17,582 matches
-
două din trei căsnicii dau greș, sau ceva de genul ăsta. Dar eu, sincer, am crezut... Am crezut că noi sîntem... Îmi șterg grăbită o lacrimă. N-am de gînd să plîng. — Bună dimineața. Ușa se deschide și o infirmieră Împinge Înăuntru un cărucior. — Micul dejun? — Mulțumesc, zic, cu glasul răgușit, și mă ridic În capul oaselor, În vreme ce ea aranjează pernele În spatele meu. Iau o gură de ceai și mănînc o felie de pîine prăjită, doar așa, pentru copil. După care
[Corola-publishinghouse/Science/2335_a_3660]
-
cu respirația tăiată sau să zică „Ești incredibilă!“. În loc de asta, ea deschide cutia, se uită la pantofi cîteva clipe, apoi pe frunte Îi apar cute de nemulțumire. — Nu sînt culoarea pe care am vrut-o. Pune capacul la loc și Împinge cutia spre mine. — Eu voiam unii verzi. E daltonistă, ce-are? SÎnt cea mai splendidă nuanță de verde pal salvie, ca să nu mai zic și că pe cutie scrie cu litere de-o șchioapă „Verde“. — Fabia, ăștia sînt verzi. — Eu
[Corola-publishinghouse/Science/2335_a_3660]
-
nimic. Evident, nici n-ar avea cum, că nici nu știe să vorbească. Dar, chiar și dacă ar ști, știu sigur că ar păstra secretul. Între mine și fetița mea Minnie e o legătură cu totul și cu totul specială. Împing căruciorul afară din prăvălie și mă uit la ceas. N-am de ce să mă grăbesc să mă Întorc, mai ales dacă s-au apucat să facă curat. Și oricum, În curînd va trebui să-i dau iar să mănînce lui
[Corola-publishinghouse/Science/2335_a_3660]
-
se simte nimeni ofensat. — Mergem să bem o cafeluță? Schimb direcția, pornind spre cafenea. CÎnd trecem pe lîngă magazinul de antichități, Îmi zăresc reflexia În vitrină și nu-mi pot reprima o vagă tresărire de mîndrie. SÎnt o mamă care Împinge un cărucior. Eu, Becky Brandon (născută Bloomwood), sînt o mamă ca toate mamele. Virez spre cafenea, mă așez la o masă și comand un cappuccino fără cofeină. Apoi o ridic cu blîndețe pe Minnie din cărucior, legănîndu-i căpșorul acoperit de
[Corola-publishinghouse/Science/2335_a_3660]
-
să călătoresc, dacă vor generaliza la scară mondială asemenea imbecilități, voi face numai călătorii imaginare. Sau pe jos, în jurul orașului. Ei nu știu/nu-și dau seama de un lucru: teroriștii ne fac regulile, ne schimbă comportamentele și valorile, ne împing să ne restrângem singuri libertățile... păi, nu e clar că psihologic au și câștigat partida? Despre asta este vorba, nu doar despre faptul că niște vameși ori niște polițiști, care au primit ordine cretine, mă vor descălța pe mine. Deși
by Dorin Popa în dialog cu Liviu Antonesei [Corola-publishinghouse/Science/1051_a_2559]
-
co-expresivitate; de fiecare dată, când comunicăm, ne folosim într-un fel sau altul mâinile (inclusiv atunci când vorbim la telefon!). În dialog, palmele orientate cu spatele către audiență sunt percepute ca o barieră între public și orator, au conotația de a “împinge” persoanele din public cât mai departe. Acest gest de închidere și distanțare este perceput mult mai rapid de către audiență, decât cel de orientare a palmei spre podea. Gesturile de control cu palmele au adesea la bază orientarea palmei spre podea
CETIRE ÎN PALMĂ by Noemi BOMHER () [Corola-publishinghouse/Science/100963_a_102255]
-
calofilă, personalizată stilistic și ironică, a lui Cornel Regman sau Al. Cistelecan. Textele ei violează precauțiile stilului tranzitiv, autonomizându-se narcisist ca literatură până acolo încât comentarea unei cărți devine uneori un simplu pretext. În Graffiti veriga slabă a selecției autorilor împinge aceste date către autosubminare. Autorii prinși în sumar sunt în bună parte de raftul al doilea. Ca atare, se creează, pe de o parte, o anumită discrepanță între efortul hermeneutic investit și obiectul investiției, iar, pe de altă parte, se
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289447_a_290776]
-
arghezian. Puțin și tendențios comentate, deloc republicate până la ediția din 1991 a lui Alexandru Ruja, poemele ample apărute în preajma sau la începutul celui de-al doilea război mondial, inegale valoric atât între ele, cât și fiecare în interiorul său, prelungesc și împing la cote maxime lirismul vaticinar al anilor ’30, dar și (auto)manierismul lexical și prozodic deja instalat în ultimele volume interbelice ale lui C. Maria Doamna (1938), o carte apărută în condiții tehnice de lux, nu-i mai puțin o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286453_a_287782]
-
sfidare drumul e scurt. Joyce și Eliot n-au mers mai departe. După anii 1950, când apar primele semne a ceea ce aș numi epoca Desperado, tonul se chimbă. Fluxul conștiinței scrie texte atașate, angajate afectiv. Faptul că incidentele sunt relativizate, împinse în interiorizare și psihanaliză, izolează eroul și dau un sentiment de însingurare lecturii. Realismul era imaginea socialului, radiografia lui. Odată cu urmărirea gândului până la stadiul preverbal, socialul nu mai contează, el devine o ficțiune. Realul este undeva în mintea eroului, în
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
să nu trebuiască să-l găsesc eu poate mă găsește el pe mine. După care continuă cu "În ce timp suntem?" Niciun timp. Nicio epocă anume. Mult dincolo de ele. Suntem tentați să le dăm uitării. Citim un roman care ne împinge în afara ideii de timp. Cartea descrie ciumă, foc, credința în necuratul, schelete fără număr (iar obsesia lui Eliot, oasele). Dyer e convins că [...] ciuma, focul nu au fost accidente ci esență, semne ale fiarei dinăuntru. În numele lipsei de lumină din
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
folosi de propriul sistem de valori pentru a dovedi că greșesc, pentru a-mi pune la îndoială buna credință? Evident că-l punem la îndoială, altfel romanul nu și-ar atinge scopul. Poate copilul din pântece să devină imaginea morții? Împins înapoi în ființa mamei, Odilo ne părăsește. Acesta e pentru el momentul morții, când i se permite să se schimbe. Îl așteaptă altă existență. Cele două euri Odilo și Eu se contopesc și presimțim avertismentul autorului, că istoria s-ar
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
ironiei lui Huxley este în principal intriga amoroasă, de care Virginia Woolf era atât de sigură că se poate lipsi. El ironizează iubirea (v. Lenina, v. sloganul "Toți aparținem tuturor celorlalți". Comparația batjocoritoare cu Miranda lui Shakespeare, printre altele, îl împinge pe Sălbaticul John la sinucidere. Mama lui John, Linda, este o "hârcă" batjocorită de sălbaticii din rezervație, pe care vizitatorii "civilizați", care o duc înapoi la lumea ei și implicit la moarte), familia (cele câteva rânduri care descriu căminul sunt
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
și a citi pentru prima oară. E poate mai chinuitor, suntem mai nerăbdători să dăm de miezul istoriei, care a trecut neobservat datorită faptului că atenția ne-a fost abătută de la esențial. Această relectură oarecum polițienească stimulează curiozitatea și ne împinge pe un drum neașteptat. În chip cu totul special, textele lui Ishiguro suferă dacă nu sunt recitite. Ele sunt făcute să ne dea de furcă, să nu se dezvăluie, să ascundă tumultul european sub hieratismul japonez. Înțelesul titlului e dezvăluit
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
reciproc fără încetare. Înaintăm către miezul cărții ca într-un vis care amestecă trecutul cu prezentul într-o ordine aparent întâmplătoare. În realitate, fiecare episod e perfect conturat, pare un tablou minuscul pictat de Ono însuși. Aceste episoade amestecate ne împing pe urmele povestitorului și încearcă să ne determine să-i dăm dreptate. Când ne dăm seama că nu putem cu niciun chip să-i dăm dreptate, când înțelege și Ono că a pierdut viitorul, e mânios și ne înspăimântă deruta
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
pot părea minuscule, dar au o semnificație uriașă pentru povestitor. Avem sentimentul că înaintăm printr-o expoziție de tablouri ale lui Ono, iar aceste tablouri au fost așezate într-o ordine a cărei logică, pentru început, ne scapă. Ceea ce ne împinge să facem drumul înapoi pe bâjbâite pentru a descoperi adevăratul tipar al ironiei este mânia finală, "iritarea" povestitorului, ca să folosim de fapt un eufemism pentru starea lui de spirit din final. Avem de-a face cu moartea unei civilizații. Întregul
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
a întâmpinat cu căldură în literatura modernistă, introducându-l în mediul literar englez. Eliot îi dedică poemul, numindu-l "il miglior fabbro". Ceea ce a făcut de fapt Pound a fost să-i dea lui Eliot o lecție de concentrare poetică, împingându-l să lase deoparte lungimile inutile firului central al poemului. Pound l-a învățat un procedeu poetic, un principiu fundamental. Drept care Eliot a creat ceea ce unii au numit "vaca sacră" a poeziei engleze, pe când Pound a rămas oarecum în urmă
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
afle la sfârșitul drumului, făcâdu-l astfel să-și trăiască viața pe dos, mergând înapoi ca racul . La opt ani după The Waste Land, în 1930, Eliot a publicat un volumaș cu totul surprinzător și diferit de apăsarea gravă a emoțiilor împinse spre disperare din poemele anterioare. Este vorba de Old Possum's Book of Practical Cats (Cartea bătrânului Possum cu pisici poznașe, în traducere literală). Ceea ce uimește în această carte de mici dimensiuni, dar de o incontestabilă importanță, este fața ascunsă
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
cu strășnicie de explicit: Și au înțeles cu toții povestea exact cum nu trebuia incredibilele țipete ale patimii mele sunt probabil de vânzare (printre școlari) Vorbe aparent albe, neutre, ascund în ele ideea de homosexualitate. Doar o dată ori de două ori împinge poetul sensul acesta înspre limpezime. Ne trezim conduși către cu totul altă versiune a basmului decât ce știam: "în îmbrățișarea ta", "se prelinge", "să soarbă din cupa întinsă", "extazul", "oh, iar și iar" (bucurii din Purley). Tradiția basmului cu Făt
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
sens invers. Poet mai întâi și evreu abia la urmă. Feminitatea este suportul de mijloc care aduce echilibru și putere, menținând dreaptă puntea ființei. The Other (Celălalt) vorbește despre "lupta cu propria mea fire". Ruth Fainlight este o luptătoare. Ea împinge cuvântul până la ultima margine, încarcă poemul cu suflet până la refuz. O acuzație care nu poate fi adusă poziei ei este aceea de superficialitate. Și aceea de conversaționalism. Scrie clar și fiecare vorbă are un rol ferm. Fiecare vers are o
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
chiar înscenează moartea. Versurile de acest fel sunt toate memorabile. Bătrâneții Larkin îi spune "copilărie răsucită". Întreaga lui poezie, ca și a lui Eliot, e oarecum răsucită. Prinde putere și dragoste de viață, de frumusețea realului, abia când îmbătrânește. Îl împinge în poem același sentiment al pierderii, pe care era prea tânăr pentru a-l invoca în poemele dinainte. Neputința lui e acum întreagă. O trăiește. Eliot a observat odată că Yeats a fost în primul rând poetul vârstei de mijloc
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
noastre, apoi Tăcerea mormântului. A doua strofă are un subiect, și acesta e cheia poemului. Cândva tânărul fiu, tată acum, își aude la rândul lui fiul cum gândește. Fiul simte moartea apropiindu-se nici nu-și dă seama cum îl împinge pe tată către ea, la fel cum făcuse și tatăl pe când era el tânăr: De ce-mi amintesc asta acum Urcând scările, când Îl aud pe fiul meu adult strigând Te duci la culcare, tată? Mai devreme? Somn ușor. Poemul
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
voia mea. LV. Cum reacționezi când lectorul interpretează textul și găsește în el ceva ce n-ai pus acolo cu bună știință? Îți plac lecturile răstălmăcitoare? Încerci să le ghidezi? PA. Dacă lectorul înțelege taina timpului, dacă e dispus să împingă credibilul dincolo de realul imediat, dacă acest lector e dispus să treacă hotarul către spațiul unde ființa și neființa sunt una, atunci nu are nici cea mai mică nevoie de călăuzirea mea. LV. Frazele tale sunt scurte poeme. Există elemente autobiografice
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
simt deloc "detașat" de text, nici ironic sunt fanatic atașat, deci extrem de implicat. Dar și aici putem afla o sursă de umor, la urma urmei. LV. Scrii romane visătoare. Construiești o narațiune à contre coeur, care avansează în ciuda ei înseși, împinsă la drum de o inteligență bântuită. Când începi un roman nou, ce e mai important, mintea (inundată de ecouri din arte și vremi) ori sufletul (asaltat de un irezistibil lirism)? PA. Mintea este suflet. 5 octombrie 2001 4.2. Peter
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
mare. La a treia variantă, la proză, dactilografiez totul la mașina de scris ori word-processor. Un poem nu ajunge acolo decât în final (cam la a zecea variantă). Nu trebuie să îngăduim, în această epocă de teroare tehnologică, să fim împinși să scriem cu uneltele pe care vor să ni le vândă cei ce se ocupă cu comercializarea noii thenologii. Nici nu știi ce m-am bucurat când am aflat nu demult că mai sunt colaboratori la revistele literare care-și
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
vrei să scapi de noi, n-ai fost / niciodată familist" Marriage), pe care-l iubești cu durere în suflet: "împărțim trupurile acestea/ alăturate, doare gândul / morții când stăm întinși alăturea". Autorii Desperado nu văd în iubire o temă esențială. Au împins-o într-un colț al intrigii ori poemului, dar, la capătul lecturii, nu putem să nu ne dăm seama că, de fapt, despre afect e vorba și despre nimic altceva. Nu ai poeme de iubire declarată, dar nu e poem
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]