4,708 matches
-
1983; Studii de folclor, 1987, 1988), M. Coman (Sora soarelui, 1983; Mitologia populară românească, 1986 și 1988), M. Eliade (Comentarii la legenda Meșterului Manole, 1943; De la Zalmoxis la Gengis-Khan, 1984); I. Evseev (Cuvânt-simbol-mit, 1983; Simboluri folclorice, 1987), T. Herseni (Forme străvechi de cultură poporană, 1977), M. Mesnil (Etnologul Între șarpe și balaur, 1996), Gh. Mușu (Din istoria formulelor de cultură arhaică, 1973; Din mitologia tracilor, 1979), T. Papahagi, (Mic dicționar folcloric, 1979), Gh. Pavelescu (Pasărea-suflet, 1942; Mana În folclorul românesc, 1941
Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul by Mihai Coman () [Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
corpus finit, ci un ansamblu de categorii (coduri) și operații mitologice, concretizate În figuri și narațiuni fabuloase. Recursul la istorie și la substratul arhaic devine acum secundar, fiindcă mitologia există și se individualizează nu ca o relicvă a unor forme străvechi, ci ca un sistem mereu viu de ordonare și semnificare a realității Înconjurătoare, cu ajutorul unor unități simbolice luate din toate subsistemele culturii populare (de la datini la cântece lirice, de la ghicitori la legende etc.). În felul acesta, perspectiva propusă de mine
Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul by Mihai Coman () [Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
1983, Fêtes des fous et carnavals, Fayard, Paris Hell, Bertrand, 1994, Possession et chamanisme: les maîtres du désordre, Flammarion, Paris Henniger, Joseph, 1987, „Sacrifice”, În Mircea Eliade (coord.), The Encyclopedia of Religions, vol. XIII, MacMillan, New York Herseni, Traian, 1977, Forme străvechi de cultură poporană românească, Dacia, Cluj Herseni, Traian, 1997, Colinde și obiceiuri de Crăciun, Grai și Suflet, București Hobsbawm, Eric; Ranger, Terence (coord.), 1983, The Invention of Tradition, Cambridge University Press, Cambridge Hocart, A.M., 1934, „Etiquette”, În Edwin Seligman, Alvin
Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul by Mihai Coman () [Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
le rythme typographique et l'intratypographique à son propre goût ou au rythme de la langue cible qui est, en l'occurrence, le français. La " multiplication des vers " correspond à un rééquilibrage ou redécoupage du poème d'origine : Arendaș al stelelor,/ străvechile zodii/ mi le-am pierdut. (Cuvântul din urmă) (Blaga, 2010 : 129) Métayer des étoiles/ j'ai perdu/ mes anciens/ signes du zodiaque. (Le dernier moț) (Miclău, 1978 : 303) On peut expliquer un țel choix seulement par une préoccupation pour la
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
Iovan Iorgovan, culegere de versuri apărută la Reșița. Volumul de poezie Neliniștea purpurei (1979) este un imn închinat țării și oamenilor, pământului ei, cinstind „mâna roditoare-a țăranului/ preacurată de atâta țărână” (Greu încărcat de lumină). Pe fond de peisaj străvechi, se intonează o poezie de o senzualitate gravă, între neprihănit și solemn, născută din neliniștile iubirii prevestitoare de nuntă (Bucură-te, tu, Descântec întors, Mâinile , Neliniștea purpurei). Volumele ce s-au succedat cu o ritmicitate susținută, Ființa tainei (1981), Muntele
DOCLIN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286808_a_288137]
-
un Imperiu, de caracter universal, care nu poate abdica de la nici unul din drepturile sale, și o puternică viață populară față de care orice invazie isprăvește prin a da un nou contingent de barbari, spre a fi amalgați cu locuitorii de o străveche origine. O nouă încercare de romanizare este legată de voința politică a lui Dioclețian și a lui Constantin, la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, a căror preocupare principală este aceea de a păstra romanitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în afara vetrei se aflau loturile agricole, comune sau particulare, și cele aflate în proprietate colectivă: pădurile, pășunile, apele. Satul era grupat pe criteriul "cetelor de neam", cuprindea ateliere meșteșugărești și cimitirul comunal. Toate acestea vădesc o organizare temeinică, după cutume străvechi, ca și adaptarea autohtonilor la condițiile politice noi ale declanșării migrațiilor de populații dinspre răsăritul Europei. Fiecare membru al obștii era un om liber, care poseda o proprietate ereditară, pământul nu se împărțea periodic, ca la germani și slavi. Numai
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
l-a creat și-l vrea" (Iorga). Limba folosită este cea populară. În lupta cu grecismul, latinismul popular, ce vine din interior, învinge pe toată linia, mereu. În sfârșit, martirii constituie a treia categorie de "agenți"ai unui creștinism de străveche pătrundere lentă, precum Sf. Sava sau mucenicii lui Hristos de peste Dunăre.11 După 275, creștinii daco-romani au beneficiat de o situație mai favorabilă, acum, când în Dacia, rămasă în afara frontierelor Imperiului, religia creștină se putea manifesta liber, fără a mai
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
înfățișează pe Hercule. Sf. Augustin spune într-o scrisoare: deși templele erau distruse, slujitorii au rămas păgâni. Ca în multe părți ale lumii mediteraneene, viața religioasă a populației rurale din Scythia Minor era tributară fondului vechi de credințe ancestrale cultul străvechi al vetrei descoperit la Telița (Jud. Tulcea), atașamentul față de Hercule, ceea ce denotă conservatismul mediilor rustice, cauza genezei creștinismului popular între români.19 Așadar, în secolul al IV-lea, în Scythia Minor, păgânismul este o realitate, dar vechea religie era pe cale
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
modest, reduși la o cultură simplă, daco-romanii au fost siliți să nu mai caute sacrul doar în edificii (temple) și personificări divine, iar gândirea și practica religioasă s-au refugiat în cutume, situri, superstiții și legende, elemente ale spiritualității populare străvechi. Unele descoperiri arheologice ca și materialul lexical de origine latină din limba română ne ajută să ne imaginăm care era universul de credințe, practici, gesturi și reprezentări cu valoare religioasă, specifice acestor latinofoni din nordul Dunării, situați în afara Romaniei, și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
contact cu strămoșii românilor, ei erau politeiști. Pentru românii creștini, divinitățile noilor veniți erau idoli vulgari. Ca urmare, așa-zisul adstrat slav al culturii populare românești, mai ales cel mitologic și religios, trebuie înțeles drept niște calcuri pe un fond străvechi, care în anumite condiții social-politice (dominații străine), demografice (conviețuiri, asimilări) și spirituale (moșteniri indo-europene) a putut îmbrăca o nuanță de factură slavă. Dar bogata zestre romană și traco-dacă (a se vedea bazele creștinismului) a constituit adevăratul fundament al universului spiritual
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
hune, nu doar localnici cultivatori de mei. Pe lângă Panonia, centrul puterii hune, cedată de romani prin tratate, Attila urmărea să-și adauge tot șirul centrelor romanice dunărene până la Novae, reședința ostrogoților. În timpul incursiunilor hunice la Dunăre, răsar satele localnicilor de străveche origine, prezente peste tot pe malul nordic al ei. Patronatul turanic al hunilor este, de fapt, un nou și mare factor de sinteză, regalitatea lor nu înseamnă o veritabilă administrație, ci "un drapel de luptă" (Iorga). Din palatul său din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Horațiu, apoi Ptolemeu. La geți, spune Horațiu în Ode, recolta era comună, iar ogoarele erau nedespărțite prin hotare, dar existau loturi familiale, de vreme ce cultura pământului se muta anual pe pământul obștii. Satul era indicat de geți prin termenul cătun cuvânt străvechi în limba română, care la origine însemna loc întărit. Apoi, după cucerirea romană, termenul cătun a fost înlocuit cu sat, termen latin derivat din fossatum (loc întărit). Geograful grec Ptolemeu spune că Dacia este împărțită în numeroase triburi-această organizare
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
familie nu pot fi înstrăinate prin vânzare sau donație, decât cu voia întregii obști. Terminologia privitoare la obște, în limba română, ce cuprinde și cuvinte relative la stăpânirea pământului, prezintă aceeași particularitate observabilă și la terminologia agricolă. Concret: un substrat străvechi daco-roman, peste care s-a depus un strat mai nou de termeni împrumutați din slavonă și alte limbi, precum "gint" din latinul gens, în sens de generație, comunitate de sânge. În secolul al XVI-lea, cuvântul gint este înlocuit, în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
întemeierea statelor, în secolul al XIV-lea, încercărilor de supunere ale boierilor și mănăstirilor.13 Structura obștii țărănești. Satul românesc medieval este rezultatul așezării unei obști, reunită prin legături de sânge, pe un hotar ce dă putința îndeplinirii tuturor îndeletnicirilor străvechi: păstorit, agricultură, pescuit, vânătoare, ocupații casnice (olărit, tors, țesut). Satele sunt așezate pe un teritoriu alcătuit prin alipirea, adesea la distanțe mari, a unor zone deosebite de muncă (agricultură). Astfel, satele aveau parte la munte, parte la pădure, pentru lemne
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fâșie de foederati, pentru a da o armătură politică semințiilor slave (Uniunea celor șapte triburi), răzlețite anterior de-a lungul râurilor din sudul Dunării. Bulgarii, instalați aici și apoi recunoscuți prin tratat, nu erau decât succesorii ostrogoților lui Teodoric. Unitatea străveche a elementului latin (romanic) în sud-estul Europei s-a rupt, la începutul secolului al VII-lea, prin năvălirea masei slave în sudul Dunării, punând capăt poporului străromân, pur romanic, care s-a închegat aici între 275-602.27 Dintre toate neamurile
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sașilor". El vrea să întreprindă o cercetare obiectivă-să descopere adevărul istoric, dar apare evidentă și repulsia savantului de cabinet, spiritul polemic. Din întreaga sa operă transpare un sentiment straniu și faptul obiectiv, că românii trăiau pe pământul Transilvaniei ca locuitori străvechi. Întrebarea ce-l frământa pe Roesler: "Cum să fie românii mai vechi decât popoarele conlocuitoare (ungurii și germanii), care aveau un nivel de viață și cultură superior la mijlocul secolului al XIX-lea și mai înainte? Singurul răspuns pe care l-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
slave în limba noastră și, totodată, puternica influență a limbii latine sud-dunărene asupra limbii bulgare, inclusiv în gramatică (vezi mai jos). Numai prin admiterea unui proces de secole de înrâuriri reciproce între români și slavi, iar nu prin vreo despărțire străveche și brutală a populației autohtone spre munte, se explică asemănarea strânsă între cele trei dialecte românești: daco-român, macedo-român și meglenoromân. Dacă se admite o lungă conviețuire latino-slavă și despărțirea dialectelor românești în spațiul locuit odinioară de romanitatea sud-dunăreană, prin treptata
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
pierdut până și noțiunea de oraș, dar nici proprietățile (fermele) agricole (villae) n-au supraviețuit (vezi cap. I). În asemenea condiții vitrege, continuitatea trebuie urmărită în ținuturile rurale (sate), mai conservatoare și mai rezistente, care au păstrat formele de organizare străveche (arhaice), precum comunitatea sătească, putem menționa denumirea de sat (fsat), din latinul fossatum, și aceea de țară (țări), din terra (terrae). Comunitatea rurală s-a organizatt ca o obște sătească, condusă de un jude (judex) și de un sfat alcătuit
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și românei sunt foarte puține, iar dovezile din care să rezulte că acestea provin dintr-un izvor comun, "latina balcanică", lipsesc. Elementele românești comune cu albaneza, consideră comparatistul austriac Gustav Meyer, au o sursă comună carpato-balcanică și preromană, cu diferențieri străvechi. Termenii ce aparțin exclusiv albanezei și românei provin, în ambele limbi, din străvechea limbă vorbită odinioară în Peninsula Balcanică și în zona carpato-dunăreană, susține Al. Rosetti, pe urmele lui Hasdeu, Philippide, Capidan, Pușcariu. Această realitate infirmă teza privitoare la "simbioza
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
provin dintr-un izvor comun, "latina balcanică", lipsesc. Elementele românești comune cu albaneza, consideră comparatistul austriac Gustav Meyer, au o sursă comună carpato-balcanică și preromană, cu diferențieri străvechi. Termenii ce aparțin exclusiv albanezei și românei provin, în ambele limbi, din străvechea limbă vorbită odinioară în Peninsula Balcanică și în zona carpato-dunăreană, susține Al. Rosetti, pe urmele lui Hasdeu, Philippide, Capidan, Pușcariu. Această realitate infirmă teza privitoare la "simbioza româno-albaneză", la sfârșitul antichității și începutul evului mediu, și "conviețuirea" celor două popoare
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
elementele comune din lexicul albanez și românesc, cei 70 de termeni, provin în cele două idiomuri dintr-o sursă comună, substratul carpato-balcanic. Un alt aspect important se referă la prezența în limba română a unui număr de cuvinte preromane (100), străvechi, care nu sunt de origine latină, slavă ori greacă și care sunt inexistente în limba albaneză. Aceste elemente "obscure" din limba noastră au o însemnătate lingvistică și istorică deosebită și ele provin din fondul autohton carpato-balcanic, un idiom indo-european specific
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
origine latină, slavă ori greacă și care sunt inexistente în limba albaneză. Aceste elemente "obscure" din limba noastră au o însemnătate lingvistică și istorică deosebită și ele provin din fondul autohton carpato-balcanic, un idiom indo-european specific. Ele trebuie considerate ca străvechi și indigene, fiind cuvinte autohtone românești. Pentru identificarea lor, s-a pornit de la cele 100 de cuvinte autentic și exclusiv românești, necunoscute în altă limbă. S-a ajuns la concluzia indubitabilă că elementele autohtone moștenite, neromanice, în mod firesc și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
barbar", vorbit în zonele unde a fost transplantată și adoptată limba latină și unde, în mod obligatoriu, a luat ființă limba romanică răsăriteană. Prin urmare, pe lângă fondul romanic, componentă esențială a limbii noastre, este necesar să subliniem și cealaltă realitate, străveche, semnificativă și importantă a ei: elementele moștenite nelatine, autohtone. Studiul etimologic-comparativ al acestora indică pregnanța lor deosebitoare, ce ilustrează originalitatea și vechimea indo-europeană, ca și exclusivitatea lor românească. Ele se deosebesc net de elementele slave ori de împrumuturile ulterioare și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sud, iar românii au pornit spre nord, pe valea Moravei, în Banat și Transilvania, de unde s-au răspândit apoi în Muntenia și Moldova. Ce se poate răspunde acestor susțineri ? Sextil Pușcariu, lingvist, arăta că "albanismele noastre (din română), în parte străvechi, și elementele comune (coincidențele lingvistice) cu albanezii dovedesc un singur lucru, mai presus de orice îndoială, și anume că strămoși de-ai noștri au locuit împreună cu strămoși de-ai albanezilor". Un alt lingvist, Al. Graur spune și el: În ce
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]