811 matches
-
veni răspunsul. — Mă străduiesc să înțeleg lucrurile pe care le văd și-mi place să cunosc oamenii pe care-i întâlnesc în drumul meu. — În cazul ăsta, pot să vă spun că ne aflăm aici din motive politice. — Motive politice? îngăimă perplex și neîncrezător Alain Guitay. Întotdeauna am crezut că tuaregii sunt oameni liberi, care rătăcesc dintr-un loc în altul. Să nu-mi spuneți că a ajuns curva asta de politică până-n ultimul colț din deșert. — Este o poveste lungă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
greșite. La naiba! Adunătură de imbecili! Nou-veniții se uitară unul la altul și, fără să-și spună vreo vorbă, ajunseră la concluzia că se aflau într-o situație destul de delicată, de aceea copilotul se strădui să se arate împăciuitor. — Bine! îngăimă. Bănuiesc că aveți dreptate și că într-adevăr locul ăsta nu e Sidi-Kaufa, deoarece conform hărții rutiere acolo este o oază cu peste cincizeci de palmieri... Cât vreți pe apă? — Pentru băut, nimic. — Și dacă nu e pentru băut? — Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
cel care a învins o armată întreagă, l-a eliberat pe președintele Abdul-el-Kebir și apoi l-a omorât din greșeală era tatăl meu. Se lăsă o lungă tăcere; totul păru că îngheață în jur. — Tatăl dumneavoastră? reuși în sfârșit să îngaime Amed Habaja. — Asta am spus. — Gacel Sayah, legendarul Gacel Sayah, Vânătorul, era tatăl dumneavoastră? — De câte ori vreți să vă repet? îzbucni nerăbdător targui-ul. Era tatăl meu și eu îi port numele: Gacel Sayah. De ce credeți că am fost obligați să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
modernele spitale mobile unde-și îngrijesc răniții în accidente pe care le provoacă ei înșiși, în timp ce noi, tuaregii, nu avem nici măcar un dispensar mizerabil unde să ne vaccinăm copiii? Crezi că ai putea să-mi răspunzi la aceste întrebări? Păi, îngăimă egipteanul, puțin jenat din cauza ploii de reproșuri care se abătuse peste el... Este vorba de o simplă competiție sportivă și, când se organizează, întotdeauna se cere permisul autorităților din țările respective. — Permisul autorităților din țările respective, repetă ironic Al-Aidieri. Știu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
am vrut s-o scot, se făcuse ferfeniță. De data aceasta, cel derutat era italianul, ce dădu din cap ca și când ar fi făcut un efort imens ca să asimileze cele auzite. — Nu e vorba de spălat bani cu apă și săpun, îngăimă în cele din urmă. Este vorba de „albit“ sume mari de bani. — Cum ai spus? „Albit“? — Exact. — Și de ce vrea tatăl tău să albească banii? Fiecare bancnotă are o culoare și chiar o mărime diferită, în funcție de valoarea sa. Nu înțeleg
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
în care trăiesc comunități tuarege. — Bine, dar îți dai seama ce spui? — Desigur. — Există comunități tuarege în cel puțin douăsprezece țări africane. — Știu. Egipteanul nu putu să reacționeze; rămase cu gura căscată, incapabil să spună ceva. În cele din urmă îngăimă: — Vrei să-mi dai de înțeles că ați hotărât să boicotați raliul în douăsprezece țări? — Întocmai. Dar nu puteți face asta! protestă Amed Habaja. Sunt națiuni libere, cu guverne independente, care iau propriile lor decizii. — Majoritatea sunt guverne corupte care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
săi și apoi se ridică. Gacel îl împinse ușor până aproape de ieșire, apoi îl legă la ochi cu o năframă și-l obligă să se aplece, ca să poată ieși fără să se lovească de stânci. — Ce vrei să-mi faci? îngăimă italianul, când își dădu seama că se află afară. — O să vezi! Îl ajută să încalece pe o cămilă, îl legă strâns de șa și, obligând animalul să se ridice în picioare, porni la drum ducându-l de dârlogi printre încâlcitele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
jos pentru un strop de apă. — De ce oare toți cei care pleacă la război o fac convinși că vor câștiga fără să li se clintească un fir de păr de pe cap, dar de fiecare dată sfârșesc dându-și pantalonii jos? îngăimă Sam Muller, ca pentru sine. O să fac ce pot - adăugă. A avut grijă cineva să aducă un steag alb? — Sarcasmul nu ne folosește la nimic... - observă Bruno Serafian. Și-ți amintesc că, la urma urmei, ideea este a ta. — Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
rugăminte mută ce-l făcu să înțeleagă că ar fi fost dispuși să accepte hotărârea sa oricât de dureroasă li s-ar fi părut, și apoi se aplecă să vadă pentru prima dată ce era în sacul portocaliu. — De acord! îngăimă. Mi se pare corect. Aisha nu se putu stăpâni și i se aruncă în brațe, în vreme ce Suleiman se mulțumi să schițeze un ușor zâmbet de satisfacție, în timp ce spunea: — Sunt încântat că francezul ăsta a fost mai încăpățânat ca tine. Ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
de secundă și care provenea dintr-un punct nu prea îndepărtat, poate la ceva mai mult de un kilometru distanță. Încercă să se calmeze, își încordă privirea, dar din nou nu zări nimic. Nimic, nimic. — Ăsta e sfârșitul...! de-abia îngăimă. Încep să înnebunesc. Dar pentru a treia oară, ceva luci printre pietre. Grăbi pasul și se îndreptă direct spre acel loc, nutrind un soi de imperceptibilă speranță - dar când ajunse la locul cu pricina, căzu în genunchi, lăsând să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
trăit orb și a murit Eberhart, mi-am spus și am adormit. Dimineață, tanti Amália a vrut să mă ducă mai întâi la poliție, apoi la preot, dar până la urmă m-a dus acolo unde trebuia, pentru că am reușit să îngaim câteva cuvinte în timp ce deliram. Stăteam într-un pat, cu fața la fereastra care dădea spre lac, iar doctorul Egon m-a tratat o lună întreagă. După cum mi-au povestit ulterior, în primele zile s-au târguit zdravăn cu moartea pentru mine. Doctorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
sau „Mutul“ era un evreu foarte rușinos, modest și harnic. Avea un obicei straniu: înainte de a spune ceva sau de a răspunde la o întrebare, înghițea un nod de salivă pe care-l trimitea la vale înclinându-și capul și îngăimând „sssăăă“. Toți găseau de cuviință că trebuie să-și bată joc de abstinența lui sexuală (deși adevărul privind această abstinență nu putea fi verificat și nici nu era confirmat de Eisenberg), drept care, în unele pauze, grupul de elevi care-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
De aici trebuie să mergi singur. Mai sus noi nu mai avem voie să te însoțim. Crezi că vei fi în stare s-o faci? îi șopti ea cu buzele lipite de urechea lui. Cred că da, reuși el să îngăime. Nici nu-și mai recunoștea vocea, atât de uscat îi era gâtlejul. Se încordă încercând să se țină ferm pe picioare. Încă se simțea nesigur, dar era mult mai bine. Du-te! îi spuse Ileana, vorbindu-i tot în șoaptă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
unui atac, nu se așteptase ca acesta să fie atât de violent și nimicitor. Dacă inamicii săi voiseră să-i transmită un mesaj, reușiseră cu prisosință. Îi era foarte clar, nu mai avea ce căuta acolo. Întoarce! reuși el să îngăime, înainte de a răspunde la telefonul care începuse din nou să sune strident. V-a plăcut? întrebă aceeași voce de mai devreme. Cred că v-ați convins că nu glumim. Domnule Mihailovici, nu avem nimic personal cu dumneavoastră, e vorba numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
nu vrei să intervenim? întrebase nervos Boris. Stai să vedem ce se întâmplă mai departe! Bărbatul mizase iarăși tot ce avea pe doisprezece roșu. Fără nici o excepție, ceilalți îi urmaseră exemplul. Săracul crupier transpira din greu și abia mai putuse îngăima că jocurile sunt făcute și nimic nu mai poate fi pariat. Bila se rotea acum din ce în ce mai încet, după care căzu pe treizeci și cinci negru. Oscilă o secundă și se așeză în căsuța alăturată care, bineînțeles, era doisprezece roșu. Așa ceva nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
momente inflexiuni grave, părînd gîtuită și podidită de tuse. Și nu atît din pricina alcoolului, deși, cinstit vorbind, Bandura era de pe atunci o ruină, părăsit de ai săi, aducînd cu o ditamai epava care eșuase la apă mică. „Fii fără grijă“, Îngăima Bandura, „nici o altă curvă din lume n-o să fie mai duios jelită ca tine... Și nici o alta n-o să aibă o Înmormîntare mai cu pompă ca tine...“ Pentru Înmormîntarea Marietei au fost pustiite nu știu cîte sere de flori și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
și lumina credinței. Oare era vis sau coșmarul unui vis, cohorta aceea de ologi care cerșea și implora, nefericiții aceia care se loveau cu toiagele și scociorau cu unghiile cerînd Îndurare, tămăduirea trupului, oare era vis? Neputința lui de a Îngăima ceva, de a face ceva pentru acei sărmani, pentru acei ologi, pe care tinerii vînjoși Îi alungau din calea cortegiului, Îi Îmbrînceau pe acei orbi neputincioși, schilozi, oare fusese tot vis? Era neputința lui de a se dezmetici din deznădejde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
trec a doua zi pe la ei pe acasă ca să citesc cu voce tare cîteva capitole din Umbra vîntului pentru Clara. Barceló mă privi cu coada ochiului și slobozi un hohot de rîs sec pe socoteala mea. — Băiete, nu te ambala, Îngăimă el, deși tonul Îi trăda Încîntarea. — Bine, dacă nu doriți, poate În altă zi sau... — Clara hotărăște, zise librarul. În apartament avem deja șapte pisici și doi papagali. N-o conta o lighioană În plus sau În minus. — Atunci te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
CÎteva picături Îmi stropiră rana, și văzui stele verzi În noaptea cea mai neagră a vieții mele. E bun, nu-i așa? surîse cerșetorul. Haide, mai trageți o Înghițitură, că ăsta te ridică din morți. Nu, mulțumesc. Pentru dumneavoastră, am Îngăimat eu. Cerșetorul trase o Înghițitură zdravănă. L-am observat pe Îndelete. Părea un contabil cenușiu de minister care nu-și schimbase costumul de cincisprezece ani. Mi-a Întins mîna, și i-am strîns-o. — Fermín Romero de Torres, concediat. Încîntat să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
că nu mi-a mai adresat o vorbă și nu m-a mai salutat pe stradă, de parcă eram nevăzut. Ce părere aveți? — SÎnt Înmărmurit. Ce-mi mai puteți spune despre familia Fortuny? Vă amintiți bine de ei? — Erau alte vremuri, Îngăimă el nostalgic. Adevărul e că eu Îl cunoșteam chiar pe Fortuny bunicul, care a Întemeiat magazinul de pălării. Despre fiu, ce să vă zic. Ea, Într-adevăr, era teribilă. Ce femeie! Și cinstită, știți? În ciuda tuturor zvonurilor și bîrfelor care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
se pregătea să-i răspundă, cînd se iscă o zarvă. Am rămas cu toții În tăcere, așteptînd. În stradă răsunau glasuri indignate și se dezlănțuia un vacarm de murmure. Merceditas ieși În ușă, prudentă. Am văzut trecînd mai mulți negustori agitați, Îngăimînd proteste. Nu trecu mult și Își făcu apariția don Anacleto Olmo, vecin din imobil și purtător de cuvînt oficial al Academiei Regale a Limbii pe scară. Don Anacleto era profesor de institut, licențiat În literatură spaniolă și mai diverse studii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
dea seama deodată de nefericirea lui și, cu toate că știa că devine încă și mai absurd, începu să plângă. Își ascunsese fața în mâini. Cei doi îl priviseră fără o vorbă. Nici nu se mișcaseră de la locurile lor. „O, draga mea“, îngăimase el într-un târziu, „cum poți să fii atât de crudă?“ „Nu mă pot lupta cu mine însămi, Dirk“, îi răspunsese ea. „Bine, dar te-am adorat cum n-a fost adorată nici o femeie până acum. Dacă ceva din comportarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
nehotărât. Orice idee ar fi avut când intrase În toiul acelui măcel, acum era prea târziu. Totul era pierdut, și pentru totdeauna. Se pregătea să se Întoarcă spre ieșire, când auzi un glas stins, În Întunericul din spatele său. Parcă cineva Îngăima niște rugăciuni, o bolboroseală confuză și neinteligibilă, din care priorul izbutea să deslușească doar un „blestemat” repetat obsesiv, printre alte numeroase imprecauții. Se apropie precaut de locul din care provenea glasul. Era un bărbat ghemuit În dosul unei coloane, ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
te face să cazi În păcat, scoate-l și leapădă-l de la tine. Așa poruncește Scriptura. Așa s-a făcut. Nici măcar Împăratul nu poate birui peste planul lui Dumnezeu. Nimic din vrăjitoria dumitale n-are vreo putere Împotriva științei mele, Îngăimă el, scrâșnind din dinți de durere. Apoi se Întoarse, lăsându-și brațele să Îi cadă pe lângă trup, și Înaintă bâjbâind. Arma Îi lunecă la pământ, scoțându-i la iveală brațul schilod. Dante se apropie să Îi dea ajutor, dar lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
o tăcere prelungă. Directorul regretă deja demersul său când, brusc, Destinat se întoarce spre el și îi spune că e de acord. Așa, pur și simplu. Pe un ton indiferent. Celuilalt nu îi vine să creadă. Se înclină, se bâlbâie, îngaimă ceva, mulțumește cum poate, merge de-a-ndăratelea, apoi pleacă iute, înainte ca gazda lui să-și schimbe decizia. De ce acceptase procurorul? Poate doar pentru ca directorul să plece mai repede, și să-l lase din nou în tăcerea lui; sau poate că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]