17,784 matches
-
după teoria cinetică a gazelor, temperatura este legată de energia cinetică medie a moleculelor; ne putem imagina că, la aceeași temperatură, moleculele a două materiale pot avea valori ale vitezei medii extrem de diferite, dacă masele lor sunt corespunzător diferite; distribuția radiației la echilibru nu ar putea depinde numai de temperatură (după Kirchhoff), dacă perioadele de oscilație ar depinde de viteză. De aceea, Max Planck consideră că este suficient studiul unui oscilator armonic "static" plasat într-un câmp electromagnetic "haotic" (într-un
Formula lui Planck () [Corola-website/Science/315089_a_316418]
-
perioadele de oscilație ar depinde de viteză. De aceea, Max Planck consideră că este suficient studiul unui oscilator armonic "static" plasat într-un câmp electromagnetic "haotic" (într-un sens de precizat). În cursul oscilației, energia lui scade prin emisie de radiație, ceea ce poate fi privit din punct de vedere al mecanicii clasice) ca efectul unui coeficient de frecare. Aspectele legate de evaluarea acestui coeficient sunt discutate într-un articol separat, și anume la: Rezonatorul lui Planck. Câmpul electric este acela al
Formula lui Planck () [Corola-website/Science/315089_a_316418]
-
energia absorbită în intervalul (0,t) este mică față de i</sub» se poate observa că în medie a</sub> »> (a</sub»), deci abaterea standard a energiei absorbite este mai mare decât media ei. Aceasta înseamnă că la intracțiunea oscilatorului cu radiația, acesta poate atât absorbi cât și emite energie radiantă. Acesta este analogul clasic al fenomenului de "emisie indusă", ceea ce reprezintă un concept central în domeniul fizicii laserilor. În realitate, oscilatorul este unul tridimensional și este influențat implicit și de componenta
Formula lui Planck () [Corola-website/Science/315089_a_316418]
-
pentru energia absorbită este aceeași ca în (4.2 ), numai că mărimea A(ν) trebuie inlocuită cu o mărime integrală corespunzătoare. În articolul Rezonatorul lui Planck, arătăm că expresia tridimensională pentru a</sub» este unde I(ν,T) este intensitatea radiației cu frecvența ν din cavitatea în care se află oscilatorul. (La echilibru, este radiația corpului negru la temperatura T). Puterea emisă de oscilator este dată de ecuația (2.1).Într-un timp t lung față de perioada proprie, dar astfel incât
Formula lui Planck () [Corola-website/Science/315089_a_316418]
-
trebuie inlocuită cu o mărime integrală corespunzătoare. În articolul Rezonatorul lui Planck, arătăm că expresia tridimensională pentru a</sub» este unde I(ν,T) este intensitatea radiației cu frecvența ν din cavitatea în care se află oscilatorul. (La echilibru, este radiația corpului negru la temperatura T). Puterea emisă de oscilator este dată de ecuația (2.1).Într-un timp t lung față de perioada proprie, dar astfel incât energia sa inițială U să nu se modifice: Atunci când se atinge echilibrul, energia radiată
Formula lui Planck () [Corola-website/Science/315089_a_316418]
-
fundamentală: unde U este energia "medie" a "unui" oscilator cu frecvența ν. Ne aflăm acum la o răscruce:(i)pe de o parte la orice valoare a lui I și frecvență ν corespunde o temperatură T, astfel încât I este intensitatea radiației corpului negru la acea temperatură și frecvență. Ecuația (4.7) ne oferă atunci energia medie a oscilatorilor în echilibru cu ea, dacă cunoaștem funcția I(ν,T). În particular, din Fig.1 vedem că oscilatorii cu frecvențe proprii mari au
Formula lui Planck () [Corola-website/Science/315089_a_316418]
-
neclare - comentatorii văd aici scepticismul lui față de mecanica statistică - Planck ignoră concluzia (4.8) și urmează numai prima alternativă: din forma curbelor din Fig.1 se pot deduce prin ecuația (4.7) proprietăți ale ansamblului oscilatorilor aflați în echilibru ca radiația la temperatura T. Se poate calcula entropia S(U) a unui oscilator folosind (3.1): Dacă cunoaștem pe L(I), obținem din (4.9): Max Planck incearcă să obțină restricții suplimentare asupra lui S(U) din principiul al doilea al
Formula lui Planck () [Corola-website/Science/315089_a_316418]
-
U) a unui oscilator folosind (3.1): Dacă cunoaștem pe L(I), obținem din (4.9): Max Planck incearcă să obțină restricții suplimentare asupra lui S(U) din principiul al doilea al termodinamicii: entropia totală a sistemului de oscilatori și radiație nu e numai staționară la echilibru, ci are un maximum: el arată că o condiție suficientă pentru ca entropia totală să aibă un maximum acolo unde este staționară este: Această condiție este netrivială pentru că implică numai entropia oscilatorilor. Formula lui Wien
Formula lui Planck () [Corola-website/Science/315089_a_316418]
-
de simplă, nu e de mirare că el a crezut o vreme că ea reprezintă "adevărul". La începutul lui 1900, Lummer si Pringsheim au anunțat că măsurătorile lor la lungimi de undă mari par sa contrazică legea lui Wien: intensitatea radiației pe unitatea de frecvență scade mai incet cu frecvența (ca ν) decât prevăzut de Wien (ca ν). Aceasta l-a determinat pe Planck să caute modificări ale cantității dS/dU(1,U), apropiate de (4.14), dar care să fie
Formula lui Planck () [Corola-website/Science/315089_a_316418]
-
vezi (2.4)) a formulei (1.1) a lui Planck. În 1900, Rubens și Kurlbaum cu o metodă foarte ingenioasă, folosind benzile de absorbție în infraroșul depărtat ale sării de bucătărie, cuarțului și fluoritei, au măsurat dependența de temperatură a radiației corpului negru la frecvențe foarte joase (lungimi de undă de ca. 50 microni). Rezultatele au jucat un rol istoric și au arătat că formula lui Planck (cunoscută autorilor după terminarea experiențelor) reprezintă datele experimentale perfect. Un exemplu este dat in
Formula lui Planck () [Corola-website/Science/315089_a_316418]
-
50 microni). Rezultatele au jucat un rol istoric și au arătat că formula lui Planck (cunoscută autorilor după terminarea experiențelor) reprezintă datele experimentale perfect. Un exemplu este dat in Figura 2 pentru fluorită: pe abscisă este o măsură a intensității radiației (indicațiile unui galvanometru) iar pe ordonată este temperatura. Pentru Planck, succesul formulei (5.1) a însemnat că nu e vorba numai de o "întâmplare" algebrică fericită, ci că ea trebuie să aibă o semnificație mai adâncă. Contribuția lui fundamentală a
Formula lui Planck () [Corola-website/Science/315089_a_316418]
-
la cel mult "o cuantă" pe oscilator; un calcul simplu arată că aceasta se intâmplă numai dacă și P/N e mic, ceea ce e o restricție prea serioasă. Albert Einstein a dat însă o interpretare formulei (3.5) pentru entropia radiației în această limită. Comparând entropiile radiației cu aceeași energie ΔU și conținând frecvențe în același interval (ν,ν+Δν) în două incinte reflectătoare cu volumele V< V putem scrie: Această formulă poate fi comparată cu creșterea entropiei unui gaz perfect
Formula lui Planck () [Corola-website/Science/315089_a_316418]
-
oscilator; un calcul simplu arată că aceasta se intâmplă numai dacă și P/N e mic, ceea ce e o restricție prea serioasă. Albert Einstein a dat însă o interpretare formulei (3.5) pentru entropia radiației în această limită. Comparând entropiile radiației cu aceeași energie ΔU și conținând frecvențe în același interval (ν,ν+Δν) în două incinte reflectătoare cu volumele V< V putem scrie: Această formulă poate fi comparată cu creșterea entropiei unui gaz perfect constând din P = ΔU/hν particule
Formula lui Planck () [Corola-website/Science/315089_a_316418]
-
Articolul prezintă pașii intelectuali imediat premergători apariției mecanicii cuantice. Manualele de mecanică cuantică nu urmăresc în detaliu acest proces, unul din motive fiind inconsistența lui logică inerentă. Chiar și Max Planck, în edițiile mai noi ale cărții sale asupra teoriei radiației adopta prezentarea lui Albert Einstein din 1917. Aceasta face uz de anumite concepte cuantice intrate ulterior în uz, ca acela de nivele de energie si stări staționare. Cea mai cunoscută descriere a "preistoriei" mecanicii cuantice (1995-1901) și a primilor ei
Formula lui Planck () [Corola-website/Science/315089_a_316418]
-
stele mai luminoase și mai masive, are cea mai mare configurație cunoscută. Unul dintre rivalii săi este steaua Pistol. Stelele de dimensiunile acesteia sunt destul de rare într-o galaxie cum este Calea Lactee. Ele se apropie de limita lui Eddinghton. Presiunea radiației de la exterior este atât de puternică încât aproape contracarează gravitatea. Stelele care au o masă mai mare de 120 de ori decât masa soarelui depășesc limita lui Eddinghton și probabil gravitația lor este destul de puternică astfel încât să-și susțină radiația
Eta Carinae () [Corola-website/Science/315185_a_316514]
-
radiației de la exterior este atât de puternică încât aproape contracarează gravitatea. Stelele care au o masă mai mare de 120 de ori decât masa soarelui depășesc limita lui Eddinghton și probabil gravitația lor este destul de puternică astfel încât să-și susțină radiația și gazul. Pentru astrofizicieni, cea mai importantă este erupția Etei Carinae sau falsa supernovă, astfel lumina călătorește pe o distanță de 8.000 de ani lumină. Eta Carinae produce într-un an aproximativ tot atâta lumină ca și o explozie
Eta Carinae () [Corola-website/Science/315185_a_316514]
-
de asemenea în timpul acestor evenimente. Aceste variații împreună cu observațiile ultraviolete arată ca există o foarte mare probabilitate ca Eta Carinae să fie un sistem binar, steaua mai mică având o perioadă de rotație în jurul Etei Carinae de 5.52 ani. Radiațiile de ionizare trimise de a doua stea fiind sursa majoră de radiație a sistemului. O mare parte din aceste radiații sunt absorbite de vânturile solare, iar poate după aceea întâlnesc un al doilea vânt și trec prin unda de șoc
Eta Carinae () [Corola-website/Science/315185_a_316514]
-
există o foarte mare probabilitate ca Eta Carinae să fie un sistem binar, steaua mai mică având o perioadă de rotație în jurul Etei Carinae de 5.52 ani. Radiațiile de ionizare trimise de a doua stea fiind sursa majoră de radiație a sistemului. O mare parte din aceste radiații sunt absorbite de vânturile solare, iar poate după aceea întâlnesc un al doilea vânt și trec prin unda de șoc. Cantitatea absorbită depinde de dimensiunile undei de șoc a primului vânt. Absorbția
Eta Carinae () [Corola-website/Science/315185_a_316514]
-
să fie un sistem binar, steaua mai mică având o perioadă de rotație în jurul Etei Carinae de 5.52 ani. Radiațiile de ionizare trimise de a doua stea fiind sursa majoră de radiație a sistemului. O mare parte din aceste radiații sunt absorbite de vânturile solare, iar poate după aceea întâlnesc un al doilea vânt și trec prin unda de șoc. Cantitatea absorbită depinde de dimensiunile undei de șoc a primului vânt. Absorbția este limitată și de presiunea magnetică a primului
Eta Carinae () [Corola-website/Science/315185_a_316514]
-
maximul de energie radiată se găsea în domeniul ultraviolet, invizibil pentru epoca respectivă. Apoi prin anii '30 ai sec. al XIX-lea o anumită instabilitate a făcut ca straturile de la periferie să fie aruncate spre exterior, posibil ca presiunea de radiație să fi fost mai mare decât atracția gravitațională. În acel moment steaua putea să ejecteze cca o masă solară. Pe măsură ce acest material se extindea și se răcea, provoca o deplasare spre roșu a radiației care-l traversa, făcând ca steaua
Eta Carinae () [Corola-website/Science/315185_a_316514]
-
spre exterior, posibil ca presiunea de radiație să fi fost mai mare decât atracția gravitațională. În acel moment steaua putea să ejecteze cca o masă solară. Pe măsură ce acest material se extindea și se răcea, provoca o deplasare spre roșu a radiației care-l traversa, făcând ca steaua să devină mai ușor de observat în domeniul optic. Din cauza expansiunii, densitatea în straturile respective scădea, iar transparența creștea, efectul asupra radiației se micșora și aparent, steaua devine mai puțin strălucitoare. În jurul anilor 1858
Eta Carinae () [Corola-website/Science/315185_a_316514]
-
material se extindea și se răcea, provoca o deplasare spre roșu a radiației care-l traversa, făcând ca steaua să devină mai ușor de observat în domeniul optic. Din cauza expansiunii, densitatea în straturile respective scădea, iar transparența creștea, efectul asupra radiației se micșora și aparent, steaua devine mai puțin strălucitoare. În jurul anilor 1858, straturile periferice de gaz ejectat, transparente până în acel moment, au început iar să se răcească, astfel încât praful s-a condensat în jurul gazului. Praful va absorbi mare parte a
Eta Carinae () [Corola-website/Science/315185_a_316514]
-
iar să se răcească, astfel încât praful s-a condensat în jurul gazului. Praful va absorbi mare parte a luminii, steaua devine invizibilă ochiului. În acest timp granulele de timp sunt încălzire de lumina pe care o absorb și vor emite deci radiație în infraroșu. Granulele respective de asemenea dispersează o anumită fracțiune din lumina vizibilă, făcând steaua să fie văzută în expansiune. Azi Eta Carinae poate reveni iar la condiția sa dinainte de 1830, iar în câteva decade praful să ajungă destul de departe
Eta Carinae () [Corola-website/Science/315185_a_316514]
-
lucru să se întâmple și cu Eta Carinae. Este posibil ca explozia Etei Carinae într-o supernovă sau o hipernovă situată la 7500 ani lumină să afecteze și Pământul dar nu și viața de pe Pământ, care va fi protejată împotriva radiațiilor gamma de către atmosfera terestră. Pagubele vor fi produse în atmosfera înaltă, în stratul de ozon; o astfel de explozie ar mai putea afecta sateliții care orbitează în jurul Pământului sau astronauții care s-ar afla în spațiu în acel moment. Un
Eta Carinae () [Corola-website/Science/315185_a_316514]
-
fi atât de puternică încât se va vedea și ziua iar noaptea ai putea să citești o carte doar cu ajutorul luminii produse de explozie". O supernovă sau o hipernovă produsă de Eta Carinae probabil ar duce la o izbucnire de radiații gamma din zona polilor de rotație ai Pământului. Dacă Eta Carinae este un sistem binar atunci acest lucru ar putea afecta intensitatea și orientarea exploziei de supernovă.
Eta Carinae () [Corola-website/Science/315185_a_316514]