3,831 matches
-
Plin de fervoare, Bovadiglia se aruncă la picioarele lui; Guicciardini îl ajută să se ridice, mulțumindu-se, în ce-l privea, să-i sărute mâna papei, politicos, dar scurt. M-am apropiat la rându-mi. Leon al X-lea stătea nemișcat în fotoliu, arătând un chip spânatec, rotund și plăcut, o gropiță în bărbie, buze cărnoase, mai ales cea de jos, ochi liniștitori și cercetători totodată, degete netede, ale cuiva care n-a muncit în viața lui cu mâinile. În spatele lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
hegira (13 decembrie 1520 30 noiembrie 1521) În viața mea, ziua de 6 ianuarie din anul acela a fost o sâmbătă fericită! Cu toate astea, papa era mânios. Tuna și fulgera așa de violent, că am stat un lung moment nemișcat, în anticameră, la adăpost de strigătele lui îndărătul canaturilor grele și cizelate. Însă elvețianul din garda papală care mă însoțea primise anumite porunci. Așa că a deschis ușa biroului fără să mai bată, m-a împins înăuntru și a închis-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
palmă atingerea mânerului din piele al sabiei de gladiator. Dădu pinteni calului și își reluă drumul prin pădurea aceea unde avea să-i întâlnească pe Julius Civilis și pe Velunda. Când ajunse la o ridicătură, se opri, fiindcă Lurr stătea nemișcat, cu părul zbârlit, adulmecând. Valerius coborî de pe cal, afundându-se în zăpadă până la pulpe. Ascultă. Un strigăt îndepărtat, înăbușit imediat, sfâșie preț de o clipă liniștea care acum se lăsase din nou peste peisajul scăldat în lumină. Un alt strigăt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cereau o jertfă de lumină de fiecare dată când un străin se aventura în acele ținuturi. Valerius se sprijini cu spatele de trunchiul unui stejar. Lurr era lângă el. Apăsă cu putere capul câinelui, într-o poruncă mută: să rămână nemișcat, să nu mârâie. Lurr se supuse. Al doilea urlet, apoi al treilea, mai slab, poate mai îndepărtat. Din cauza spaimei, Valerius nu putea să-și dea seama la ce distanță se auzea cântecul acela lugubru, dacă se apropia ori se îndepărta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
nu-i așa? Pot chiar să-și întemeieze o familie, pe limites. — Dacă vrei să te duci în tabără, du-te singur. Valerius oftă, luă o mână de zăpadă și-și frecă fața. Se uită spre Lurr și îl văzu nemișcat, adulmecând aerul. Privi în direcția aceea și simți că inima i se oprește. — Privește, îi șopti lui Titus și fluieră ușor, ca să-l cheme pe Lurr. Dincolo de pădure, în stânga lor, printre arbuștii de pe malul unui torent aflat la poalele colinei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
obligă să se ascundă în spatele bolovanului. — Aici suntem în siguranță. Nu vezi că barbarii supraveghează tabăra? Poate că pregătesc o ambuscadă. Nu se uită spre noi; suntem prea în spate. Mai bine ai grijă să potolești câinele. Dar Lurr stătea nemișcat, lângă ei. — Și calmează-te. Ce fel de bărbat ești? — Sunt medic, un biet medic, murmură Valerius. Se înveli mai bine cu pătura de lână și-și cuprinse genunchii cu brațele. Își sprijini capul de mușchiul care acoperea bolovanul. Neînarmat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
întorcându-se spre Antonius. — Și zici că ăsta-i un manipul pentru aprovizionare? îl auzi râzând. Îi răspunseră strigătele barbarilor. Quazii goneau cu toții spre frontul roman; erau vreo patru sute împotriva celor o sută șaizeci de soldați care îi așteptau impasibili, nemișcați, liniștiți ca niște feline. Era liniștea furiei gata să explodeze. Sub privirea hipnotizată a lui Valerius și a tovarășului său, genieri rezistară ciocnirii cu barbarii, reușind să-și mențină pozițiile. Înaintară puțin, ca și cum spaima de a fi călcați în picioare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
tufișuri -, sărind peste ele în întunericul pădurii, unde nu pătrundea lumina zilei. Nu-și dădu seama că lângă el nu era nimeni. Nimeni nu-l urma. Deodată, lumina unei rariști îl orbi. Vântul răscolea zăpada, șuierând. Și chiar în mijlocul luminișului, nemișcați, erau quazii. Se întoarseră toți deodată. Erau vreo douăzeci. Antonius era singur. Lângă el nu se afla nimeni. Strânse în pumn gladius-ul și ridică scutul la piept. Unde erau soldații lui? Quazii care scăpaseră din capcana romanilor stăteau acolo, nemișcați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
nemișcați, erau quazii. Se întoarseră toți deodată. Erau vreo douăzeci. Antonius era singur. Lângă el nu se afla nimeni. Strânse în pumn gladius-ul și ridică scutul la piept. Unde erau soldații lui? Quazii care scăpaseră din capcana romanilor stăteau acolo, nemișcați, uriași, bărboși, unul lângă altul în zăpada răscolită de vânt, asemenea zeilor războinici din miturile barbare, invulnerabili și invincibili. Cu gesturi care lui Antonius i se părură extrem de lente, ridicară securile pe care le aruncaseră. Continuau să-l privească; Antonius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
care lui Antonius i se părură extrem de lente, ridicară securile pe care le aruncaseră. Continuau să-l privească; Antonius le auzea glasurile, sunetele guturale de neînțeles. În cele din urmă, unul dintre ei făcu un pas în față. Ceilalți rămaseră nemișcați. O clipă, Antonius ridică privirea spre cer. Pentru a doua oară, un cârd de rațe sălbatice trecu pe deasupra lui; pentru a doua oară, una dintre ele se desprinse din formația în formă de V și dispăru dincolo de pădure. Avu brusc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
a luminișului, veni în zbor o rață singuratică. Valerius o văzu ridicându-se și străbătând singură cerul, îndreptându-se rapid spre miazăzi. 13 — Prin urmare, mi-ai încălcat ordinele. Legatul Marcus Valerius Mucrus făcu câțiva pași spre Antonius, care stătea nemișcat în mijlocul cortului Pretoriului. — Le-am încălcat, pater. Antonius își ținea capul plecat, într-o atitudine plină de respect, dar nu umilă. Am auzit că, după luptă, soldații ți-au dat o poreclă. Acum ți se spune Plisc de Găină... Un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
două sunete ușoare și unul mai puternic. Sunetele veneau de jos, din încăperea subterană; păreau bătăile inimii unei zeități infernale ascunse acolo, în întuneric, sub picioarele adeptului. Se auzea și o răsuflare profundă, grea, neomenească. Răsuflarea unui zeu. Antonius stătea nemișcat. Ceva în atitudinea lui, de obicei atât de mândră, trăda teama. — Ești pregătit? se auzi, pe neașteptate, un glas în întuneric. Antonius tresări. — Vei fi inițiat în misterele lui Sol Invictus! Un alt glas răsună: — Răspunde cu da sau nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ulei. Antonius simțea frigul arzându-i pielea, simțea piatra înghețată sub picioarele goale. Într-o mână ținea daga, iar în cealaltă - scutul. În liniștea templului se auzeau timpanul și răsuflarea grea venind de nu se știe unde. Siluetele albe, mascate, nemișcate ce stăteau aliniate de-a lungul pereților păreau niște entități supranaturale. Pentru a-și liniști bătăile inimii, încercă să se concentreze asupra marelui ochi albastru, cu o privire teribilă, pictat pe peretele din fața lui. În lumina tremurătoare a torțelor, reuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ivi, puțin câte puțin, luminat de torțe, altarul în formă de bazin. Antonius se întoarse și privi în jur. Spera să-l vadă pe Errius, să-i întâlnească privirea prietenoasă, însă îl văzu doar pe oficiantul care dispărea printre siluetele nemișcate de pe bănci, toate la fel, cu chipurile acoperite de măști identice, strălucind sinistru în penumbră. Măști de corb și de leu. Fantele din dreptul ochilor lor lăsau să se vadă doar niște priviri indescifrabile. Simți bătăile puternice ale unei inimi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de îndurat. Loviturile de bici deveniseră o obsesie. Nu avea altă cale de ieșire decât să ajungă la altar. Furia lui Antonius își schimbă deodată ținta; nu se mai îndrepta împotriva bărbaților înarmați sau a bărbatului mascat din spatele său. Rămase nemișcat, mânios pe el însuși. El era vinovat că nu putea să înainteze. Nimeni nu-l împiedica să ajungă la altar - doar neputința lui. Un nou semn, și omul mascat înfipse un clește în călcâiul lui Antonius. Acesta slobozi un strigăt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
înălțat sus de tot și a mers multă vreme în fața lor, arătându-le drumul. Același semn a însoțit glorioasa expediție a lui Alexandru cel Mare. Listarius și servitorul strângeau cioburile și resturile de mâncare de pe pardoseală, în timp ce comandantul escortei stătea nemișcat în fața lui Vitellius: — Poruncește și am să mă supun. — Plătește pe cineva să se ducă în celulă și să-l înjunghie pe medic. Așa n-o să fiu eu cel care-i hotărăște soarta și soldații nu-mi vor fi ostili
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
strige numele campionului lui Vitellius. Pe deasupra capetelor spectatorilor, Valerius îi privea pe cei doi adversari. Îl văzu pe Skorpius apropiindu-se de Salix încet și oprindu-se la câțiva pași de el. Era mai înalt cu un cap. Salix rămase nemișcat, dar deschise palma și apoi strânse pumnul; emoționat, Valerius recunoscu gestul care, încă din adolescență, anunța izbucnirile de mânie ale lui Salix. Cei doi gladiatori continuau să se privească în tăcere, măsurându-se. Apoi Skorpius se întoarse cu fața spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
însă, piciorul stâng îi cedă, iar Salix căzu în genunchi, cu un strigăt ascuțit. Skorpius se repezi la el cu toate puterile care-i mai rămăseseră. Salix zbură prin aer și căzu la vreo zece pași de adversarul lui. Rămase nemișcat în nisip, cu brațele și picioarele desfăcute, o fantoșă tristă, care a încetat să mai distreze mulțimea în arenă. Skorpius se ridică și-și șterse cu dosul mâinii sângele care continua să-i curgă din gură. Îl căută din ochi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Nu, nu... Porc bătrân! țipa grăsanul, agitând pumnii în aer, atât de furios, încât nici nu-l băgă în seamă pe Valerius, care îl prinsese de braț, neînțelegând de ce sentimentele mulțimii se schimbaseră iar. În arenă, Salix și Skorpius rămăseseră nemișcați, în așteptarea unui verdict mai important. Verdictul lui Vitellius... Cuprins de o bănuială cumplită, Valerius se uită spre pulvinar. Îl văzu pe Vitellius lângă balustradă. Din gestul lui înțelese, așa cum înțelesese și mulțimea, că Vitellius cerea moartea lui Salix. Vitellius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
luptele de gladiatori, replică sec Antonius. Se uită la luptători, care acum se rostogoleau în bazinele cu nisip roșiatic. Unul era întins cu fața în jos, iar celălalt stătea deasupra lui, imobilizându-i gamba cu un picior. Rămaseră câteva clipe nemișcați, apoi cel aflat la pământ apucă piciorul adversarului, îl trase, se rostogoli repede în față și-și arcui trupul. Forță genunchiul celuilalt, care se prăbuși la pământ cu un geamăt de durere, bătând de mai multe ori cu palma piciorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
dezlănțui mânia, care este indispensabilă în arenă? Violența e absolut necesară ca să înveți să fii curajos. Un gladiator care nu e violent este doborât. În clipa aceea îl văzură pe Rubrus apropiindu-se de alți începători, care așteptau în ploaie, nemișcați și tăcuți. — Mai trebuie să vă amintesc că sunteți secutores și că trebuie să alergați? Trebuie să alergați la adăpostul scutului, trebuie să-l prindeți pe rețiar, care aleargă în fața voastră ca un dansator cretan în fața taurului. Rețiarul vă va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
care, dincolo de aparența jocului, presupunea un efort enorm. Soarele apunea când Valerius se întinse pe salteaua lui de paie. Nu-i era foame și-și simțea mușchii arzând din cauza efortului. Mestecă încet felia de pâine care constituia cina și rămase nemișcat, cu capul pe sacul în care păstra panglica albă a Velundei. Proculus stătea lângă el. — Povestește-mi despre durere, Valerius. Proculus aprinse o lampă și o puse pe podea. Lângă ea așeză o clepsidră. Se uită o clipă la nisipul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ia la fugă. Protestele publicului îl făcură pe rețiar să se hotărască: simulă un atac la cap. Se mișca repede înainte și înapoi, încercând să ghicească intențiile lui Valerius și, mai ales, să-l facă să reacționeze. Dar Valerius rămânea nemișcat. Urmă o altă fentă. Valerius nu reacționă. Exasperat, Flamma începu să fluture tridentul prin fața lui Valerius, dându-i de înțeles că se gândea unde să-l înfigă. 32 Valerius continua să se uite, parcă hipnotizat, la sângele ce se prelingea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
nisip. Aclamațiile făcură amfiteatrul să se cutremure. Ridică brațul drept într-un gest de mulțumire, apoi se întoarse spre Valerius. — Ești un nenorocit, zise printre dinți. Ticălosule... Nu-i adevărat că asta e prima ta luptă! — În genunchi! porunci Valerius. Nemișcat, așteptă ca învinsul să se pregătească pentru ritualul final. „Am învins“, își spuse. Se simți triumfător, dar calm cum nu fusese niciodată în viața lui. În genunchi! zise din nou. Flamma îngenunche și își duse brațul stâng la spate. Așteptă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în mână, nu vă simțiți umiliți că a trebuit să construiți cu mâinile voastre două arene în care au loc rușinoasele munera ale lui Vitellius? Tăcu. Nimeni nu observase că se lăsase noaptea. Servitorii care trebuiau să aprindă torțele stăteau nemișcați, privindu-l pe Antonius, a cărui siluetă părea gigantică în întuneric. Legatul mergea înainte și înapoi, de la masa comandanților la grupul soldaților. Pașii lui răsunau ciudat, cu un ritm constant, ce părea să cheme din adâncurile pământului sau din cer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]