KorAP: Find »[drukola/base=împinge & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...689 690 691 ...704 >

17,582 matches

Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689

răsturnare îmi părea de neconceput. Nu puteam să cred într-o trădare atât de josnică. Mai ales din partea unui președinte de Republică! S-a trântit ușa de la intrare. Am adunat în grabă toate hârtiile, am închis cufărul și l-am împins sub pat. Seara, din cauza ploii, Charlotte și-a aprins lampa înăuntru. Ne-am așezat lângă ea imitând ceasurile de veghe de pe balcon. Îi ascultam istorisirea: Nicolae și Alexandra, în loja lor, aplaudând Cidul. Le cercetam chipurile cu o tristețe dezamăgită

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
zile feerice! Nimic...” Sfârșitul acela pe care eram condamnat să-l cunosc dinainte mi-a părut dintr-o dată atât de absurd și de nedrept, mai ales în plină sărbătoare, în mijlocul luminilor Comediei-Franceze - încât am izbucnit în hohote de plâns și, împingându-mi scăunelul, am fugit în bucătărie. Niciodată nu plânsesem atât de mult. Îndepărtam cu furie mâinile surorii mele, care încerca să mă consoleze (îmi era așa de ciudă pe ea, care încă nu știa nimic!) Printre lacrimile mele, au răzbătut

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
puneam problema să-l reabilitez pe Nicolae al II-lea. Mă încredeam în manualul și în profesorul meu. Dar ziua aceea îndepărtată, vântul acela, văzduhul acela însorit? Mă încurcam în reflecții fără șir - pe jumătate gânduri, pe jumătate imagini. Tot împingându-i pe colegii mei care râdeau, mă înhățau și mă asurzeau cu zeflemelele lor, am simțit deodată o invidie grozavă față de ei: „Ce bine e să nu porți în tine ziua aceea cu vânt puternic, trecutul acela atât de dens

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
mi-am simțit plămânii umplându-se cu un aer foarte proaspăt - aerul de la Cherbourg - cu miros de ceață sărată, de pietricele ude și cu țipete răsunătoare de pescăruși din nemărginirea oceanului. Am rămas o clipă orbit. Coada înainta și mă împingea ușor spre ușă. Mă lăsam în voia ei fără să mă desprind de clipa luminoasă care se dilata în mine. Potârnichi și ortolani... Am zâmbit, făcându-i surorii mele discret cu ochiul. Nu, nu ne simțeam superiori oamenilor care se

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ușor spre ușă. Mă lăsam în voia ei fără să mă desprind de clipa luminoasă care se dilata în mine. Potârnichi și ortolani... Am zâmbit, făcându-i surorii mele discret cu ochiul. Nu, nu ne simțeam superiori oamenilor care se împingeau la coadă. Eram ca și ei, poate trăiam chiar mai modest decât mulți dintre ei. Aparțineam cu toții aceleiași clase a oamenilor care înotau în zăpada călcată în picioare, în mijlocul unui mare oraș industrial, la ușa unui magazin, sperând să-și

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
zăpadă. Și-apoi, era așa de bine, la întoarcerea de la școală, să urci treptele vechi de lemn care scârțâiau sub pași, să străbați antreul întunecos, ai cărui pereți din bârne erau acoperiți cu o blană groasă de promoroacă, și să împingi ușa grea, care ceda cu un icnet scurt foarte viu. Iar acolo, în încăpere, puteai să stai o clipă fără să aprinzi lampa, privind ferestruica joasă inundată lent de amurgul violet, ascultând cum șuieră la geam rafalele ninsorii. Cu spatele

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
o luptă lungă și dureroasă, întretăiată de mai multe recidive. Ca lupta bărbatului ce se zbătea printre sloiuri de gheață, într-o copcă neagră, văzut de Charlotte într-o zi, primăvara, când trecea pe pod. Agățat de o creangă lungă împinsă spre el, se cățăra pe panta lunecoasă a malului, cădea pe burtă pe suprafața înghețată, înainta centimetru cu centimetru și își întindea deja mâna înroșită, atingându-le pe ale salvatorilor lui. Deodată, fără să se înțeleagă de ce, trupul îi tresărea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
om. Atunci, din gâtlejul ei pornea un urlet de lup. Nici o fotografie nu putea fixa strigătul acela... Un țăran s-a uitat suspinând în ochii capului aruncat pe drum. Apoi s-a aplecat și, cu o mână stângace, l-a împins într-un sac mare de pănură. „Am să-l îngrop, a mormăit el. Noi nu suntem tătări, totuși...” Și trebuia să intri în izbele din iadul acela liniștit ca să descoperi că bătrâna care scruta ulița prin geam era mumia unei

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Și vidul acela, brusc, dădea într-o îmbulzeală sălbatică de țărani care frământau malul clisos al unui fluviu umflat de ploile de toamnă. Da, Charlotte a văzut și asta. I-a văzut pe țăranii mânioși care, cu niște prăjini lungi, împingeau o barjă de unde urca o tânguire interminabilă. Se vedeau niște siluete care, de pe marginea ei, își întindeau spre mal mâinile descărnate. Erau bolnavii de tifos, părăsiți, pe care îi ducea apa, în cimitirul lor plutitor, de mai multe zile. La

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
i se lipea de gene. Trecătorii se apropiau și pipăiau micul medalion de argint pe care spera să îl schimbe pe niște pâine. Cămilele dominau forfota negustorilor ca niște stranii corăbii suspendate. Iar sub privirile amuzate ale mulțimii, soldații îl împingeau pe preot într-o sanie burdușită cu paie. După acel fals vis, plimbarea ei, seara, a fost atât de obișnuită, de reală! A traversat o stradă cu caldarâmul lucind la lumina cețoasă a unui felinar. A împins ușa unei brutării

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
mulțimii, soldații îl împingeau pe preot într-o sanie burdușită cu paie. După acel fals vis, plimbarea ei, seara, a fost atât de obișnuită, de reală! A traversat o stradă cu caldarâmul lucind la lumina cețoasă a unui felinar. A împins ușa unei brutării. Interiorul ei cald, bine luminat, i-a părut familiar - până și culoarea lemnului lăcuit al tejghelei, până și aranjarea prăjiturilor și a bomboanelor de ciocolată în vitrină. Patroana i-a zâmbit amabil, ca unei cunoștințe, și i-

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
groasă cufundată în zăpadă. Charlotte a strigat-o. Dar bătrâna țărancă nu a întors capul. Vocea îi era prea slabă și se spulbera repede în aerul mat de moină. Nu s-a simțit în stare să mai strige o dată. A împins ușa cu umărul. În antreul întunecos și rece, a văzut o întreagă provizie de lemne - scânduri de lăzi, parchet și, într-o grămăjoară alb-negru, chiar clapele unui pian. Charlotte și-a amintit că ceea ce provoca mânia poporului erau îndeosebi pianele

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
imposibil să părăsești casa. Pământul se legăna, țiglele, șir după șir, alunecau de pe acoperiș și se sfărâmau cu un trosnet sec pe trepte. Zgomotul exploziilor învăluia gesturile și vorbele, asurzindu-le. Charlotte a reușit în cele din urmă să-i împingă pe copii afară, a ieșit și ea, ducând un cufăr mare, care îi atârna greu de braț. Clădirile din față nu mai aveau geamuri. O perdea unduia în vântul abia trezit. Țesătura ei străvezie păstra în mișcarea sa toată blândețea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
sticlă, cu crengi rupte. Uneori, un copac frânt în două bara drumul. La un moment dat, a trebuit să ocolească o pâlnie uriașă. În locul acela, mulțimea de fugari devenea mai compactă. Îndepărtându-se de pâlnie, oamenii împovărați cu saci, se împingeau și, dintr-o dată, se observau unii pe alții. Încercau să-și vorbească, dar unda de șoc rătăcită în mijlocul caselor țâșnea pe neașteptate și, cu un ecou asurzitor, le punea căluș. Își agitau brațele cu neputință și își reluau fuga. Când

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ajuns în fața ultimului vagon, trenul s-a urnit din loc și s-a auzit un suspin de bucurie temătoare salutând plecarea. Printre pereții glisanți apărea o învălmășeală compactă de oameni speriați. Charlotte, simțind încetineala deznădăjduitoare a gesturilor ei, și-a împins copiii spre deschizătura care se îndepărta încet. Fiul ei s-a cățărat, a apucat cufărul. Sora lui a trebuit deja să grăbească pasul ca să se agațe de mâna pe care i-o întindea băiatul. Charlotte a prins copila de după mijloc

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
a căzut în genunchi. Restul a fost atât de rapid, încât i s-a părut că nu atinsese pietrișul alb al terasamentului. Două mâni au strâns-o cu putere de coaste, cerul a descris un brusc zigzag, s-a simțit împinsă în vagon. Și, într-o străfulgerare luminoasă, a întrezărit șapca unui lucrător la căile ferate, silueta unui bărbat care, o fracțiune de secundă, s-a profilat contra luminii printre pereții dați la o parte... Înspre amiază, convoiul a traversat Minsk-ul

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
lemne se reflectau în ochii lui cu o fluiditate neobișnuită. S-a grăbit să-și șteargă sclipirile acelea cu mâneca. „Ah, fumul ăsta!”, a mormăit el clipind din ochi și, fără să mă privească, s-a întors în barcă. Acolo, împingându-și picioarele înghețate spre jăratic, m-a întrebat cu o insistență mânioasă: - Și după aceea? L-au ucis pe băiatul acela, așa-i? Luat din scurt și negăsind în amintirile mele nici o lămurire despre asta, am răspuns printr-o bâlbâială

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
în rezumatul meu. Deci, de două ori trădate... Și, totuși, ecoul acelei povestiri atât de simple, de fapt, relatate la mii de kilometri de locul în care se înfiripase, izbutise să-i stoarcă lacrimi unui tânăr sălbatic și să-l împingă, gol, în zăpadă. În taină, mă mândream că făcusem să sclipească o scânteie din strălucirea pe care o iradia patria Charlottei. Iar pe urmă, în seara aceea, am înțeles că nu anecdote trebuia să caut în lecturile mele. Nici cuvinte

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
din trecut - pentru a extirpa din ele suferința, nedreptatea, moartea. Da, să ajungi din urmă mașina neagră pe străzile Moscovei și să o nimicești sub palma ta de uriaș. Apoi, ținându-ți respirația, să însoțești cu privirea tânăra femeie care împinge poarta casei sale, urcă scara... Să refaci Istoria. Să purifici lumea. Să izgonești răul. Să oferi adăpost tuturor acelor oameni în inima ta, pentru a putea să le dai drumul într-o zi, într-o lume eliberată de rău. Dar

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
oferi adăpost tuturor acelor oameni în inima ta, pentru a putea să le dai drumul într-o zi, într-o lume eliberată de rău. Dar, până atunci, să împărtășești durerea care îi macină. Să te urăști pentru fiecare slăbiciune. Să împingi acest angajament până la delir, până la leșin. Să trăiești absolut zi de zi pe marginea prăpastiei. Da, asta e Rusia. Așa mă agățam, în deruta mea juvenilă, de noua mea identitate. Aceasta devenea pentru mine însăși viața, cea care, credeam eu

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
acelei crupe enorme stătea un soldat, în genunchi și el, cu pantalonii descheiați, cu tunica în dezordine. Apuca șoldurile femeii și le trăgea spre el, ca și cum ar fi vrut să se înfunde în grămada aceea de carne, pe care o împingea în același tip, scuturându-și violent tot corpul. Barca a început să ne fugă de sub picioare. Un vas care mergea în sus, pe Volga, își trimitea valurile pe șenalul nostru. Unul dintre ele a reușit să mă dezechilibreze. Evitând căderea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
din față, se încheia la pantaloni cu gesturi moi, stângace. Și un altul, mai mic decât primul, se așeza în genunchi în spatele crupei albe. Mișcările lui, în schimb, erau de o rapiditate nervoasă, temătoare. De îndată ce a început să se zbată, împingând cu pântecele lui acele emisfere grele și albe, a semănat întru totul cu primul. Nu era nici o deosebire între felurile în care se purtau. Ochii mi se injectau deja cu negru. Picioarele mi se înmuiau. Iar inima mea, lipită strins

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
L-am urmat în salturi moi, ca o marionetă de cârpă. Ajuns pe mal, s-a așezat, și-a scos pantofii și, suflecându-și pantalonii până la genunchi, a intrat în apă, dând la o parte tulpinile lungi ale trestiilor. A împins mătasea broaștei și s-a spălat pe față îndelung, scoțând gemete de plăcere, care puteau fi luate, de departe, drept strigăte de disperare. Era o zi mare în viața ei. În seara aceea de iunie, pentru prima oară în viață

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Buhara, Samarkand, ecoul traseului mi-a răsunat în cap, trezind o tentație orientală, dureroasă și profundă pentru fiecare rus. De data aceasta, totul era altfel. Ușa era descuiată. Erau încă timpuri în care nu se închidea apartamentul decât noaptea. Am împins-o ca într-un vis. Îmi imaginasem atât de clar clipa aceea, credeam că știu cuvânt cu cuvânt ce aveam să-i spun Charlottei și de ce aveam să o acuz... Totuși, auzind zăngănitul imperceptibil al ușii, la fel de familiar ca și

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
spatele agresorului său, urca deja pe străduța foarte piezișă al cărei capăt se deschidea spre cer... Charlotte a rămas o clipă nehotărâtă - să-l ajungă din urmă? Să-i dea din nou bani? A mai văzut câteva samovare care își împingeau lăzile spre ea. S-a simțit cumplit. Teamă, rușine totodată. Un strigăt scurt, răgușit a sfâșiat zumzăiala monotonă care plutea deasupra pieței. Charlotte s-a întors brusc. A văzut ceva mai iute decât fulgerul. Ciungul, în lada lui rulantă, a

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]