302 matches
-
rezuma la sesizarea catolicității conștiinței „călătorului” nostru, descins dintr-o nobilă familie de protestanți din Breslau, la doar o lună după stingerea din viață, la 17 noiembrie, a influentului philosophus teutonicus Jacob Böhme. Tema recuperării asemănării iconice pierdută prin căderea adamică, precum și cea a renașterii condiției de filialitate revelată prin și de către Fiul Omului și al lui Dumnezeu se identifică cu teologia paulină a noii vieți în har (Galateni 2, 16) precum și cu învățătura petrină despre tainica unire cu Dumnezeu (II
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
au întotdeauna o bază reală. Sugestia demonică aterizează pe un teren pregătit de nevoile biologice ale animalității noastre. Grija de trup este, între anumite limite, un fapt necesar. Iubirea de sine va confisca însă această obligație în contul vechiului narcisism adamic. Atracția erotică este inerentă unei umanități îmbrăcate în haine de piele. Demonii vor ști să proiecteze sexualitatea în cadrul fărădelegii și al iresponsabilității. Erosul demonic desființează. El aruncă amanții într-un colț obscur de neființă, în care noțiunea de legământ și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cu Dumnezeu. La capătul unei vieți de înfrânare și pocăință, fiecare monah reface experiența unității eshatologice a umanității. Fără recunoașterea abisului despărțirii noastre de Dumnezeu este imposibil de ajuns la această stare de har. Rănit în profunzimile sale de căderea adamică, omul se găsește într-o continuă căutare a unui balsam tămăduitor. Foamea de păcat ne livrează mai întâi prospectul reînsănătoșirii. Omul iubește mereu, dar cel mai adesea contrar firii sale. Atunci, iluzia este inevitabilă, preferând în locul adevăratei cunoașteri disperarea din
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
saltul în universalitate. Lipsită de orice interes față de hematologia morții lui Iisus, reprezentarea Patimii Domnului pe Cruce este, de fapt, o hermeneutică a unei drame cu reverberații cosmice. Prin redarea unor evenimente invizibile naratorului istoric (e.g., suspinul îngerilor sau osuarul adamic), icoana încearcă imposibilul. În fapt, orice poetică a Patimii are sarcina de a zugrăvi episoade inaccesibile cronicarului, cum sunt cuvintele rugăciunii din Ghetsimani, plânsul creației din Vinerea Mare sau coborârea în iad. Punctul maxim al acestui avans în sfera nevăzutului este
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
impune ca specie epică autonomă abia în volumul Oglinda fermecată (1912). Un rost al acesteia, pentru A., este acela de a izbăvi lumea de urât, de plictis, și de a o transpune într-un vis feeric. În acest univers virgin, adamic, au loc erupții intermitente ale unei infrarealități: întâmplări stranii, coincidențe misterioase, manifestări ale unor forțe oculte. O atmosferă înfiorată de neliniști ușor mistice se conturează din predilecția pentru vise premonitorii, halucinații provocate de stupefiante, manii blânde, morbide sau extravagante viziuni
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285370_a_286699]
-
în acest cadru existențial, pe care l-a făcut să rodească cu propria-i ființă - împreună cu morții și martirii destinului românesc și legionar - începutul acestei reîncadrări în ordinea spirituală firească a omului pe pământ. O reîncadrare ce revine la ordinea adamică a întregii lumi, adică o reîncadrare cu adevărat în „naturalul” ființialității în care spiritul mulează într-adevăr materialul și biologicul, în care se cunoaște și manifestă cu adevărat libertatea creatoare. în acea „Eră a libertății” însă, Mișcarea Legionară, organizată și
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
dă ființă și lumină. O redă esenței care se dezvăluie 56; or, acum, firea e desprinsă de esență, învăluită în grija nefirească a aparenței. Ceea ce se vădea odată, în starea naturii înduhovnicite, printr-o vedere nepătată, clarvedere, conturează - contrapunctic - tabloul adamic al originarului, Imaginea asemănării fără fisură: " Firescul demult petrecut se/ vădește neprețuit privilegiu:/ "Nepăsător stam dinaintea Timpului, la fel/ cu nenăscuții (Cu adevărat fără vreun ajutor,/ dibuiai cărările îngerilor?), Cel-pururi-de-față/ mă făcea părtaș la înțelepciunea sa; astfel/ puteam prealesne întrezări
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
opusă celei precedente. Ea constă într-o „coborâre” (downward) a discursului despre problemele practice ale curriculumului; discursul devine infantilizat, problemele instructive și educative sunt tratate naiv și practicienii le percep ca pe un fel de reîntoarcere la starea de „inocență adamică”. Deși nu-i numește, Schwab îi are în vedere pe „neoumaniști”, precum Maslow (cu teoria sa despre „experiențele cruciale” ale nașterii) sau Carl Rogers (cu teoria „educației creative” și a „educației centrate pe client”). Naivitățile puerocentriste ale acestor teoreticieni care
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
de orice l-ar putea păcăli. Pe ce altceva s-ar putea întemeia acest refuz acerb al înșelăciunii care a golit lumea și a întunecat spiritul omului dacă nu pe dorința de a redobîndi, mai întâi la nivel individual, siguranța adamică de dinaintea căderii în păcat? Vorbind despre sursa erorii ca fiind stabilirea unui raport greșit între voința nemărginită și intelectul limitat, Descartes atenționează că de câte ori acest raport se manifestă astfel “se va abate lesne de la ceea ce este adevărat și bun, iar
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
rătăcirea iar meditînd pentru a se redescoperi și a se confirma lui însuși ca fiind ceva conștient de propria conștiință, Descartes își câștigă realitatea subiectivă. Adam este singur și ne-conștient de sine într-un Paradis sigur. În singurătatea sa adamică Descartes vrea însă mai mult ; vrea un Paradis subiectiv, mai întâi, în care să depășească această condiție adamică devenind conștient de sine, gîndire ce se gîndește pe sine. Nevoia de certitudine ca nostalgie a paradisului nu rămîne cantonată în sfera
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
propria conștiință, Descartes își câștigă realitatea subiectivă. Adam este singur și ne-conștient de sine într-un Paradis sigur. În singurătatea sa adamică Descartes vrea însă mai mult ; vrea un Paradis subiectiv, mai întâi, în care să depășească această condiție adamică devenind conștient de sine, gîndire ce se gîndește pe sine. Nevoia de certitudine ca nostalgie a paradisului nu rămîne cantonată în sfera subiectivității, căci Descartes nu e doar nostalgic ci și un ambițios vizionar. El vrea să proiecteze și în afara
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
demersul psihologiei etnice, atunci când avem în vedere sufletul românesc e și mai greu, arăta chiar Drăghicescu. Absența eticii muncii și productivității este prezentată de Noica plecând de la analiza pe care o face legendei românești a celui de-al doilea păcat adamic. Astfel, arând mai mult de o brazdă (cât le impusese divinitatea), Dumnezeu le comunică celor doi că vor putea ara cât vor, și el le va da tot cât va voi El. Și atunci, la ce să mai depui eforturi
by Tudor Pitulac [Corola-publishinghouse/Science/1067_a_2575]
-
acestor teme mitice (Cain și Abel, patriarhii 9 Să adăugăm totuși că mitul "căderii" n-a fost întotdeauna înțeles conform interpretării biblice, începând mai ales din epoca elenistică și până în timpurile iluminismului, nenumărate speculații au încercat să elaboreze o mitologie adamică mai îndrăzneață si, de multe ori, mai originală. 10 Cf. M. Eliade, Forgerons et alchimistes, pp. 89 sq. Când Israel era copil." dinaintea Potopului, coborârea "fiilor lui Dumnezeu", nașterea "eroilor") este semnificativ că cei ce au rcdactat-o le-au menținut
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
sau subconștientul nostru știe mai mult decât noi”, mă întrebam cu câțiva ani în urmă, când mai mult nu puteam spune. Dar aluzii puteam face și aluzia de aici este una din cele mai transparente. Ceea ce subconștientul nostru de ființe adamice știe în plus față de noi este că vom învia, că nu vom muri de tot. * Început de noiembrie cald, primăvăratic (1990). Frunzele, mari cât palma, ale teilor din dreptul ferestrei camerei noastre tind spre un galben fascinant, prepară, elaborează de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
către misterioasele insule albe. Această transcedere mitică se va repeta întocmai și în roman, tot către o insulă situată în afara timpului. Mircea Eliade afirma despre acest spațiu că: „Este un tărâm paradiziac, calitativ deosebit de zona înconjurătoare, în care beatitudinea vieții adamice nu exclude beatitudinea «morții frumoase»; și una și alta sunt stări în care condiția umană drama, durerea, devenirea a fost suspendată [...]. Insula poate simboliza și un tărâm transcendent, participând la realitatea absolută și deosebindu-se, ca atare, de restul Creației
Maria Ungureanu by Fantasticul în opera lui Mircea Eliade – Monografie () [Corola-publishinghouse/Science/1606_a_2947]
-
decât «în zbor», adică prin mijloace magice, și către care se îndreaptă yoginii și arhații indieni[...], nu pot ajunge decât cei care au depășit condiția umană întocmai după cum insula lui Euthanasius este inaccesibilă celor care nu se întorc în stare adamică, paradiziacă.“15. În Imagini și simboluri, Eliade afirma că imaginea exemplară a oricărei creații este insula, iar apa simbolizează suma universală a virtuților; cufundarea în apă, simbolizeaza regresiunea în preformal, în vreme ce ieșirea din apă repetă actul cosmogonic al manifestării formale
Maria Ungureanu by Fantasticul în opera lui Mircea Eliade – Monografie () [Corola-publishinghouse/Science/1606_a_2947]
-
baza concepției sale privind istoria mântuirii. Ceea ce a fost întrerupt de Adam este reluat și împlinit în Hristos, care este omul complet, spre deosebire de Adam, care nu a depășit stadiul copilăriei inocente. Tillich numește această desăvârșire a omului esențial, de natură adamică, umanism transcendent 53. Concepția unei istorii sfinte văzute ca o creștere a fost preluată de la Părinții greci. Ea și-a aflat forma deplină la Grigore de Nyssa. Planul lui Dumnezeu, istoria totală, constituie pentru fratele Sfântului Vasile o akolouthia, succesiune
by OCTAVIAN FLORESCU [Corola-publishinghouse/Science/976_a_2484]
-
pe cât ne este cu putință. În ce privește varianta sa speculativă (a lui "ce-ar fi fost dacă?"), "povestea paradisului păstrat", mărturisim că nici nu poate fi vorba de o istorie, pentru că timpul istoric, evoluția, moartea și istoria însăși sunt consecințele păcatului adamic, ale Căderii. Nu știm dacă Hristos ar fi venit indiferent de comiterea păcatului originar sau nu. El este "unsul lui Dumnezeu", calitate care nu conține implicit o nuanță soteriologică, ci electivă. De aceea, "întreaga dezvoltare a istoriei mântuirii este orientată
by OCTAVIAN FLORESCU [Corola-publishinghouse/Science/976_a_2484]
-
o seamă de predispoziții native 71. Eminescu a fost urmărit toată viața de visul unei insule paradisiace, unde viața capătă din nou fluxul primordial, fără șocuri, fără conflicte și chiar fără conștiință, unde omul are prilejul să-și descopere condiția adamică de înaintea căderii din Paradis 72. Or, Eminescu a găsit acel loc ideal fără să-l caute. I-a fost dat. La vârsta aceea copilul nu căuta frumuseți în sine, imagini spectaculoase; el a primit cu naturalețe noul său mediu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
și de aceea îi venea greu să accepte morala comună a căminarului. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, instinctul poetic se trezise în el în așa măsură, încât era urmărit de visul unei insule paradisiace [...] acoperind condiția adamică de înaintea căderii din Paradis 130. Despre această misterioasă insulă a lui Euthanasius, complex laitmotivic al întregii opere eminesciene, se va vorbi într-un alt context al demersului de față. Aici este locul unei singure remarci: înainte de a o percepe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
al demersului de față. Aici este locul unei singure remarci: înainte de a o percepe așa cum a creat-o în ideal, insula a existat în mod real și a făcut parte din universul restrâns și liber în sine al copilăriei sale adamice; părea a fi secretul lui, pe care-l ținea cu strășnicie, iar secretul acesta i-a prins cum nu se poate mai bine, căci în acest spațiu avea să întâlnească prima iubire, cea care-i va rămâne imprimată în suflet
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
de iubire 157. În prima atitudine, era o simplă imitație nevinovată de copil, în a doua, credința că fata întâlnită în paradisul ipoteștean îi va fi destinată pentru tot restul vieții. Transpus în operă, acest episod conservă întreagă inocența lor adamică: Nici unul din ei nu știe încă ce-nsemnează iubirea... ei se iubesc fără s-o știe... formele sunt virgine și necoapte... în espresia feței am pus duioșie și nu pasiune, este un idil liniștit și candid între doi oameni ce n-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
și ierburile insulei 314. Nostalgia copilăriei revine obsedant în opera lui Eminescu tocmai din neputința de a retrăi nu numai entuziasmul, cât mai ales întreaga sa credință în iubirea nealterată de complicitățile îndoielnice manifestate în anii maturității. De aceea, cuplul adamic fuge din viața obișnuită și se retrage în insulă, comportându-se în toată libertatea unui spațiu izolat și ideal, al singurătății depline. În insulă, metamorfozat în Euthanasius/Eminescu, Ieronim/Eminescu devine noul și tânărul împărat al raiului 315, căci iubirea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
din viața obișnuită și se retrage în insulă, comportându-se în toată libertatea unui spațiu izolat și ideal, al singurătății depline. În insulă, metamorfozat în Euthanasius/Eminescu, Ieronim/Eminescu devine noul și tânărul împărat al raiului 315, căci iubirea cuplului adamic este posibilă doar într-o existență dincolo de cadrele realului propriu-zis316. De aici rezultă dualitatea celor două lumi: a lumii ca lume și a lumii insulei, metaforă pregnantă a sublimării poetice. Cu toate acestea, natura și arta nu sunt ireconciliabile; dimpotrivă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
regăsirea unei stări de absolut către care ambele personaje tind de fapt318. În lumea sublimată a creației, comunicarea nu se mai produce ca în lumea obișnuită, prin cuvânt; îngerii comunică fără vorbe între ei. S-a vorbit de starea nudității adamice a celor două personaje întru comuniunea lor. Pe rând, fără a ști că se vor întâlni, Ieronim și Cezara se dezbracă de hainele zilnice, întrucât acestea sunt apanajul concret a ceea ce rămâne în urmă lumea, adică. Gestul poate fi interpretat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]