KorAP: Find »[drukola/base=sprânceană & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...68 69 70 ...162 >

4,031 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555

care să se gândească acum: aliații noștri gepizii îi toacă mărunt pe râul Albis. Văzând că Audbert, îngrijorat, încă stătea pe gânduri, Balamber îl liniști: — Nu te teme, o să primești o răsplată frumoasă. — Chiar așa? îl întrebă marcomanul, înălțând din sprânceană și scărpinându-și gânditor barba deasă. Și cum anume? — O să fii scutit pentru totdeauna de tribut. — Și... dacă zic nu? Balamber se întunecă. — Dacă zici nuuu?!? prelungi el, prefăcându-se indignat; își plesni tare coapsa cu palma și îi aruncă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
rămăsese din insectă, ridică privirea, căutând aprobarea tovarășilor, care, la acel zgomot sec, păreau a se fi trezit dintr-un somn și se priveau unul pe altul stupefiați. întreruptă din ocupația ei, Malaberga se ridicase și acum îi cerceta pe sub sprâncene. îl măsură câteva clipe pe băiat, care, cu o lumină de plăcere copilărească în privire, râzând din ochi, încă ținea cotul pe masă și își arăta, în palmă, victima, apoi izbucni într-un râs lung, tăcut, care îi uimi pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
necontrolat. într-adevăr, îi stârnise curiozitatea. La un moment dat, în vreme ce râsetele lor se stingeau, el deveni serios, își lăsă cana pe masă și, încrucișând brațele pe tăblie, o întrebă: — Tu vorbești cu spiritele? Ea răspunse netulburată, liniștită, înălțând din sprânceană: — Câteodată. De ce? Ceva mai devreme spuneai că poți cunoaște viitorul. — Pot să-l cunosc, așa e. Vrei să-l cunoști pe-al tău? întrucât el întârzia să răspundă, adăugă: — Bagă de seamă, s-ar putea să nu-ți placă. — Spune

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
pădure, răzbătu, ca un ecou, ultimul salut al unui pițigoi-cu-capul-negru, ce anunța sfârșitul zilei. Nu fără greutate, în lumină aceea abia prefirată a zilei, Balamber distinse propria imagine reflectată în apa limpede și abia se recunoscu: părul i se zbârlise, sprâncenele aproape lipseau, iar pe fața opărită, gura i se umflase. Se ridică de acolo cu un geamăt și, întorcând spatele torentului, o porni din nou pe coastă în sus. Ajuns la calul său, scotoci febril în sacul de merinde pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
de cuvântul fiicei sale. De altfel, mărturia ei e singura pe care o avem. Sebastianus se hotărî. — Nu. Te înșeli. Nu va fi singura. Eu o aduc cu mine pe cea hotărâtoare și știu cine e asasinul. Alpinianus, ridicând din sprâncene, îl întrebă neliniștit: — Cum? Ce spui? Din toate părțile se ridica un vălmășag de glasuri, în mijlocul căruia nu era lesne să te înțelegi unul cu celălalt. Ca să se poată auzi, Sebastianus fu nevoit să-și apropie puțin calul de cel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
încercați ai călugărului îl ajutară să citească dintr-o privire în sufletul fiecăruia tainele ce le ascundea. Iată, de pildă, un om avid și arogant; ca să se prefacă îndurerat, ținea capul în jos, aproape îngropat între umerii masivi, dar pe sub sprâncenele stufoase îl scruta temător, cu ochi vicleni, în vreme ce își ținea, sub pântecele proeminent, poalele mantalei, cu siguranță acoperindu-și punga din piele ce îi atârna la centură. Alături se afla un om instrui, poate un copist, slab și totuși cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
înțelesese că acel punct delicat nu fusese încă lămurit; însă Balamber se întrebă dacă nu cumva - întrucât luptase în armată și avusese, cu siguranță, contact cu mercenarii huni - bătrânul călugăr nu era în măsură să-i înțeleagă dialectul; într-adevăr, sprâncenele lui Canzianus se încruntau deja, neliniștite, prevestind un protest energic. Ei și: cu atât mai rău! — Femeile lăsați-le în pace! Pe toate! Am vorbit limpede? Luați, în schimb servitorii și câțiva oameni mai robuști ca să facă muncile din tabără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
chipul îi era tipic neamului său: lat, cu pomeții înalți și brăzdat de cicatrici lungi, cu ochii migdalați și nasul turtit. Cu toate acestea, era ceva în el - poate privirea sa hotărâtă și de o vie inteligență, ușor ironică, sub sprâncenele încruntate, ori poate siguranța dezinvoltă pe care fiecare gest a său o lăsa să se vadă și care e proprie oamenilor de caracter, obișnuiți să comande - ce îl făcu să intuiască în acel războinic un individ de o valoare superioară

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
lași. Sebastianus nu se putu abține și, apelând la modestul său bagaj de cuvinte hune, îi răspunse scurt, chiar în limba lui. — Dă-mi o sabie și o să-ți arăt eu! Un murmur de surpriză străbătu cercul războinicilor. Adunându-și sprâncenele, Balamber constată: — Deci, tu vorbești huna! Vorbise în dialectul său, însă Sebastianus, răspunzându-i, preferă să se întoarcă la propria-i limbă. Nu mult, doar cât să înțeleg când onoarea mea sau a Romei e pusă la îndoială. — Și puținul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
consideră oportun să se justifice: — Cu îngăduința ta, Eminentissime, eu nu cunoșteam în ansamblu mersul evenimentelor. Burgunzii erau într-o criză totală și furioși pe noi și acesta e motivul pentru care am ales să lupt alături de Chilperic. Etius încruntă sprâncenele și, pentru o clipă, ridurile ce-i brăzdau fruntea se adânciră, dar imediat, chipul său se destinse din nou. îi zâmbi prietenește și, bătându-l cu mâna pe braț, se întoarse cu el în birou. — Bineînțeles. îmi dau seama că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
aceea dacă o să ne ajute, n-o să trebuiască pe urmă să ne păzim de ei, fiindcă nu vor fi un pericol pentru noi“. Lui Sebastianus nu-i venea să creadă și căută confirmarea în ochii comandantului său. Etius, ridicând din sprâncene, îi aruncă o privire grăitoare. — în fine, ai înțeles, îi spuse, în comparație cu acest Eudoxiu, faimosul Spartacus era un spirit moderat. Se întoarse din nou către bagaud. — Și astfel, doar cu micul efort al unei promisiuni, prietenul meu Atila a câștigat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
fiindcă zicea că eu eram oarecum altfel decât ceilalți și încă ceva: că reușeam întotdeauna să-i aduc aminte pentru ce lupta. Câte am mai făcut împreună! — Și câte villa prădate! Câte gâturi tăiate! îl întrerupse Metronius, ridicând ironic din sprâncene. Divicone reluă energic: — Numai când nu aveam încotro! Eudoxiu nu era un vărsător de sânge, ci un răzbunător al celor asupriți. De altfel, mulți dintre cei care îl urmează sunt creștini devotați. Văzând zâmbetele ironice ale ascultătorilor, se înfierbântă: — Da

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
o barbă impunătoare, cârlionțată, până pe piept; părul lung și albit, îi cobora pe spate în mare dezordine, dându-i înfățișarea unui barbar. Tipice colonilor din câmpie erau, în schimb, pantalonii săi în carouri colorate și jacheta cu glugă lungă. Pe sub sprâncenele stufoase, privirea din ochii săi verzi era vie și pătrunzătoare, nu ușor de susținut. Când Divicone își opri calul în fața sa și sări jos, chipul lui încruntat se lumină aproape dintr-odată. — Divicone! Prietene! izbucni, întinzând dintr-odată brațele robuste

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
fost primii. Atunci, îngrijește-te să se simtă fiecare cât mai bine și spune-le că venim imediat. Ah! Vezi de-i pregătește un loc potrivit pentru noapte și lui Emerentianus; probabil că o să prefere și el să doarmă aici. Sprâncenele încărunțite ale libertului se încruntară ușor. — Deci, Cilonus rămâne aici până mâine dimineață? îndreptându-și ușor capul, Hippolita îl privi printre genele lungi, pe jumătate strânse. — Bineînțeles. Banchetul se va prelungi până târziu și nu-mi vine să cred că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Hippolita, dar un astfel de om îmi poate fi de folos, înțelegi, nu? Cu furia celor timizi, Flavia nu se putu stăpâni: — Bineînțeles! izbucni, mai ales că are ceva ce eu nu posed! înclinând ușor capul spre ea, Hippolita ridică sprâncenele într-o expresie de reproș și îi răspunse: Nu e demn de tine să spui așa ceva. Și pe urmă o știi: îl folosesc pe Cilonus așa cum mă folosesc de coaforul meu și de maseurul meu, nici mai mult, nici mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
țintuit la zid pe prizonierul său, ce părea pierdut și înspăimântat. Nimeni, însă, nu-l amenința. Sub presiunea loviturilor din poartă, prezența sa părea acum să trezească numai oroare fugarilor, care făcuseră gol în jurul lui și căutau la el pe sub sprâncene, evitând să-i întâlnească privirea piezișă, chiar amenințătoare, acum că simțea că i se apropie din clipă în clipă eliberarea. La intrare, însă, loviturile se răriră, începeau să fie aplicate cu tot mai puțină convingere și, în sfârșit, încetară: barbarii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
între umeri, dând impresia că voia să se facă mic-mic și, cu siguranță, puțin încrezător în bezna care, totuși, îi ascundea, se ruga în tăcere. Ochii de nepătruns ai lui Maliban, care ședea lângă el, se mișcau abia perceptibil sub sprâncenele încruntate, atent să distingă în întuneric sursa oricărui zgomot, cât de mic. în spate ședeau cei doi bagauzi pe care Ambarrus îi dăduse drept călăuză, cu misiunea să-i ajute să-l recunoască și să-l demaște pe Eudoxiu, după ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
să fie un corp de pază al alanilor? — Sunt pe laturile cele mai expuse ale zidurilor. Și, pe urmă, în seara asta se pregătește un atac. E mai bine ca noi să controlăm podul... Ezită un moment, privindu-l pe sub sprâncene pe Maliban, care tocmai coborâse din lift, după care adăugă cu voce scăzută: — Anianus nu prea are încredere în alani. Când zici „noi“, despre cine vorbești? — Miliția cetății și soldații rătăciți care s-au retras aici din teritoriile din jur

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
se lăsase în încăpere, nu se mai auzeau nici măcar loviturile de berbec: atacul, în mod evident, încetase. Dubritius se legănă o clipă pe picioare, își potrivi centura pe pântecele ușor proeminent, își scărpină barba cârlionțată, trăgând cu ochiul împrejur pe sub sprâncenele stufoase și, în sfârșit, vorbi: — Eudoxiu e un om ca și ceilalți și, în aparență, nu are nimic special: e de statură medie, puțin chelit pe la tâmple, robust, fără să fie un atlet; își rade barba regulat și poartă de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
vrabie, nimic mai mult. Toată seara fusese alături de el lângă foc. Mai întâi se concentrase doar pe bucățile de carne ce i se dădeau; apoi însă, după ce-și potolise foamea incredibilă, începuse să privească în jur mai întâi pe sub sprâncene, apoi fără nici o teamă, trecând în revistă chipurile războinicilor hiung-nu cu ochii săi întunecoși și arzători, cărora o ciudată febră interioară le transmitea o lumină tulburătoare. Cu toate că, firește, nu înțelegea nimic din dialectul hun, îi păruse oarecum atrasă de cruzii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
ce am putut cu forțele de care dispuneam. — Războinicii tăi s-au luptat ca niște tigri. Păcat că e prea târziu să-l urmărim pe dușman. La cuvintele acelea, Ardarich și Onegesius schimbară o privire perplexă, apoi gepidul, înălțându-și sprâncenele sure, își întoarse privirea către el. — Să-l urmărim pe dușman, zici? Surprins de nesiguranța ce se citea pe chipul lor, Balamber își privi căpetenia descumpănit, făcând semn cu mâna către apus, unde dușmanii dispăruseră de-acum în întuneric. — Eh

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
întâmplare, un plan de rezervă? Legănându-se pe picioare, Theodoric scoase un suspin răgușit și resemnat: — Nu, admise, planul e bun. Rămâne de văzut dacă voi, în centru, o să rezistați. Rostise ultima frază cu un ton insinuant, privind ironic, pe sub sprâncene, înspre Sangiban. Acesta, firește, mușcă momeala. Chipul, de obicei palid, i se înroși și răspunse cu un zâmbet de gheață: — Centrul o să reziste. Pentru o încercuire, însă, trebuie ca aripile să se miște înainte, nu înapoi. Azi, la râu, goții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
lui Ernak și-l privi cu și mai mare atenție. Era perfect liniștit, pe deplin stăpân pe sine și e situație. Pe chipul său plutea un surâs vag. — Nu mă întrebi unde o să te duc? îl întrebă surprins, înălțând o sprânceană. — Sper că în luptă, Mărite Rege. Dar oriunde mă vei duce, pentru mine o să fie cel mai bun lucru ce mi se poate întâmpla. Cum de-i venise în minte să rostească acele cuvinte? Nici el n-ar putut să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
mână. Vitalius făcu semn cu capul, apoi o mică grimasă, care spunea că înțelesese; pe urmă spuse ceva, dar cu o voce atât de stinsă și sugrumată, încât Sebastianus nu auzi. Tulburat, îl întrebă pe din ochi Maliban. Acesta ridică sprânceana într-o expresie nedeslușită, perplexă. — Vorbește de niște însemnări, mi se pare. însemnări? Ce însemnări? Sebastianus nu reușea să înțeleagă. Ochii lui Vitalius se mutară rapid de a unul la altul și se opriră din nou asupra lui. — Re... latarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
punctul de a comenta comportamentul lui Thorismund, dezvăluindu-le lucruri importante. Etius, în schimb, oftă și spuse obosit: — îmi ceruseși câteva ore de permisie, nu? Așa e, Magister, aș vrea să iau parte la funeraliile lui Elvius Metronius. Etius încreți sprâncenele: — Metronius? Nu-mi amintesc să fi avut numele lui printre ofițeri. Sebastianus încercă să nu-și arate amărăciunea mai mult decât se cuvenea. — Nu era un ofițer superior, răspunse. Comanda legiunea bagaudică. Magister militum încuviință: — A! Șleampății ăia! Acum îmi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]