3,072 matches
-
reguli nu este dată de formularea ei, oricare ar fi aceasta, ci de acordul în acțiune a membrilor comunității.63 Înțeleasă așa cum o înțelege Wittgenstein, ca o practică, urmarea unei reguli nu va putea fi, prin urmare, obiectul unui „paradox sceptic“63a. Modul cum discută Kripke reflecțiile lui Wittgenstein despre „urmarea unei reguli“ exprimă foarte clar tendința caracteristică a filozofilor de a citi însemnările lui căutând un fir roșu care să permită prezentarea lor drept elaborări ce susțin sau critică anumite
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
deoarece am absorbit semnificația regulilor. În loc de asta, ar trebui să spunem că fără acest acord regulile vor fi fără sens, nu vor fi reguli.“ (p. 159) 63a Sugestia lui Kripke că Wittgenstein ar fi formulat, ca și Hume, un argument sceptic se sprijină pe o neînțelegere caracteristică, subliniază Whinch. „El nu observă bunăoară că distincția pe care o accentuează Wittgenstein nu este atât cea dintre enunțurile «filozofice» și cele ale «gândirii comune» despre ceea ce este urmarea de reguli, cât cea dintre
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
instituții nu-i spuneau nimic. Reflecția lui s-a concentrat asupra problemelor individului. În tinerețe, sub influența lui Tolstoi, Wittgenstein mai credea, poate, într-o schimbare a lumii prin efortul de autoperfecționare morală a indivizilor. Cu timpul a devenit mai sceptic. Individului nu ar trebui să i se ceară mai mult decât să-și facă datoria pe care i-o dictează propria lui conștiință și să-i ajute pe cei apropiați. Chiar și faptele socotite bune, aprecia el, sunt până la urmă
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
întemeieze convingerile pe rațiune, nu pe sentimente. În caz contrar, ea nu va merita respectul cuvenit oamenilor onești din punct de vedere intelectual.46 Discutând dogmele religiilor, Russell sublinia că ele nu pot fi sprijinite pe rațiune. El se declara sceptic cu privire la afirmații despre ceea ce depășește orizontul experienței. Este evident însă că îi plăcea să discute critic argumentele în favoarea existenței lui Dumnezeu deoarece credea că mulți oameni instruiți sunt dispuși să ia în serios pretenția tradițională a teologilor că existența unei
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
Prin urmare, experiența ne furnizează o bună parte din cunoașterea despre constituenții lumii independente de spiritul nostru și ne-o furnizează, cel puțin în unele cazuri, cu o certitudine superioară aceleia pe care o au concluziile care pornesc de la premisele sceptice. Dar, deși în domeniul teoriei cunoașterii Moore se situează pe o poziție de esență empiristă, el respinge concluziile sceptice la care s-a ajuns uneori prin empirism, relația exactă dintre datele senzoriale și lucrurile materiale rămînînd mereu enigmatică. Orientarea sa
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
o furnizează, cel puțin în unele cazuri, cu o certitudine superioară aceleia pe care o au concluziile care pornesc de la premisele sceptice. Dar, deși în domeniul teoriei cunoașterii Moore se situează pe o poziție de esență empiristă, el respinge concluziile sceptice la care s-a ajuns uneori prin empirism, relația exactă dintre datele senzoriale și lucrurile materiale rămînînd mereu enigmatică. Orientarea sa novatoare în problema cunoașterii a înrîurit însă gîndirea unor urmași precum Bertrand Russell și Ludwig Wittgen-stein, în opera cărora
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
deci, a mai multor limbaje. Stă în posibilitățile exegeților succesivi să compare, să adâncească, să ierarhizeze și să nuanțeze, pe scurt, să spună cum este poezia, încât, pornind de la texte să ajungă la o relativă interioritate a acesteia. Dar ce sceptic era Novalis! "Poezia motiv de subtile comentarii de Jurnal intim e absolut personală, deci indescriptibilă și indefinisabilă. Cine nu cunoaște și nu simte direct ce e poezia, nu va putea niciodată să priceapă noțiunea. Poezia e poezie, foarte departe de
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
iar apoi textele în cauză au fost dictate Gabrielei Melinescu "în decurs de două zile și două nopți, într-o cameră cu pământ pe jos, la marginea Bucureștilor..." Îndoielile lui Nichita Stănescu, numeroase, privind resursele limbajului, nu sunt ale unui sceptic perpetuu; credința sa în cuvânt nu e mai mică decât aceea în Logos a lui Ioan, evanghelistul. "Toate artele cunoscute afirmă el, scriind Despre limbajul artistic -, inclusiv muzica, numită cea mai abstractă, sunt reductibile, în ultimă instanță, la cuvânt..." Puterea
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
moartea sunt experiențe ale singurătății; ne naștem singuri și tot singuri murim..." Însă, ca și "domnul" Martin Heidegger, neîmpăcatul Cezar Ivănescu se împotrivește morții și "complicilor" ei, sfidând. Pe Hemingway și Malraux războiul, situație-limită, îi deprinsese să moară. Filozofarea, spusese scepticul Montaigne, propune înscrierea în legile cosmice: "A filozofa înseamnă a învăța să murim" (Eseuri, XX). II Tristețe la Baaad, dezolare în Doina și în alte texte, pagini în care limbajul depresiv își aliază programatic intelectul; hiperluciditatea singuraticului (retras în Turn
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
deosebi solari, mediteranieni; romanticul moldav (Prinsul) e mai degrabă septentrionic: "Eu sunt din casa celor biruiți, / Un rege nou, venit din miază-noapte / cu numele înfricoșat de Eu". Fantezistul inflamat, transgresând cercul claustrant se dezlănțuie sistematic în elanuri cosmice; dublul său, scepticul, clamându-și "slăbiciunea în fața lumii, a trecerii vremii și a Poemului de purpură" se trezește frustrat: Acesta e autorul; el duce pe umăr un crin ca pe-o pușcă. Astfel înarmat, tot ce există îl mișcă. Adeseori spune: "o, slăbiciune, / numele
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
ale poeticității. Un alt eșantion e La Piatra-Neamț sau voilà purquoi j'aimais Rosine. Scenariile lui Mihai Ursachi, unduitoare, bazate pe ambiguizări, pe alunecări în ficțional, propun ca într-o partitură muzicală tranziții subtile de la un regim expresiv la altul. Scepticul flegmatic își deplânge bunăoară fragilitatea ceea ce nu-l împiedică să circule prin galaxii; un limbaj teatral-declamator, o grandilocvență cu suport ironic, acestea intră deliberat în dispozitivul contrastelor revelatoare. Enigmatica domnișoară Gabriela Șerban (de altminteri personaj real în Iașii din epocă
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
teamă voi veni îmbrăcat în altfel de straie și s-ar putea să nu mă cunoști poate că voi avea și alt chip să nu-ți fie teamă. Vâltoarea antinomiilor, iraționalul, asimetricul, uimitorul, plus diverșii curenți subterani asediază și descumpănesc. Scepticul din Despărțire se îndepărtează "pe vecie" de văz, de auz, de miros; cel din Comunicantă se instalează iluzoriu în paradox, apropiat stilistic de Nichita Stănescu: "Învăț dezvățându-mă, învățătura neștirii". Afinități de ordin psihic și accente retorice cosmicizante amintesc de
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Junimii" și a "Vieții românești", s-a sustras totuși mitologiei locale. Precipitat, inflamabil, rebel, foarte productiv sub semnătura lui se aliniază peste douăzeci de volume, uneori câte două pe an! Solitudinea la care trimitea întâia-i culegere e a unui sceptic patetic; de o izbitoare forță interioară, romantic (la nivelul epocii) și expresionistic, frondeurul trece dezinvolt de la o modalitate la alta. Violențele de limbaj din vijeliosul poem Halabaș (inclus în Presiunea luminii, volum din 1968) alternează ca la un D. Stelaru
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
efectele metafizice de adânc. Dincolo de unduiri și dubii se succed refrene tonifiante; numai moartea e linie dreaptă din clipa ultimă a existenței în infinit. Funcționează, vădit, în aceste Poeme, un magnetism general-uman, o trăire a erosului în dimensiunea lui taumaturgică. Scepticul Schopenhauer invoca binomul geniu-femeie, văzând în femeie un principiu de propulsare a genialității; la Carolina Ilica, bărbatul e "urlet de lup", principiu focalizant, un pol al forței și partener oarecum demonic, declanșator al amorului devorant: Nu am putere să mă
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Cu bucurie le-om duce toate, cosmizîndu-ne viața și lumea aceasta, pe cît posibil, pînă vine oastea promisă. Încerc să regăsesc starea de copil, starea aceea pură, naivă și nevinovată. A fi credul poate fi mai util decît a fi sceptic. "Căci a unora ca aceștia va fi Împărăția cerurilor". Era o stare de grație, în care totul în jur era fermecat, ca într-o poveste. Totul era magic și autentic. Pînă și zînele erau adevărate. Am citit undeva că dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
obiective și mijloace, mobilitatea perfectă a resurselor economice, independența nevoilor în raport cu mijloacele de a le satisface, concurența perfectă, existența unui etalon monetar stabil, considerații de natură etică ș.a. Sistemul economic imaginat de Pareto este regizat de principii mecanice stricte. Suntem sceptici, neînțelegînd cui folosesc aceste utopii cum sunt divizibilitatea infinite zimală a dorințelor și utilităților, substituibilitatea infinită între acestea, aplicarea de sisteme de ecuații simultane folosind variabile ce sunt elemente ale unor serii temporale, natura problematică a curbelor de indiferență ș.a.
[Corola-publishinghouse/Science/1563_a_2861]
-
probei faptelor, nu-i mai puțin adevărat că putem evidenția și transformări profunde purtând marca societății de hiperconsum. Este tot mai mare numărul bărbaților și al femeilor ce recunosc dificultatea de a iubi mult timp aceeași persoană și se arată sceptici în privința posibilității de a o iubi „pentru toată viața”. În speță, faptul cel mai remarcabil nu e atât sexul de dragul sexului și creșterea relativă a numărului de parteneri sexuali, cât înmulțirea propriu-zisă a poveștilor de iubire. Până la urmă, rezultă că
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
se va îmbogăți și iată-l acum descoperind copilul de viță regească. Pentru Antigonus, întâlnirea cu sălbăticia, cu moartea violentă, este și întâlnirea cu o fantomă. Căci, cu puțin timp în urmă, duhul Hermionei îi apăruse în vis, iar el, scepticul ce se îndoia profund de adevărul viselor și de posibila întoarcere a morților, făcuse o excepție de data aceasta, acceptând ca pe o fatalitate prorocirile îndureratei regine, într-atât de mare i se păruse asemănarea nălucirii din vis cu aceasta
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
posibil al întâmplărilor relatate de tinerele perechi de îndrăgostiți, abundă termenii care transformă comentarea aventurilor acestora într-o adevărată dezbatere asupra statutului însuși al realității în teatru. Tezeu susține că povestea lor e mai degrabă ciudată decât adevărată; pentru el, scepticul care nu crede („I never may believe”) nici în străvechile legende, nici în basmele cu zâne (fairy toys), toate astea nu sunt decât niște forme goale, închipuiri comparabile cu cele născocite doar de mintea nebunilor ori a îndrăgostiților, niște shaping
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
în teatru”, în care reprezentația e dată pentru un mort, iar mortul acesta, văzând-o, își amintește de propria viață. Cum să exprimi în cuvinte forța stranie a acestor fantasmagorii privite de o umbră? În Drumul Damascului, Necunoscutul se întreabă sceptic: „Să fie oare cu putință ca nimic să nu se piardă, ca totul să reapară la suprafață, de la năzbâtiile copilărești și până la greșelile grave?”, recunoscând mai târziu că, desigur, focul distruge orice, „dar cruță... din nefericire... amintirile... trecutului”, acele amintiri
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
supranaturale, care au înlocuit copilul - nu constituie și el un argument prețios în acest sens? Chiar de la începutul Poveștii, Mama apelează la spectatori cerându-le să creadă în ceea ce vor vedea, să se împotrivească suspiciunilor și neîncrederii manifestate de râsetele scepticilor, ale acelor „oameni instruiți” ce refuză să recunoască existența Zânelor. Corul mamelor are în chip vădit rolul de a susține credința populară într-un univers împânzit de personaje fantastice, credința spectatorului naiv, a spectatorului cu suflet de copil, și de
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
împânzit de personaje fantastice, credința spectatorului naiv, a spectatorului cu suflet de copil, și de a se opune „lucidității” bănuitoare, care se îndoiește că pot exista pe lume și Zâne rele, și vrăjitoare - într-un cuvânt, că poate exista magie. Scepticul nu are ce căuta printre slujitorii teatrului, el nu are nimic în comun cu esența acestei arte. Partitura lui Cotrone dublează într-o oarecare măsură discursul piesei, alunecând treptat spre reprezentarea propriu-zisă a Poveștii, moment în care Ilse (Contesa) a
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și de mitul imortalității, ea nu poate fi disociată de „unele sentimente ancestrale ale comunicării cu sfera transcendentală”, ca un ecou al „paradisului pierdut”, ecou inseparabil de cultura noastră în pofida acceselor (și câteodată a exceselor) unui „necruțător spirit critic și sceptic”. „Ceea ce explică și acea nostalgie pe care am păstrat-o în noi, ca pe o conștiință a eșecului nostru.” Acea nostalgie din care și-a tras seva tragedia greacă și care rămâne și astăzi, crede Kantor, adevăratul imbold și singura
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
platforma esențialismului aristotelian, prin care se emite ipoteza fondatoare a teoriei economice, conferă funcției Economiei obiectualism total, ființa umană fiind văzută ca resursă reproductibilă și nu ca factor creator de natură inefabilă. La drept vorbind, Economia s-a dovedit, în ciuda scepticilor, o știință experimentală de un fel special, pe care-l putem numi post-factum. Mai grav este că acest model specific este cumva unidimensional, poate cel mult rearanjat interior, pentru a se asigura de consecințe doar după ce realitatea s-a consumat
ECONOMIA DE DICȚIONAR - Exerciții de îndemânare epistemicã by Marin Dinu () [Corola-publishinghouse/Science/224_a_281]
-
constipați. Căci cum s-ar fi putut vorbi corect despre Aristip și ai săi dacă vreme de secole n-a existat o doxografie în limba franceză, până la cea stabilită de mine în 2002 în L’Invention du plaisir? Presocraticii, sofiștii, scepticii, epicurienii, stoicii și chiar cinicii dispun de ale lor, uneori încă de multă vreme, ca să nu mai vorbim de excelentele ediții de patrologie greacă și latină: despre cirenaici însă, nimic... Astfel încât reputația - deplorabilă, bineînțeles... - a anihilat dorința și voința de
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]