1,840 matches
-
că Bashir dorea să înlăture OEP și refugiații palestinieni de pe teritoriul țării. La 10 iulie 1981, au izbucnit violențe în Libanul de Sud și în Israelul de Nord. Israelul și-a reluat atacurile aeriene după ce OEP a început să tragă proiectile de artilerie către Israel. La 17 iulie, Forțele Aeriene Israeliene au lansat un atac masiv asupra infrastructurii OEP din centrul Beirutului, atac soldat cu moartea a circa trei sute de persoane și rănirea a alte opt sute, multe dintre victime fiind civile
Războiul din Liban din 1982 () [Corola-website/Science/322146_a_323475]
-
au ucis 23 de persoane. La 9 mai, avioanele israeliene au început să atace din nou ținte din Liban. În aceeași zi, UNIFIL a observat tiruri de rachete dinspre pozițiile palestiniene din regiunea Tir către Israelul de Nord, dar niciun proiectil nu a lovit vreo localitate — ordinele erau să nu se tragă în localități. General-maiorul ghanez Erskine, șef al statului major al UNTSO a raportat secretarului general și Consiliului de Securitate al ONU (S/14789, S/15194) că între august 1981
Războiul din Liban din 1982 () [Corola-website/Science/322146_a_323475]
-
au sărbătorit în piață după lăsarea serii cu strigăte precum „Ridică capul sus, ești egiptean”, „Toți cei care iubesc Egiptul să vină și să reconstruiască Egiptul” și altele. A doua zi oamenii au venit pentru a curăța zona, au relocat „proiectilele” în pavajul de piatră al străzilor și au curățat urmele de gunoi și graffiti. Piața Tahrir, în ciuda festivităților organizate pentru „aniversarea democrație” și a vizitelor demnitarilor străini, a continuat să fie un simbol al revoluției din 2011. Premierul britanic David
Piața Tahrir () [Corola-website/Science/329707_a_331036]
-
a țevii mai mare (200 de lovituri). Bătaia eficace a crescut la 180 de metri, fiind folosită o grenadă îmbunătățită. Spre sfârșitul războiului au fost testate mai multe prototipuri: de calibrul 105 mm, cu țeavă din carton presat sau cu proiectilul aruncătorului de grenade Panzerfaust 150 m. Niciuna dintre aceste variante nu a intrat în producție. Panzerschreck putea fi montat la nevoie pe vehicule blindate, precum semișenilatul SdKfz 251, pentru o mobilitate superioară. În ciuda rezultatelor foarte bune obținute de acest aruncător
Panzerschreck () [Corola-website/Science/329904_a_331233]
-
dintre cele mai cunoscute este conflictul armat de la sfârșitul lui 2008 și începutul lui 2009, care a durat trei săptămâni. Israel a declarat că a avut drept scop oprirea atacului cu rachete din Fâșia Gaza, după ce aproximativ 2.378 de proiectile au fost lansate către Israel pe o perioadă de unsprezece luni. Conform organizației B'Tselem, forțele de securitate israeliene au ucis 271 de plaestinieni în Fâșia Gaza de la terminarea Războiului din Gaza și până la 30 septembrie 2012. Conform oficialilor israelieni
Operațiunea Pilonul Apărării () [Corola-website/Science/328165_a_329494]
-
exterioare ale celor două tipuri de arme diferă mai mult decât cele interioare. La AK-74 frâna de la gura țevii este mai mare, încărcătorul este fabricat din polietilenă și nu este atât de arcuit. Încărcătorul deși foarte robust, compromite camuflajul armei. Proiectilul de 5,45×39 mm are o viteză mai mare (poate atinge 1000 m/s); din acest motiv curba balistică descrisă de glonț se apropie mai mult de o linie dreaptă decât glonțul celuilalt cartuș (de la AKM). Capacitatea de penetrare
AK-74 () [Corola-website/Science/328264_a_329593]
-
, cunoscut și sub numele de Thor sau Karl-Gerät, a fost un mortier autopropulsat proiectat și construit de compania Rheinmetall. A fost cea mai mare armă autopropulsată creată. Cea mai mare muniție folosită a fost un proiectil cu diametrul de 60 cm și 2170 kg iar raza de acțiune pentru cel mai ușor proiectil (cel de 1250 kg) a fost de 10 km. Fiecare mortier trebuia însoțit de o macara, o remorcă și câteva tancuri modificate pentru
Mörser Karl () [Corola-website/Science/327586_a_328915]
-
autopropulsat proiectat și construit de compania Rheinmetall. A fost cea mai mare armă autopropulsată creată. Cea mai mare muniție folosită a fost un proiectil cu diametrul de 60 cm și 2170 kg iar raza de acțiune pentru cel mai ușor proiectil (cel de 1250 kg) a fost de 10 km. Fiecare mortier trebuia însoțit de o macara, o remorcă și câteva tancuri modificate pentru transportul proiectilelor. În martie 1936 compania Rheinmetall a propus folosirea un obuzier supergreu pentru a ataca Linia
Mörser Karl () [Corola-website/Science/327586_a_328915]
-
diametrul de 60 cm și 2170 kg iar raza de acțiune pentru cel mai ușor proiectil (cel de 1250 kg) a fost de 10 km. Fiecare mortier trebuia însoțit de o macara, o remorcă și câteva tancuri modificate pentru transportul proiectilelor. În martie 1936 compania Rheinmetall a propus folosirea un obuzier supergreu pentru a ataca Linia Maginot. Conceptul inițial a fost o armă transportată de mai multe vehicule șenilate și asamblată aproape de front, însă durata lungă de asamblare a dus la
Mörser Karl () [Corola-website/Science/327586_a_328915]
-
vehiculele nr. I, IV și V, deși puteau la nevoie să fie montate și pe restul mortierelor autopropulsate. 22 de șasiuri ale tancului Panzer IV (variantele Ausf. D, E și F) au fost modificate astfel încât erau capabile să transporte patru proiectile într-o suprastructură amplasată în locul turelei, fiind dotate și cu o macara pentru manipularea proiectilelor. Fiecare mortier avea la dispoziție câte 2-3 vehicule de acest tip, denumite "Munitionsschlepper". Vehiculul de 124 de tone era propulsat de un motor Daimler-Benz MB
Mörser Karl () [Corola-website/Science/327586_a_328915]
-
restul mortierelor autopropulsate. 22 de șasiuri ale tancului Panzer IV (variantele Ausf. D, E și F) au fost modificate astfel încât erau capabile să transporte patru proiectile într-o suprastructură amplasată în locul turelei, fiind dotate și cu o macara pentru manipularea proiectilelor. Fiecare mortier avea la dispoziție câte 2-3 vehicule de acest tip, denumite "Munitionsschlepper". Vehiculul de 124 de tone era propulsat de un motor Daimler-Benz MB 503 A cu 12 cilindri pe benzină sau un MB 507 C cu 12 cilindri
Mörser Karl () [Corola-website/Science/327586_a_328915]
-
arată cum era echipat fiecare vehicul. După mai 1944 motoarele pe benzină au fost înlocuite de cele diesel. Despre modelul Nr. VII, cel de teste, nu se cunosc multe informații, iar datele de jos nu au fost niciodată confirmate. <br> Proiectilele originale de 60 cm ("schwere Betongranate") erau special proiectate pentru a perfora betonul și puteau face un crater de 15 m lățime și 5 m adâncime. Pentru a mări raza de tragere au fost introduse în 1942 proiectilele ușoare de
Mörser Karl () [Corola-website/Science/327586_a_328915]
-
confirmate. <br> Proiectilele originale de 60 cm ("schwere Betongranate") erau special proiectate pentru a perfora betonul și puteau face un crater de 15 m lățime și 5 m adâncime. Pentru a mări raza de tragere au fost introduse în 1942 proiectilele ușoare de 54 cm ("leichte Betongranate 040") însă acestea nu au fost folosite în luptă până în anul 1944. Nr. II Eva cât și Nr. V Loki au fost capturate de forțele armate americane în perioada dintre 21 martie și 11
Mörser Karl () [Corola-website/Science/327586_a_328915]
-
nu folosesc decât la descurajarea piloților, fiind slabe chiar și împotriva baloanelor și a avioanelor cu viteză redusă. Odată cu creșterea eficienței noilor aparate de zbor, multe țări au dezvoltat arme antiaeriene speciale cu o viteză la gura țevii mare - permițând proiectilelor să ajungă la înălțimi mult mai mari - și cu o cadență ridicată. După înfrângerea din Primul Război Mondial, Germaniei i-a fost interzis să procure multe tipuri de arme noi. Totuși, Krupp a început dezvoltarea de arme noi în parteneriat
Tun antiaerian Flak 88 mm () [Corola-website/Science/327600_a_328929]
-
desemnarea numelui de "L/56". Tunul era montat pe un afet cruciform. Aceasta avea un sistem de operare semiautomat simplu, care ejecta cartușele după tragere, permițând soldaților să încarce rapid unul nou. Împotriva avioanelor și a țintelor vii erau folosite proiectile explozive, iar împotriva tancurilor și altor vehicule blindate erau folosite proiectile antitanc. Producția în masă a început după preluarea puterii de către regimul nazist în 1933, tunurile Flak 18 fiind disponibile în număr destul de mic în momentul în care Germania a
Tun antiaerian Flak 88 mm () [Corola-website/Science/327600_a_328929]
-
cruciform. Aceasta avea un sistem de operare semiautomat simplu, care ejecta cartușele după tragere, permițând soldaților să încarce rapid unul nou. Împotriva avioanelor și a țintelor vii erau folosite proiectile explozive, iar împotriva tancurilor și altor vehicule blindate erau folosite proiectile antitanc. Producția în masă a început după preluarea puterii de către regimul nazist în 1933, tunurile Flak 18 fiind disponibile în număr destul de mic în momentul în care Germania a intervenit în Războiul Civil Spaniol. Cadența ridicată și calibrul mare s-
Tun antiaerian Flak 88 mm () [Corola-website/Science/327600_a_328929]
-
Luftwaffe a cerut încă din 1939 arme noi cu performanțe mai ridicate. Rheinmetall a răspuns cu un proiect de 88 mm L/71 cu o încărcătură mai mare, Flak 88 mm 41, prototipul fiind finalizat în 1941. Acesta trăgea un proiectil de 9,4 kg la o viteză inițială de 1000 m/s care ajungea la o altitudine medie de 11.300 m și la una maximă de 15.000 m. Aceste performanțe l-au făcut pe generalul Otto Wilhelm von
Tun antiaerian Flak 88 mm () [Corola-website/Science/327600_a_328929]
-
turnantă și nu pe un piedestal de precum Flak 18/36/37. Piesa de artilerie folosea două tipuri de țevi, cu trei sau patru sectoare. Îmbunătățirile aduse sistemului de reîncărcare al armei au crescut rata de tragere la 20-25 de proiectile pe minut. Din cauza problemelor apărute în serviciu, tunurile au fost folosite aproape exclusiv în Germania, unde puteau fi întreținute și reparate în mod corect. Flak 41 avea drept dezavantaje complexitatea mecanismelor și problemele cu muniția, cartușul blocându-se la extracție
Tun antiaerian Flak 88 mm () [Corola-website/Science/327600_a_328929]
-
mișcărilor islamiste. Acestea includ nu numai Hamasul, ci și organizații precum Al Djihad Al Islami, și Comitetele populare ale rezistenței, susținute de Iran. Începând din 2001 militanți ai mișcărilor Hamas,Djihad Islami și altele au început să lanseze rachete și proiectile asupra așezărilor israeliene limitrofe, și în anii 2007-2012, în timpul guvernării Hamas, le-au intensificat îndreptându-le asupra a numeroase orașe din sudul Israelului, ca de pildă Sderot, Ofakim, Ashkelon, mai apoi, și Ashdod, Beer Sheva etc. Aceasta a dus la
Conflictul dintre Israel și Fâșia Gaza () [Corola-website/Science/327723_a_329052]
-
un rol în capturarea soldatului israelian Gilad Shalit. Sub comanda sa, Hamas și-a dezvoltat propria sa capacitate de fabricare a armelor și a achiziționat rachete cu rază de acțiune mai lungă. După o amplificare a tirurilor de rachete și proiectile dinspre Fâșia Gaza în direcția localităților israeliene din vecinătate și din Neghev, a fost ucis la 14 noiembrie 2012, ca urmare a unui raid aerian israelian. Aceasta împreună cu bombardarea unor depozite de rachete palestinene cu rază lungă de acțiune a
Ahmed Jabari () [Corola-website/Science/328013_a_329342]
-
de apărare sunt protejate de versanții abrupți ai văii. În schimb, partea de nord este neobișnuit de întărită prin trei ziduri uriașe. Berbecii și spărgătoarele de zid își încep cu vuiet și bubuituri opera de distrugere a fundațiilor. Abia când proiectilele grele de piatră cad neîntrerupt asupra orașului, când zi și noapte răsună zgomotul înfundat al spărgătoarelor de zid, în cetate se pune capăt conflictului dintre frați. Rivalii fac pace. La începutul lui mai, după două săptămâni, mașinăriile de asediu au
Asediul Ierusalimului (70) () [Corola-website/Science/327098_a_328427]
-
pe cât posibil, să cruțe renumitul sanctuar, cunoscut în tot Imperium Romanum. Prin intermediul solilor îndeamnă încă o dată la predarea fără luptă. Din nou primește un refuz ca răspuns. Abia acum Titus pornește acțiunile de luptă împotriva zonei sacre. O grindină de proiectile grele de piatră și o ploaie neîntreruptă de săgeți cad peste curți. Iudeii luptă ca posedați și nu dau înapoi. Au încredere că în ultima clipă Iahve le va veni în ajutor și își va proteja sanctuarul. Nu numai o dată
Asediul Ierusalimului (70) () [Corola-website/Science/327098_a_328427]
-
Stokes s-a dovedit a fi o armă eficace în războiul de tranșee. Sir Wilfred Stokes a studiat mortierul Coehorn, proiectat de inginerul olandez Menno van Coehoorn cu 200 de ani mai înainte, și a îmbunătățit arma prin modernizarea muniției. Proiectilul folosit de mortierul Stokes avea propria sa încărcătură propulsivă și explozivă. Deși eficient, mortierul Stokes era totuși o armă rudimentară care consta într-un tub de metal montat pe o placă de bază și susținut de un bipied. Muniția consta
Brandt Mle 27/31 () [Corola-website/Science/327145_a_328474]
-
o bombă din fontă plină de explozibil, focosul fiind cu întârziere. La baza bombei se afla un cartuș de calibrul 12, plin cu balistită. Prin cădere pe tub, cartușul era detonat de un cui percutor aflat la bază și azvârlea proiectilul pe țeavă. După război, compania franceză Brandt a modernizat mortierul Stokes și a îmbunătățit muniția. Noul mortier a fost denumit "Stokes-Brandt de 81 mm Modèle 27" și a fost cel mai modern aruncător la vremea respectivă. Acesta a fost urmat
Brandt Mle 27/31 () [Corola-website/Science/327145_a_328474]
-
trupelor otomane stabilite în Tripoli, Liban. Construcția a fost ridicată în centrul orașului, tocmai pentru a preveni posibilele răscoale locale, fiind prevăzută totodată cu un sistem de apărare pe latura zidurilor exterioare - fante pentru tras cu săgeți și creneluri pentru proiectile asupra inamicului -, iar intrarea impunătoare, marcată de o poartă arcuită, era păzită de gărzile pașei. Interiorul are o structură dreptunghiulară, pe două etaje, cu arcade din loc în loc și coridoare lungi. În mijlocul structurii, după modelul oriental, găsim o fântână dreptunghiulară
Săpunul tradițional libanez () [Corola-website/Science/330049_a_331378]