2,013 matches
-
spre stele să treacă ultimul vad. Picioarele, zvelte și pline, ieșiră la iveală în toată lungimea lor albă și fragedă, ca niște lujere de lumină. Făcându-și vânt să sară, păru că-i gata să zboare. Fusta i se zbătu înfiorată-n vânt, izbucnire zburătăcită de aripi. Un luceafăr îi înflori în ochi, altul îi crestă gura mușcată de vânt, ca o rană vie. Un zgomot de crengi rupte și bolovani rostogoliți vesti de departe trecerea Cerbului. Boncăluitul lui răscoli pădurea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
fața, o izbi expresia aceea de absență, inconștiență și vrajă pe care o au bărbații în anumite clipe când par duși de pe lume. Se trezi și ea absorbită în fluxul unei fericiri violente, mistuită de gândul ei tainic, împotrivindu-se înfiorată de dulcea pierdere. "Ah, ce bine", vru să-i spună, dar renunță. Ce-i cu tine? Am fugit, vai, ce-am fugit! se lamentă ea și se apăsă cu mâinile pe piept. Să găsim o bancă. Credeam că nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
suporte mai ușor scurgerea timpului. Întunericul mașinii zumzăia de pocnete mici, trosnituri și huruituri captate din aer. Bezna din jurul ei se dilată încărcată de bucuria și nerăbdarea care-o apucară. "A reușit, a reușit", tresări încordându-se și strângându-se, înfiorată în ea,, să-i facă mai mult loc pe canapeaua confortabilă. Glasul îi radia de ușurare și mândrie: Știam eu c-ai să reușești. Nici nu se putea. Doctore, urcă în față, îl pofti Tudor pe necunoscutul cu care venise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
vocile și-și dădu seama și ce greu îi va veni. Reflectorul izbucni orbitor. Mătură acoperișul atelierelor; scăzu, ezită buimac, apoi se lăsă în jos, scormonitor ca un cuibar de foc; lumina rece îți reteza orice mișcare; cădea sub roți, înfiorând traversele și liniile, strălucind de încordare, dezvăluind, rând pe rând și fragmentar, mădularele trenului, aruncând partea de sus a vagoanelor într-o vuitoare prăpastie neagră. Ascuns în dreptul coloanei de alimentare cu apă se crezu la adăpost, dar șuvoiul de lumină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
toate nopțile intrate în sânge, rămase în simțuri ca o drojdie amară și-nmiresmată, atât de asemănătoare până-ntr-un punct, și-atât de unice, care o ajutaseră să treacă prin timp ca printr-o apă vrăjită. Nopți care-o înfiorau până-n cel mai tainic loc al trupului ei făcut să zburde și să se zbenguie ca vântul ce i se ghemuia roșcat la picioare lingându-i genunchii și-ncălzindu-i coapsele pline. Nopți cu stele albe înflorite-n crengile de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
cu ochii ei stinși, răniți de îndelungată văduvie, urmărind-o când nu era cu ea, suflându-i în suflet și când nu era alături. Asta era forța și neodihna ei. Adevărul e că te-așteptam, mărturisi Cerboaica răzbită de sinceritate, înfiorându-se de singurătatea nopții, simțindu-l alături cum nu mai simțise nici un bărbat, apucându-l de braț și zicându-i încetișor: "Șezi!" ca și când i-ar fi dezvăluit întreaga taină a nopților și vieții ei, și el stătu o clipă să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
totdeauna... Se trezi strânsă în brațe. Sus, undeva în înălțime, se auzea sunetul metalic al avioanelor, zvâcnet continuu, dar jos, pe-aproape, atât de aproape că închise ochii, răbufniră mătăsurile vântului ce i se încolăciră ca niște vrejuri la picioare, înfiorându-i gleznele. Crezu că are să se sfârșească de rușine și indignare, dar nu se întâmplă nimic, trăsnetul și tunetul se mutară în altă parte și, când deschise ochii, văzu fața lui dilatată și întunericul se prăvăli iarăși peste ea. Tom
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
inima dureros ori de câte ori trecea pe lângă el, amintindu-i dimensiunile singurătății sale fericite și misteriosul eden al civilizației moderne, din care se izgonise pentru totdeauna. Pentru totdeauna! Îngustă ochii să filtreze soarele arzând violent, în barele transversale, și privi așa mult, înfiorată de ispita chemărilor spre necunoscut, până ce totul se încețoșă, clătinându-se deasupra și-n jurul ei. Într-o pornire neînțeleasă, ca o dorință de-a pipăi nepipăitul și de-a converti irealul în real, întinse mâna, să se sprijine de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
în ochii Himerei": M-am pierdut în ochii Himerei, în adâncul himeric al ochilor săi, într-un complicat labirint (Memorial) Dar până și acești ochi, fascinanți, atoate-văzători, sunt văzuți în oglindă! Există numai în oglindă: Și, pierdut în oglindă, mă înfioară ochii pe care-i zăresc. (Egalii cu zero) Dramatic este momentul când se sparge oglinda pentru că, evident, se înmulțesc imaginile și, deci, posibilitățile de interiorizare: Și caii aceia năprasnici oglinzile praf le-au făcut. (Oglinzile) Aceste posibilități multiple, paroxistice, duc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
porthartul, cuțitul, pumnalul și baltagul, că avea și baltag. Le-am dat pe toate în fântâna de la canton, apoi ne-am despărțit. Vărul meu a plecat în sat în Tansa, iar eu am plecat acasă la Glodenii-Gândului și ca să le înfiorez pe toate neamurile lui Ciolac și să împrăștii bănuiala crimei, m-am dus și l-am anunțat pe Sava, pe fratele lui Ciolac, care era și el pădurar ca și Ciolac în aceeași pădure și i-am spus că, trecând
Imagini din lumea satului by Gheorghe Boancă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1187_a_2744]
-
în cultul genialității ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansați, mecanic și material, cu atât suntem mai departe de esența reală a lumii, de sfințenie. Singurii oameni care nu pot fi suspectați că se înfioară în fața morții sunt sfinții. A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. SFÂNTUL PAVEL M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Știi ce i-am spus? — Ăsta nu-i om, domnule, este toată
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
care vorbeam au rămas în pustiu. Cât de mult a trecut, de când n-ai mai fost pe-acasă. Nici nu te văd clar, sub ochelari. Cât ai crescut, lentilele sunt negre și mari, ca niște monștri uitați de vreme. Mă înfioră cuvintele nespuse și brațele obosite de pază, la porțile cerului de altădată, într-o lume uitată.. Vorbele mari le tot ascult, și iată, nu le înțeleg, de parcă m-ar răni mai mult decât credința și căința unui păcătos îngenuncheat, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
sporovăiau. În sfârșit, au ajuns la mănăstire. Au vizitat biserica, unde au admirat icoanele frumoase, apoi clopotnița, și atelierul de țesut covoare. La sfârșit, copiii au fost invitați să vadă osuarul. Rafturi întregi erau acoperite cu oase, mai ales cranii. Înfiorați de teamă, copiii s-au grăbit spre ușa deschisă prin care vedeau cerul albastru și lumina soarelui. Shelley era ultima. Până la ușă erau câteva trepte. Le sui în grabă, dar se împiedică de o treaptă și se agăță de ușă
Minunatele aventuri ale lui Lucy și Shelley by Maria Elena Lebădă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1680_a_3078]
-
față de femeia-femeie, să fie o dedublare, o manifestare conștientă a fecioarei despletite din interiorul ei, dar pe care nu este capabilă să și-o asume deplin? Nu se înțelege cu exactitate ce vrea eroina, certitudine este doar gelozia, care-i înfiorează sufletul: “Gelozia ei nu mergea la o femeie, mergea la efigia care întrupa nepăsătoarea lege a firei stăpânitoare, care sfida cu nudul ei ritualul, amorul fermecător și plăpând al sufletului, a cărui întrupare era ea, Manuela, și iubirea ei nesăvârșită
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
ei nu mergea la o femeie, mergea la efigia care întrupa nepăsătoarea lege a firei stăpânitoare, care sfida cu nudul ei ritualul, amorul fermecător și plăpând al sufletului, a cărui întrupare era ea, Manuela, și iubirea ei nesăvârșită. Tot ce înfiora și lupta de la începutul lumii în inima fiecarei femei înamorate, tot ce era neânțeles și ostil în legea aceea pentru fiecare amantă care nu plătise, ea însăși, omului tributul cărnii, era cuprinsă privirea palpitândă, neliniștită, dornică, chinuită, rușinoasă și enigmatică
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
directă concordanță cu starea ei sufletească, natura caută armonia liniștită a împerecherii lor, cu un acompaniament lung și egal al căderii regulate de apă, lung și egal ca o iubire eternă. Ploaia este pretextul visării, Ea, ba traiește exaltarea cuplului înfiorat de amor, ba își dorește o viață “obicinuită, cu gesture familiare, văzându-se lucrând la masa la care altul citește, “o mică corabie de fericire, simplă, umilă și pacinică”. Logodnicul și întâlnirea cu el sunt scopul ei existențial, el este
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
că doar Dumnezeu ne poate curăța de toate gândurile rele, și numai El ne poate duce pe calea cea dreaptă, arătându-ne rostul vieții. Aștept... ... Oare va ninge iarna aceasta? Tabloul de afară este asemănător cu sentimentele mele. Întunericul mă înfioară, mă face să mă simt ca într-un cimitir clădit din case pustii, iar copacii seamăna cu niște fantome care bântuie localitatea și care, datorită vântului, produc niște sunete îngrozitoare, care mă sperie și fac să simt cum îmi trec
Şoapte by Svetlanu Iurcu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101016_a_102308]
-
scris, Domnul R. n-a mai simțit nevoia să-i înmâneze Teodorei dovada slăbiciunii sale din momentele de singurătate. Parcă nu ar vrea să observe și ea cum evenimentele îi iau cu asalt „cetatea interioară”. Se surprinde tot mai des înfiorat de gândul vremelniciei, de „spectrul sfârșitului” și de presimțirea că nu va ajunge niciodată să fie sigur de „adevăratul rost” al vieții sale. Mai mult! Așteptarea nașterii copilului lor, apariția acestui punct luminiscent pe magma lumii obosite și îmbătrânite îl
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
valoare nemaiîntîlnită și, uite-așa, cu toții trăiau bucuria înfrîngerii domnului Nicanor, care nu va mai putea spune nimic de rău și nu-i va mai opri niciodată de la planurile lor. Dar... dacă n-o găsim? Deși șoptită, vocea Ilincăi îi înfioră pe toți. Grupul s-a oprit o clipă țintuind-o cu priviri în care se zbăteau nu numai reproșuri, ci și îndoieli amare. Cum adică? Ce zici? Tu vorbești serios? Și, în timp ce în gîndurile lor găsirea sau negăsirea comorii devenise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
auzeau însă clar, undeva, departe, lătrînd într-un fel cu totul deosebit. Nu "ham, ham, ham", cum latră el de obicei în sat, ci "țah, țah, țah", de parcă ar fi strănutat. Ori asta nu era bine deloc. Primul care se înfioră mai tare și dădu semnalul de alarmă fu Tomiță. Îl fugărește cineva! Cine să-l fugărească? izbucni fricoasă Ilinca. Păi... Și Tomiță nu mai avu putere să continue. Îl și vedea pe Napoleon fugărit de o namilă de urs... ori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
pe urechile catifelate, îl mai strînse o dată la piept făcînd uuuuh! și, crezînd că astfel poate aduce cea mai mare dovadă de cavalerism față de Ilinca, i-l dărui ei șoptindu-i fericit: Poftim, Ilinca... ți-l dau ție... Ilinca se înfioră toată de o bucurie pe care n-o mai trăise. Mulțumesc mult, Virgil... mult de tot, mă-nțelegi? Ești cel mai... Dar nu mai continuă. Îmbrățișă iedul cît mai strîns și începu să-l mîngîie și cu palmele și cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
puternic și mai dureros, veni din partea căprioarei. Și, fără să mai țină seama de nici un pericol, nici de faptul că era singură în fața celor cinci vrăjmași, care-i răpiseră puiul, căprioara porni ca o săgeată spre ei... Copiii îi urmăreau înfiorați salturile repezi fără să vorbească, fără să respire. Cînd căprioara ajunse la o depărtare de cîțiva metri de grupul copiilor, scoase din nou acel strigăt, privind țintă spre pui, făcu un ocol și intră în niște tufișuri. Iedul întoarse capul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
animale n-au pierit aici, înghițite de mlaștină! dădu explicație Bărzăunul cu ifose de atoateștiutor, dar și cu o notă de compătimire în glas. Oare o fi adîncă? Zic unii că n-are fund. Dacă pici în ea... Brrr!... se înfiora Virgil trăgîndu-se cît mai departe de mal. Merseră așa o vreme prin rariști mai puțin periculoase, sărind sau ocolind locurile mocirloase, pînă ajunseră într-un loc mai deschis, unde, pe o porțiune destul de mare, se întindea apa liniștită a lacului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
întuneric, cine s-ar fi încumetat să se urce la asemenea înălțime?... Asta ar fi însemnat nebunie curată. Oare de ce-i zice Piatra Domniței? se întrebă deodată Virgil, mai mult șoptit, cu modelări stranii. Întrebarea, răsărită din tăcerea care-i înfiora pe toți, avu darul de a-l trezi pe fiecare la realitate. Se uitară repede unul la altul, pentru a fi siguri că se află cu picioarele pe pămînt și nu pe lună. Ce-ai zis? întrebă Ilinca, deși auzise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
negri, care fug de soare. For-for-formidabil! se cruci Nuțu. Așa scrie acolo, așa v-am spus și eu, încheie Bărzăunul, ca și cum s-ar fi temut să nu-l scoată cineva vinovat pe el de răpirea domniței. Toți rămaseră tăcuți, privind înfiorați spre înălțimile înspăimîntătoare ale peretelui de stîncă. Nu credea nimeni că s-ar fi putut întîmpla cu adevărat așa cum povestise Bărzăunul, dar, fără să vrea, fiecare făcu o legătură între turcii care fuseseră transformați în vulturi și păsările acelea mari
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]