628 matches
-
înregistrau eu cronometre oficiale. În 1933 s-a înființat secția de înot din Liga 9 Navală Română (LNR). În 1932 are loc, în București, la bazinul Kiseleff, o competiție internaționala cu sportivii clubului MTK Budapesta. 1.4. Rezultate deosebite ale înotătorilor români în marile competiții internaționale 1.4.1. Jocurile Olimpice - Helsinki 1952, marchează participarea primului român la o competiție oficiala: Iosif Novak la proba 100m liber (1'00"6) locul 26. Edițiile altor J.O. sau încheiat cu rezultatele: - Melbourne
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
de temperatură dar în aer, aceiași cantitate de K/cal se pierde într-o oră. 2.3. Influența înotului asupra organismului aĂ Respirația Funcția respiratorie este îngreunată de mai mulți factori cum ar fi: - Presiunea hidrostatică care acționează asupra toracelui înotătorului, solicitând în mod deosebit atât contracția mușchilor respiratori care trebuie să depună un efort suplimentar de a învinge această presiune superioară pentru a putea elimina aerul din plămâni. 16 - Necoordonarea mișcării brațelor cu executarea respirației, în funcție de procedeul folosit. Acest factor
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
Înotul influențează creșterea perimetrului toracic, a capacității vitale, a debitului respirator și a consumului maxim de oxigen. Funcția respiratorie are un rol dublu la înotători :unul fiziologic, legat de activitatea în apă și unul fizic care determină plutirea și poziția înotătorului pe apă. b) Circulația Circulația în timpul înotului se desfășoară în condiții favorizate, datorită poziției orizontale a corpului în apă, datorită presiunii hidrostatice, precum și datorită contracțiilor ritmice ale mușchilor membrelor superioare și inferioare. Temperatura scăzută a apei și conductibilitatea
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
hidrostatice, precum și datorită contracțiilor ritmice ale mușchilor membrelor superioare și inferioare. Temperatura scăzută a apei și conductibilitatea mai mare a acesteia, creează condiții nefavorabile, mai ales pentru circulația periferică. Volumul sistolic și debitul cardiac cresc datorită poziției orizontale a înotătorului în apă. La începutul efortului, volumul sistolic crește, iar pe parcursul efortului, debitul cardiac crește considerabil, ajungând până la valori de 30 litri pe minut, asta în funcție de probă și de individ. Volumul și greutatea inimii cresc datorită fenomenului de
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
Sângele, de asemeni, prezintă modificări importante legate de adaptarea la efort. Numărul hematiilor crește în timpul efortului precum și ca efect tardiv, în repaus. Cantitatea de hemoglobină crește de la 15,5% la 18,5%. c) Excreția În timpul efortului pe care îl face înotătorul, organismul nu are posibilitatea să se detoxice prin transpirație, în consecință această funcție fiind preluată integral de rinichi. Solicitarea intensă a funcției renale se reflectă în acidificarea urinei a cărui pH scade la valori de 4,8- 5,2 și
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
2 și prin creșterea cantității de albumină eliminată, aceasta atingând valori de peste 50mg la un litru. d) Aparatul locomotor Faptul că efortul se desfășoară cu corpul în poziție orizontală, influențează sistemul osteoarticular, favorizând creșterea. Mișcările pe care l-e execută înotătorul sunt lipsite de eforturi musculare mari, contribuind la dezvoltarea fusiformă a musculaturii, iar caracterul simetric al mișcărilor de înot exclude instalarea unor deficiențe ale coloanei vertebrale așa cum se întâmplă în cazul altor discipline. e) Metabolismul Procedeele de producere metabolică a
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
și în procesele de refacere după efort. 2.4. Reguli de hidrodinamică în înot Studiul atent al filmelor subacvatice ale unor înotători, demonstrează că tehnica de înot se bazează pe legități ale hidrodinamicii și hidrostaticii, grefate pe caracteristicile anatomo-fiziologice ale înotătorilor. Studiile dezvoltă teorii ale plutirii pe baza principiului lui Arhimede, iar 18 alunecarea și propulsia la înot pe baza Legii a III-a a dinamicii a lui Newton care spune: „dacă un punct material acționează asupra altuia cu o forță
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
unghi care să l-e apropie de unghiul optim de atac al elicei vaporului. Se admite că forța creată de mâna unui înotător este o forță de tracțiune. Vom examina rolul pe care îl are forța hidrodinamică ascendentă în propulsia înotătorului. Pentru aceasta se va ține seama de unele legități hidrostatice și hidrodinamice. Plutirea - Conform legii lui Arhimede „un corp scufundat într-un fluid în repaus este împins cu o forță verticală de jos în sus, egală cu greutatea volumului de
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
centrul de greutate la un corp omogen. Pentru ca echilibrul să fie stabil, este suficient ca centrul de greutate și centrul de presiune să fie pe aceeași verticală, iar centrul de greutate să se găsească sub centrul de presiune. În cazul înotătorilor când Gr este mai aproape de picioare decât FA, poziția de plutire va tinde spre verticală. 3. Gr < FA. Corpul plutește La înotătorii la care centrul de greutate Gr este situat la 10-15cm sub stern. În timpul înotului se observă că sportivul
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
să fie pe aceeași verticală, iar centrul de greutate să se găsească sub centrul de presiune. În cazul înotătorilor când Gr este mai aproape de picioare decât FA, poziția de plutire va tinde spre verticală. 3. Gr < FA. Corpul plutește La înotătorii la care centrul de greutate Gr este situat la 10-15cm sub stern. În timpul înotului se observă că sportivul nu păstrează același grad de plutire, ci se ridică și se afundă ciclic. Oscilațiile sunt date de tehnica brațelor și de procesul
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
este situat la 10-15cm sub stern. În timpul înotului se observă că sportivul nu păstrează același grad de plutire, ci se ridică și se afundă ciclic. Oscilațiile sunt date de tehnica brațelor și de procesul respirației. În expirație greutatea specifică a înotătorului crește și corpul se scufundă puțin, în inspirație scade, corpul revenind la suprafață. Greutatea specifică a unui corp se obține împărțind greutatea corpului la volumul său. Gr Greutatea specifică (Y) = Volum Greutatea specifică a corpului uman depinde și de structura
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
care se opune înaintării corpului. Când forțele portanță și rezistentă, perpendiculare una pe alta acționează pornind din același punct, forța rezultantă are o dimensiune mai mare decât celelalte. Dacă rezultanta forțelor este exercitată pe direcția orizontală, atunci ea poate propulsa înotătorul spre înainte. Vâslirea produce o propulsie mai mare dacă rezultanta acționează în direcția de înaintare. În studiul rezultantei hidrodinamice, trebuie luați în considerație următorii factori: viteza de înaintare, aria, forma și felul suprafeței corpului, poziția corpului, vâscozitatea apei, curenți turbionari
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
corpului, poziția corpului, vâscozitatea apei, curenți turbionari, e.t.c. 2.4.2. Rezistența la înaintare Rezistența la înaintare se compune din: a) rezistența frontală, b) rezistența produsă de turbulență (vârtejuri) și c) rezistența de frecare a apei cu pielea înotătorului. a) rezistența frontală se produce de orice parte a corpului care prezintă o suprafață îndreptată către direcția de înaintare. b) turbulența sau vârtejurile se produc ca urmare a incapacității apei de a se scurge în jurul corpului după un model laminar
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
datorită vâscozității apei) este mică în raport cu rezistența, datorită forțelor de presiune. Rezistența se datorează diferenței de presiune din fața și spatele corpului și a formei și poziției corpului pe apă. Această rezistență pe care trebuie să o învingă înotătorul se poate exprima prin relația matematică: Fr - rezistența hidrodinamică ; q -1000kg/m3 densitatea apei ; V - viteza de înaintare (m/s) ; A - aria secțiunii transversale a părții scufundate a corpului ; Cr - coeficientul de rezistență. 2.4.3. Aplicarea principiului lui Bernulli
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
privind natura propulsiei la înot, concluzionând că cea mai eficientă propulsie are loc când forțele de propulsie (portanța) și rezistența sunt combinate pentru a da o a treia forță, rezultanta, cu efect mai mare de propulsie decât componentele ei. Astfel înotătorul trebuie să rezolve următoarele probleme: - modul de pregătire a unei tracțiuni (simțul apei), care odată ce apa a fost pusă în mișcare, să permită îndepărtarea de acest curent de apă pentru a putea veni în contact cu apa mișcată. - modul de
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
n.t.: to crawl - a se târî), în unele lucrări mai vechi este denumit și craul pe piept, iar în cele prelucrate din limba engleza, liber. Tehnica de înot craul apare in anul 1897, fiind demonstrata pentru prima oara la înotătorii australieni. Mai târziu, în anul 1922, a apărut tehnica de înot craul a lui Weissmuller, care a reușit pentru prima data să înoate 100 de metri sub un minut, tehnica lui fiind considerată clasică, coordonarea fiind de 6 mișcări de
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
care a reușit pentru prima data să înoate 100 de metri sub un minut, tehnica lui fiind considerată clasică, coordonarea fiind de 6 mișcări de picioare la un ciclu de brațe. Prin anii 1930, procedeul craul a fost perfecționat de înotătorii japonezi care înotau cu 10 mișcări de picioare la un ciclu de brațe. Tendința actuală a tehnicii de înot în procedeul craul este cea utilizată de Weissmuller, adică coordonare 6-2, cu o poziție adecvată a capului. 3.1.1. Utilizarea
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
presupune „spargerea” suprafeței apei cu călcâiul. Daca întâlnirea membrelor inferioare se realizează în axul longitudinal al corpului, presiunea apei se executa chiar asupra centrului de greutate al 29 corpului, asigurând portanta. Amplitudinea mișcărilor variază între 30-40cm, fiind determinată de constituția înotătorului și de ritmul loviturilor. Mișcările se realizează cu gleznele relaxate și picioarele în ușoară inversie (adducție, supinație, extensie). Faza descendentă este accentuată, reprezentând principalul element al propulsiei și al alunecării înotătorului pe apă. Greșeli: a) faza descendenta: - flexia gleznei - limitează
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
Amplitudinea mișcărilor variază între 30-40cm, fiind determinată de constituția înotătorului și de ritmul loviturilor. Mișcările se realizează cu gleznele relaxate și picioarele în ușoară inversie (adducție, supinație, extensie). Faza descendentă este accentuată, reprezentând principalul element al propulsiei și al alunecării înotătorului pe apă. Greșeli: a) faza descendenta: - flexia gleznei - limitează suprafața de presiune pe apa. - hiperextensia soldului - coapsa se deplasează spre verticala. b) faza ascendenta: - flexie pronunțată a genunchiului - gamba este scoasa din apa, lovitura descendenta consecutiva fiind realizata parțial in
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
inferior. 3.1.4. Coordonarea brațelor Coordonarea apucării presupune că în timp ce un braț se întinde alunecând spre înainte pe sub apă, celălalt braț execută vâslirea (ultima fază a apucării apei și împingerea). Coordonarea continuă este net superioară mai ales în cazul înotătorilor specializați pe probele de sprint și semnifică o suprapunere mai scurtă a drumurilor acvatice (fig.7). În timp ce un braț intră în apă și alunecă, celălalt realizează împingerea (ultima parte a vâslirii). Mișcările sunt sincronizate încât, extinderea brațului avansat sub apă
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
trunchiului pe coapsă până la un unghi de aproximativ 140° - 160°. Traiectori a centrului de greutate nu mai poate fi modificată, se poate schimba doar poziția segmentelor, însă cu efecte negative asupra lungimii zborului. În concursul preolimpic desfășurat la Moscova (1980Ă, înotătorii ruși au încercat accelerarea zborului prin mișcarea picioarelor în aer, dar această execuție nu si-a dovedit eficiența. Pătrunderea în apă se realizează sub un unghi cât mai mic față de suprafața apei, aproximativ 40°- 50° În locul unde pătrund mâinile trebuie
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
picioarelor, iar brațele erau scoase alternativ din apă, înotând spate din craul răsturnat. Între anii 1930-1940 japonezii perfecționează poziția pe apă, printr-o poziție mult mai culcată a corpului pe apă. În anul 1936, la J.O. desfășurate la Berlin, înotătorul american A.Kiefer câștigă proba de 100m cu timpul 1:05,9, folosind o mișcare redusă a brațelor, care intră în apă flexate la nivelul încheieturii cotului, puțin deasupra umărului. În anul 1948 se practică „vâslitul în elice”, prin flexia
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
semicirculară, ci una dreaptă, paralelă cu corpul. Structura actuală a procedeului spate se datorează francezului Georges Vallery, care a fost campion european în anul 1948 în proba de 100m cu timpul 1:07,6. Îmbunătățirile ulterioare au fost aduse de către înotătorii olandezi, americani, dar mai ales de înotătorii australieni, care au adoptat o poziție mai orizontală și au mărit lungimea vâslirilor, acestea realizându-se din acel moment sub forma literei S culcat. 3.2.1. Utilizarea procedeului: Competițional: procedeul spate se
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
Structura actuală a procedeului spate se datorează francezului Georges Vallery, care a fost campion european în anul 1948 în proba de 100m cu timpul 1:07,6. Îmbunătățirile ulterioare au fost aduse de către înotătorii olandezi, americani, dar mai ales de înotătorii australieni, care au adoptat o poziție mai orizontală și au mărit lungimea vâslirilor, acestea realizându-se din acel moment sub forma literei S culcat. 3.2.1. Utilizarea procedeului: Competițional: procedeul spate se înoată în probele de 100m și 200m
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]
-
faza descendentă a mișcării de picioare craul. Deosebirea majoră între aceste structuri motrice o constituie faza ascendentă, unde genunchiul este mai flexat decât la procedeul craul, în faza descendentă. Amplitudinea mișcărilor variază între 20cm și 30cm, fiind influențată de constituția înotătorului, de forța brațelor și de ritmul loviturilor de picior. Gleznele sunt relaxate și în ușoară inversie pe durata ambelor faze, iar în timpul bătăii se pune accent pe faza ascendentă. Coordonarea picioarelor: Când un picior atinge punctul cel mai înalt al
Nataţie: teorie şi practică by Ovidiu Galeru () [Corola-publishinghouse/Science/1832_a_92286]