5,593 matches
-
Crp că, afirmând supremația legii morale a rațiunii, Kant „nu poate ocoli cu totul o viziune înstrăinată asupra omului și a moralității”10. În sprijinul acestei aprecieri, bazate pe supoziția că filosoful german ar fi elaborat „un model rigorist al moralității absolute”, se citează un fragment dintr-un cunoscut pasaj al Crp. Iată acest pasaj, în întregime: Dar ceea ce dăunează îngâmfării noastre, în propria noastră judecată, umilește. Aici legea morală umilește inevitabil pe fiecare om, când acesta compară cu ea tendința
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
omului ca fiind în același timp negativă și pozitivă. Iată pentru ce caracterizarea „umilirii” naturii sensibile a omului, al cărei nucleu îl constituie iubirea de sine, drept ceva echivalent cu „a schematiza omul și a sărăci conștiința”, „a simplifica temeiurile moralității”12 nu va putea fi acceptată de către cel care citește cu atenție și înțelegere textele lui Kant. O asemenea caracterizare exprimă mai degrabă un tip de reacție față de filosofia practică a lui Kant, reacția celor care adoptă în mod dogmatic
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
acceptată de către cel care citește cu atenție și înțelegere textele lui Kant. O asemenea caracterizare exprimă mai degrabă un tip de reacție față de filosofia practică a lui Kant, reacția celor care adoptă în mod dogmatic supoziția că sursa și temeiurile moralității vor trebui să fie căutate în natura sensibilă a omului, și nu în rațiune. Iar afirmația „că modelul moralei și moralității perfecte, pretins în rigoarea sa absolută omului concret, îi refuză acestuia, în preaplinul său strivitor, șansa practică a perfectibilității
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
reacție față de filosofia practică a lui Kant, reacția celor care adoptă în mod dogmatic supoziția că sursa și temeiurile moralității vor trebui să fie căutate în natura sensibilă a omului, și nu în rațiune. Iar afirmația „că modelul moralei și moralității perfecte, pretins în rigoarea sa absolută omului concret, îi refuză acestuia, în preaplinul său strivitor, șansa practică a perfectibilității sale reale”13 exprimă, mi se pare mie, o dublă neînțelegere. Kant a subliniat în mod insistent că omul, ca ființă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
strivitor, șansa practică a perfectibilității sale reale”13 exprimă, mi se pare mie, o dublă neînțelegere. Kant a subliniat în mod insistent că omul, ca ființă rațională imperfectă, nu are acces la desăvârșire. Lui nu i se poate pretinde o „moralitate perfectă”. Desăvârșirea morală, sfințenia, rămâne pentru el doar un ideal. În al doilea rând, idealul perfecțiunii morale, ca și orice ideal de altfel, acționează asupra omului cu predispoziții bune nu în mod „strivitor”, ci stimulator. Se poate oare contesta că
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cu a spune că acea consțiință care separă realizările în cunoaștere ce sunt la îndemâna unei ființe sensibile la omnisciență nu ar stimula, ci ar paraliza aspirația ei de a cunoaște tot mai mult și tot mai bine. Kant privea progresele moralității atât în cazul indivizilor, cât și în cel al colectivităților, tot așa cum privea progresele cunoașterii omenești, adică drept tot atâtea izbânzi ale rațiunii. Prin urmare, aprecierea cunoașterii cu valoare obiectivă și, în egală măsură, respectul față de legea morală, exprimă la
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
îndatoriri față de semeni. Se poate spune că această lucrare a fost gândită de autor drept o completare și o încheiere a filosofiei sale morale. Dacă Imm și Crp au fost consacrate formulării și întemeierii imperativului categoric, în calitate de criteriu suprem al moralității, în Pmtv Kant va urmări aplicarea acestui criteriu în vederea stabilirii și fundamentării principalelor îndatoriri morale ale omului. Pmtv oferă și o sistematizare a acestor îndatoriri. Îndatoririle sunt împărțite în perfecte și imperfecte. Cele perfecte implică acțiuni și omisiuni determinate (Ești
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
poziției lui Kant. Cunoscutul cercetător kantian H.J. Paton a adus o contribuție importantă la caracterizarea sensului în care poziția lui Kant este una rigoristă și la critica acestei poziții. Analiza lui Paton se bazează pe distincția dintre criteriul formal al moralității, cuprins în diferitele formulări ale imperativului categoric, și legi morale particulare. Asemenea legi morale ca „Să nu minți!”, „Să nu ucizi!” sau „Să nu furi!”, observă Paton, au și determinări materiale, empirice deoarece ele interzic un anumit act concret. Criteriul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
diferitele formulări ale imperativului categoric, și legi morale particulare. Asemenea legi morale ca „Să nu minți!”, „Să nu ucizi!” sau „Să nu furi!”, observă Paton, au și determinări materiale, empirice deoarece ele interzic un anumit act concret. Criteriul suprem al moralității legiferează, dimpotrivă, în mod necondiționat. Datoriile sau interdicțiile morale care rezultă din aplicarea imperativului categoric, în cele mai diferite situații, sunt obligatorii fără excepție. Este ceea ce le deosebește de legi morale cum sunt cele menționate mai sus, care nu sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
baza imperativului categoric 22. Prin urmare, teza lui Kant potrivit cărora veracitatea este o îndatorire care nu cunoaște excepții, teza că minciuna reprezintă întotdeauna o nedreptate, nu se susține deoarece ea nu ține seama de distincția dintre criteriul formal al moralității și legi morale particulare. Pe baza acestei distincții se poate arăta că avem nu numai permisiunea, ci chiar datoria de a minți pentru a salva viața unui nevinovat și că persoanele cu intenții criminale nu sunt îndreptățite să pretindă adevărul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
interdicția minciunii nu este una necondiționată. Kant admitea că există situații în care minciuna va putea fi calificată drept inocentă sau din necesitate 24. Asemenea aprecieri se armonizează cu poziția principială a lui Kant că abia aplicarea criteriului suprem al moralității într-o situație particulară sau alta ne poate indica ceea ce trebuie să facem. Poziția diferită pe care o exprimă textele publicate în 1797 este apreciată de Paton drept o inconsecvență în sistemul filosofiei practice a lui Kant. O analiză cu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în sistemul filosofiei practice a lui Kant. O analiză cu totul diferită a semnificației interdicției necondiționate a minciunii, formulată în aceste texte, propune Heimo E.M. Hofmeister. Spre deosebire de Paton, Hofmeister consideră că autorul Pmtv ar fi acceptat în afara criteriului formal al moralității - imperativul categoric - și legi morale ca „Să nu minți!” drept adevăruri a priori și, prin urmare, necondiționate. Doar aprecierea dacă o anumită acțiune particulară este în acord sau în contradicție cu o asemenea lege morală ar fi una a posteriori
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
numai adevărul, poate avea consecințe dăunătoare ar fi, în această schemă de gândire, accidental, lipsit de relevanță din punct de vedere moral. Întrebarea este dacă un asemenea mod de a gândi poate fi armonizat cu analiza făcută de Kant fundamentelor moralității. Există bune temeiuri pentru a răspunde negativ la această întrebare. După cum se știe, în analiza lui Kant îndatoririle noastre, altfel spus ceea ce trebuie să facem, vor fi stabilite prin evaluarea maximelor acțiunii pe baza criteriului suprem pe care îl oferă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a aprobat războiul de autoapărare. Kant nu putea să nu distingă ființele care urmează întotdeauna glasul rațiunii de oameni, ca ființe reale. Dimpotrivă, el a subliniat în mod consecvent distanța care le separă. Sensul profund al caracterizării criteriului suprem al moralității drept unul formal se relevă tocmai în aceea că, în aplicarea lui, se va ajunge la concluzia că ceea ce trebuie să facem este, în anumite cazuri, foarte diferit într-o lume ideală și în cea reală. De ce ar sta lucrurile
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a ucide? Cum ar putea fi condamnată moral o minciună care apără viața și drepturile unei persoane sau a unei colectivități de amenințarea unei puteri criminale? Maxima de a minți în situații excepționale este universalizabilă. Ea satisface criteriul formal al moralității. S-a subliniat că cel care îl minte pe un răufăcător apără viața și demnitatea semenilor săi și, totodată, acționează în spiritul respectului față de propria sa demnitate, respingând încercarea răufăcătorului de a face din el o unealtă a răului. Tocmai
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
verdictul imperativului categoric va fi clar. Iar a urma acest verdict - conchide Vuillemin - înseamnă a rămâne fideli spiritului gândirii lui Kant, chiar și împotriva unora dintre afirmațiile sale explicite 32 Punctul de vedere potrivit căruia există, dincolo de criteriul suprem al moralității, legi morale sau legi practice care stabilesc îndatoriri sau interdicții necondiționate, absolute, poate fi calificat drept rigorist. Iar poziția pe care a susținut-o Kant cu privire la datoria veracității și la interdicția minciunii, în scrieri târzii, cade sub acuzația de rigorism
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a susținut-o Kant cu privire la datoria veracității și la interdicția minciunii, în scrieri târzii, cade sub acuzația de rigorism. Este o poziție surprinzătoare în măsura în care, așa cum am arătat, ea va putea fi caracterizată drept o inconsecvență în raport cu analiza kantiană a bazelor moralității. Ne putem întreba, în încheiere, cum ar putea fi ea explicată. În această privința pot fi formulate doar ipoteze mai mult sau mai puțin plauzibile. A pune totul pe seama slăbiciunii bătrâneții nu mi se pare a fi una dintre ele
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
posibil ca, în anii mai târzii, încrederea lui Kant în puterea de îndrumare a rațiunii comune să fi scăzut. El nu ar mai fi crezut cu aceeași fermitate că aceasta are tot timpul clar în fața ochilor ei principiul suprem al moralității. Ar fi fost, așadar, înclinat să creadă că îndrumarea pe care o oferă ea va trebui să fie întărită prin legi morale particulare, care prescriu și interzic în mod categoric. Bănuiala pe care a exprimnat-o încă în Lecțiile despre etică
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
O tentație care se exprimă în proiectul unei teorii a îndatoririlor morale ale omului, proiect care poate fi întrezărit în Lecțiile despre etică și va căpăta contururi clare în a doua parte a Metafizicii moravurilor. Chiar dacă fundamentele concepției kantiene asupra moralității, așa cum au fost prezentate ele în Imm și Crp, oferau resursele necesare pentru a rezista unei asemenea tentații. NOTE 1. Vezi Immanuel Kant, „Über den Gemeinspruch: Das mag in der Theorie richtig sein, taugt aber nicht für die Praxis”, în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
muritori”. Kant, care a făcut eforturi mari și continue pentru a trăi în acord cu acele convingeri care susțin filosofia sa morală, știa ce spune atunci când scria într-o notă de subsol a lucrării sale despre religie: „Nici un om căruia moralitatea nu-i este indiferentă nu poate fi satisfăcut de sine, fără a trăi chiar un sentiment de amară insatisfacție de sine, fiindcă este conștient de acele maxime care nu concordă cu legea morală din el”8. O observație convergentă cu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
o predispoziție naturală sau alta, i se poate imputa, prin urmare, omului. „Temeiul Răului nu poate fi plasat, cum se face de obicei, în sensibilitatea umană și în înclinațiile naturale rezultate din ea.” Doar „aplecarea spre Rău, care, întrucât vizează moralitatea subiectului, se găsește în om ca ființă ce acționează liber, trebuie să-i fie imputată chiar lui, ca singur vinovat...” 16. Ceea ce decide, prin urmare, este relația maximei acțiuni cu legea morală. Iată de ce „omul poate să fie rău chiar dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a arăta că autorul care le-a formulat a trăit sau nu în acord cu ele ar fi, până la urmă, o chestiune de interpretare. Totuși, în cazul lui Kant lucrurile stau puțin altfel. După lucrările consacrate întemeierii principiului suprem al moralității, Kant a scris Metafizica moravurilor, o carte a cărei a doua parte conține o discuție aplicată asupra acelor îndatoriri ale omului care nu sunt impuse de norme exterioare, de legile juridice. Kant împarte aceste datorii în obligații față de sine și
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
posibilităților și capacităților sale, la binele semenilor. Nu poate fi o datorie - precizează Kant - propria fericire deoarece aceasta este un scop pe care îl au toți oamenii, și tot așa perfecțiunea altuia nu poate să fie o datorie a mea33. Moralitatea unor ființe raționale finite, supuse nevoilor, exprimă, după Kant, calitatea voinței lor de a decide și de a acționa în toate împrejurările pornind de la îndatoririle față de sine și față de alții. Considerațiile lui Kant asupra „principiilor teoriei virtuții” oferă, așadar, criterii
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a nu mai scrie în viitor nimic despre religie - promisiunea a fost făcută regelui Friedrich Wilhelm al II-lea și el nu s-a mai socotit legat de ea după moartea regelui - nu ar fi în armonie cu standardele de moralitate înalte și severe formulate de către filosof 40. Contemporanul lui Kant, Erich Bister, fost secretar al ministrului von Zedlitz și editor al revistei Berlinische Blätter, un organ al filosofiei luminării, formulează judecăți nuanțate asupra acestui episod, într-o scrisoare din decembrie
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
invenție uimitoare”25. O bună parte din introducerea Prelegerilor reprezintă o încercare de sistematizare a acelor caracteristici inovatoare care, crede Petrovici, ar distinge filosofia lui Kant. Se insistă asupra înțelegerii filosofiei drept cercetare a condițiilor de posibilitate ale cunoașterii și moralității și cu deosebire asupra așa-zisei revoluții copernicane înfăptuite de Kant, prezentată într-o manieră care amintește de Maiorescu, cu deosebire în prelegerile consacrate intuițiilor pure ale sensibilității, spațiului și timpului 26. În expunerea filosofiei teoretice a lui Kant, profesorul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]