe" consacrate: cea a socialului, a maselor, a istoriei
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
această categorie specială, "transdiscursivă", incluzându-i pe Marx și Freud, care au deschis căi de cercetare care pornesc de la teoriile lor, dar în același timp conțin și diferențe față de ele, însă acest lucru nu determină excluderea noilor abordări din discursul marxist sau din cel psihanalitic. Deși se bucură de un alt statut discursiv, caracterizat mai ales de acea "reîntorcere" la textele lor, de reinterpretare și căutare constantă a unor sensuri noi, până și acești autori făuritori de discursivitate trebuie să "dispară
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Brecht, în special în 1960. De asemenea, importanța semiologiei din acei ani i-a atras atenția asupra problemei semnificației și a sistemelor de semne în general, iar primele sale cărți se vor fi aflat neîndoielnic sub două mari coordonate: teoria marxistă și semiologia. O altă influență a venit din partea profesorului său, Henri Lefebvre, care, de altfel, i-a și coordonat teza de doctorat (ce va apărea în 1968 sub titlul de Sistemul obiectelor, lucrare considerată drept singura sa operă sistematică) și
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]