8,833 matches
-
Ajun!...trei, trei! Însă Lisandra îmi punea în traistă pe ascuns bolindetele ei, șoptindu-mi la ureche: sst! Și era plăcută atingerea obrăjorului ei de al meu. Avea o piele fină... De sub broboadă îi ieșeau, rebele, câteva șuvițe blonde, care străluceau în lumina lunii, parcă era beteală. Mi se părea că ea era Ileana Cosânzeana din basmul mămichii, iar eu eram Făt Frumos. Bățul din mână mi s-a transformat într-un paloș fulgerător, iar șuvițele ei blonde mi se păreau
POVESTIREA BOLINDEŢI DIN VOL. MAGIA COLINDEI de NĂSTASE MARIN în ediţia nr. 2184 din 23 decembrie 2016 [Corola-blog/BlogPost/383082_a_384411]
-
și eu că, de fapt, bolindeții noștri, făcuți din cocă nedospită, unși cu gălbenuși de ou, luceau ca soarele... Și...ce n-am știut eu până atunci !... Ei simbolizau copilașul născut în iesle, înfășat în scutece de aur. Fața lui strălucea, luminând cu razele sale blânde chipurile înlăcrimate ale oamenilor de la masă, care se rugau la el. Abia atunci, în acel vis, am aflat și eu de ce dăruiau femeile cu atâta bucurie bolindeții la colindători, în seara de Ajun. De aceea
POVESTIREA BOLINDEŢI DIN VOL. MAGIA COLINDEI de NĂSTASE MARIN în ediţia nr. 2184 din 23 decembrie 2016 [Corola-blog/BlogPost/383082_a_384411]
-
de Dragoș Niculescu, publicat în Ediția nr. 2305 din 23 aprilie 2017. Pe frunțile a nouăzecișicinci de bouri întunecați zăngăneau stelele ca niște poduri rupte ale nopții, cîntecul lor metalic amețea păsările de pradă pînă la sinucidere, ochiul lor pîlpîitor strălucea acolo, pe fruntea lor, ca în liniștea unui templu cu coloanele curbe și ascuțite pînă-n adîncimea infinitului. “Sînt omul cel mai bogat al lumii și stăpînul vostru, le-am spus sălbăticiunilor apropiindu-mă de ele, dar voi nu mă cunoașteți
DRAGOȘ NICULESCU [Corola-blog/BlogPost/383096_a_384425]
-
voi m-ați legănat ca niște moașe și ca niște ursitoare, ... Citește mai mult Pe frunțile a nouăzecișicinci de bouri întunecațizăngăneau stelele ca niște poduri rupte ale nopții,cîntecul lor metalic amețea păsările de pradă pînăla sinucidere, ochiul lor pîlpîitor strălucea acolo,pe fruntea lor, ca în liniștea unui templu cu coloanelecurbe și ascuțite pînă-n adîncimea infinitului.“ Sînt omul cel mai bogat al lumii și stăpînul vostru,le-am spus sălbăticiunilor apropiindu-mă de ele,dar voi nu mă cunoașteți. Chiar
DRAGOȘ NICULESCU [Corola-blog/BlogPost/383096_a_384425]
-
avea timp să-ntindem masă mare,Să bem și să mîncăm și noi ceva.... XXI. DRUM OCOLIT, de Dragoș Niculescu, publicat în Ediția nr. 2291 din 09 aprilie 2017. Ah, mă-nvechesc și dau rod frunzelor uscate, prin mîinile mele strălucește glorioasa plămadă, cu spatele încornorat parcă ies din pajiști străluminate, cu ochii doar închiși pe-alei mă las timpului pradă. Și simt cîte-un înger cobindu-mi în fiecare os, precum aud, la apus, sughițul lebedei în zbor. Pe deasupra caselor bate
DRAGOȘ NICULESCU [Corola-blog/BlogPost/383096_a_384425]
-
sînt mucenicul născut pe-un tăiș nevăzut de secure. Cînd plouă-nfundat mă doare mîna cu care sărut, crestele copacilor ca pe fiii lui Zamolxe mă ... Citește mai mult Ah, mă-nvechesc și dau rod frunzelor uscate,prin mîinile mele strălucește glorioasa plămadă,cu spatele încornorat parcă ies din pajiști străluminate,cu ochii doar închiși pe-alei mă las timpului pradă.Și simt cîte-un înger cobindu-mi în fiecare os,precum aud, la apus, sughițul lebedei în zbor.Pe deasupra caselor bate
DRAGOȘ NICULESCU [Corola-blog/BlogPost/383096_a_384425]
-
au ieșit să se bucure de doamna iarnă, musafira așteptată de ceva timp. Încet, încet, pomii s-au albit, crengile au fost împodobite de beteala albă de nea. Covorul gros de zăpadă s-a așternut și el, și puritatea anotimpului strălucește peste tot, încălzind privirea cu frumusețea ei. Pe alocuri, încep să se vadă urmele de pași ale oamenilor care pleacă din casă cu vreo treabă sau doar cu dorința de a vizita anotimpul alb. Cei mai nerăbdători pentru al vizita
COCOSANA ŞI ANOTIMPUL ALB de MIHAELA MOŞNEANU în ediţia nr. 1147 din 20 februarie 2014 [Corola-blog/BlogPost/383245_a_384574]
-
stradă se aprinseră una după alta, luminând peste tot. Cerul avea o culoare bleumarin-alburiu din cauza fulgilor de nea ce sclipeau în luminile aprinse, și alunecau cu viteză să îmbrățișeze pământul și Dunărea, din nou. Covorul alb de zăpadă începuse să strălucească pe alocuri, în timp ce viscolul se dezmorțea ușor din ațipeală și începea să alunge neaua în aer, de pe crengile pomilor. Gerul se ascuți și el o dată cu el, și începură să joace hora iernii într-o veselie, așa că cei care veneau acum
COCOSANA ŞI ANOTIMPUL ALB de MIHAELA MOŞNEANU în ediţia nr. 1147 din 20 februarie 2014 [Corola-blog/BlogPost/383245_a_384574]
-
o a doua armură din plăci metalice unite prin legături din piele, cu capul ascuns de un coif de luptă cilindric, după uzul cruciaților. O spadă se odihnea În teaca legată de umăr printr-o curea și două pumnale Îi străluceau la brâu. — E interzis umblatul prin oraș după stingere. Numai bandiții și hoții de buzunare se hazardează să Încalce hotărârea, și Își primesc pedeapsa la spânzurătoare. Sper că ai socotit bine urmările, continuă poetul pe un ton amenințător. Celălalt rămase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
s-ar fi adăugat un ecou. Mai făcu vreo câțiva pași, clătinându-se, pradă amețelii. Încerca senzația că nu era singur, aceeași senzație pe care o experimentase cu câteva ceasuri În urmă, În chilie. — Ce... șopti deconcertat, În timp ce o lumină strălucea În jurul lui. Simți cum o mână Îl Înșfacă de braț. — Oprește-te, aici e moartea! Cel care Îl ținea era un tânăr Înarmat, cu plete blonde care ieșeau de sub coif. În mână ținea o torță, de unde provenea nimbul de lumină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Îi răspundă, Dante se uită În jur. Exista, În mediul acela, un plăcut sentiment de linearitate și de ordine, de echilibru al formelor și de logică În Întrebuințarea spațiilor. Se simți Îmbărbătat. Nu nimerise În văgăuna unui impostor. Acolo, Înăuntru, străluceau lumina intelectului și amprenta Înțelepciunii noii științe. Locul acela părea, cu adevărat, un simbol al vremurilor noi, al limpezimii gândirii susținute de rațiune, potrivit școlii de la Paris. Locul acela era... da, modern. Rădăcină de aconit și praf de măceș. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
la cerul zeiței iubirii. Glasul sonor al lui Veniero i se vârî printre gânduri. Acesta părea să Îi fie cel mai pe plac dintre toți. — Ce părere ai, messer Durante, despre ceea ce ai văzut? Nu crezi că știința acestor maeștri strălucește și În Înțelepciunea cu care urmăresc frumusețea, care e o parte atât de Însemnată a lumii create? V-o spune unul care a experimentat frumusețile din mai toate porturile Mediteranei. Cine e femeia aceea? Întrebă poetul, Încercând să insufle Întrebării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
ieși În Întâmpinare și avu impresia că solicitudinea acestuia urmărea mai cu seamă să Îl distragă de la acțiunea sa. Oricum, politețea lui Îi plăcu, după modul cum fusese tratat mai Înainte. Doi ochi cum nu se poate mai negri Îi străluceau cu vioiciune pe chipul zbârcit, cu toate că vârsta Îi cocârjase trupul. — Ce pot face pentru domnia ta, messer Durante? — Am nevoie de Înțelepciunea dumitale Într-o privință aparte. — Toată știința mea, deși modestă, se află la dispoziția dumitale. — Eu nu Îți subestimez
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
o expresie neliniștită, fără nici o urmă din acea detașare față de priviri și de luxură care Îl izbiseră pe poet la prima Întâlnire. Părea mai umană, ca și când pantera din ea dăduse bir cu fugiții, lăsând Îndărăt doar umbra fiarei. Chipul ei strălucea de reflexe, Încă și mai roșu În flacăra caldă a opaițului. Cu degetele, prinse a-i mângâia chipul, Încetișor, cu blândețe, ca o oarbă care căuta să descopere trăsăturile unui amant necunoscut. Onixul ochilor ei părea Încă și mai negru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
umbre. Se Întoarse cu fața la perete, pentru a șterge privirea aceea care Îl sfredelea, iar apoi se Întoarse la loc, Învins. Antilia Îl fixa În tăcere. Se ridicase de pe pat și stătea nemișcată În mijlocul Încăperii, În goliciunea ei triumfală. Șarpele multicolor strălucea cu inelele lui ce păreau Însuflețite de răsuflarea femeii. Trupul, acoperit de un văl de sudoare, strălucea la flacăra opaițului, ca și când toată umezeala nopții Înăbușitoare s-ar fi Întins peste carnea ei de bronz. Chiar și de la acea distanță, poetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
la loc, Învins. Antilia Îl fixa În tăcere. Se ridicase de pe pat și stătea nemișcată În mijlocul Încăperii, În goliciunea ei triumfală. Șarpele multicolor strălucea cu inelele lui ce păreau Însuflețite de răsuflarea femeii. Trupul, acoperit de un văl de sudoare, strălucea la flacăra opaițului, ca și când toată umezeala nopții Înăbușitoare s-ar fi Întins peste carnea ei de bronz. Chiar și de la acea distanță, poetul continua să simtă parfumul acru al pielii ei, În păr, În barbă, sub unghii... — Cine ești? șopti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Își bătea joc de toată lumea, ca de obicei. Poate că era beat. 16 21 iunie, În zori La răsărit cerul Începea să se lumineze și câteva subțiri fire roșiatice se amestecau cu negrul și cobaltul nopții. Pata imaculată a Venerei strălucea precum diamantul de pe fruntea lui Lucifer, Împingând În umbră toate celelalte stele. Poate că ar fi trebuit să aștepte, Înainte să fie deschisă poarta. Ar fi putut să ceară acest lucru, folosindu-se de autoritatea sa, dar, dacă ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
un arogant osândit, cu tot neamul tău! strigă el. Nemernicul de Giannetto e viu și știe mai multe ca tine! Umbra lui Guido se apropiase de fereastră. Ridică un deget spre Înalturi, arătând spre cea mai luminoasă dintre stelele ce străluceau pe acea porțiune de cer. Brazdele de pe chip Îi deveniseră mai accentuate. Acum, o rețea de flăcări Îi străbătea figura, care Începea să nu se mai deslușească. Doar anevoie trăsăturile omenești se mai puteau recunoaște În văpaia care, Întinzându-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
atingă, când dintr-o dată se trezi. Se ridică din pat tremurând. Privirea Îi alergă spre fereastra deschisă, În căutarea astrului pe care Îl visase. Se arătau zorii. Înaltă peste zare, abia Învăluită de primele dâre subțiri de lumină albastră, Venus strălucea de-ți lua ochii. Era astrul indicat de Guido,Înainte să se facă nevăzut În flăcări. Dante era uluit: prietenul său nu era mort. O știa cu siguranță. Atunci, de ce Îi apăruse ca un spectru? De ce stăruința aceea asupra formei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
ridică din umeri. Se Întreba dacă responsabilul era Într-adevăr unul singur. Poate că fusese mâna mai multora cea care distrusese acele vieți. Totuși, conștiința sa respingea ideea unei crime colective: acele omucideri aveau o formă, iar În forma aceea strălucea absoluta individualitate a unui singur asasin. Cine ucisese o făcuse dintr-un motiv unic, chiar dacă se ascunsese Într-o pădure de simboluri. Totul Începuse cu crima mozaicarului și era cu neputință să nu fi existat un raport Între cele două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
chemase pe asasin. Exista unul, se gândi. Cercul de aur pe care meșterul din Como i-l Încredințase lui Teofilo. Aurul acela care, poate, fusese fabricat prin utilizarea unui secret teribil. Aurul acela care circula prin Florența pe ascuns, care strălucea pe pielea unei femei. Trebuia să vorbească cu ea. Singur. Și, de data asta, fără să se lase trădat de vin. Dintr-o dată Îi reveni În minte misterioasa dispariție a Antiliei, chiar din acea prăvălie. Cine a descoperit crima? Îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
lăzii, căutând alte bijuterii. Amestecate În devălmășie printre prețioasele tunici de mătase și de in se aflau duzini de asemenea podoabe. Cufărul era arca unei comori. Îl răsturnă, vărsându-i pe dușumea Întregul conținut, care se Împrăștie de jur Împrejur, strălucind. În turnul acela se găsea comoara unei Împărății. O Împărăție... Antilia era cu adevărat urmașa marelui Frederic al II-lea. Așadar, pentru asta se supusese ea acelui spectacol obscen, În Paradis. Orice, numai ca să Își ascundă adevărata identitate. Iar podoabele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
de un orologiu solar. În partea de jos, Într-un cartuș, era scris: DECLINATIONIS MAGNETICAE GRADUUS. Apăruse pe neașteptate, ieșind din tenebre. Trebuie că urcase din puț, prin galeria subterană. Privirea sa nu avea nimic prietenesc, iar ochii albaștri Îi străluceau ca niște cristale de gheață. Venea spre el Încet, cu mâinile pe lângă trup. Însă, de fapt, mușchii săi erau Încordați ca ai unei fiare gata să se repeadă asupra prăzii. Părea mai Înalt, acum când Își lepădase masca surghiunitului umil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
trăgându-și suflarea de emoție, asemenea cuiva nevoit să se exprime Într-o limbă prea puțin cunoscută, cuprins de groaza că nu va fi Înțeles. — Lasă-ne să ne Întoarcem. Dumneata pricepi durerea surghiunului. Te-am auzit. Chipul de aramă strălucea În lumina torței, scăldat În lacrimi. Dante surprinse o mișcare ușoară a lui Veniero, care Își recăpăta simțirea. Acum Își deschisese larg ochii și Îl fixa. Dar privirea parcă Îi trecea prin trupul său, pentru a ajunge la Antilia, aflată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
cifrele acelea e măsura corecției? Întrebă. Celălalt Încuviință, iar poetul Îl privi țintă În ochii ce păreau să vadă acel orizont Îndepărtat. Cunoștea deja răspunsul. — Dumneata ai comandat-o? Întrebă oricum. Veniero Încuviință Încă o dată. În ochi parcă Încă Îi strălucea amintirea acelor zile. Dante se Întoarse brusc spre femeie. — Și dânsa? De acolo a venit, odată cu aurul și cu arama acelui pământ? Căpitanul Îndreptă o privire drăgăstoasă spre Antilia. — Da, și e comoara sa cea mai prețioasă. Fericiți zeii acelui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]