1,202 matches
-
reducționist, ceea ce dă din abundență apă la moara dilematicilor" (p. 387). Theodor Codreanu caută să surprindă într-o formulă consacrată gândirea efectivă a lui Eminescu și ajunge la o soluție pe care o redăm în propriile-i cuvinte: "Kant abandonase antinomiile găsind soluția în rațiunea pură, iar Hegel s-a iluzionat că poate rezolva antitezele prin sinteză. Eminescu a avut geniul să transceandă ambele ipostaze, vorbind de antiteze împăcate, pe care el le opune "antitezelor monstruoase". Este ceea ce Lucian Blaga va
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ale filosofilor par prozaice multor literați. Adesea, ei preferă frazări intuitive, mai calde, chiar dacă acestea riscă să trădeze ideile. Orice credem, însă, filosofia trebuie luată ca atare. Iată un exemplu. Nu insist asupra faptului că la Kant nu avem "abandonarea" antinomiilor, cum se scrie în Eminescu incorect politic, ci asumarea lor și o năzuință, repede inhibată (cum ne spune Heidegger), de a ieși spre sfera întrebării "ce este omul?" făcând temă din "subiectivitatea subiectivității". Nu mă opresc nici asupra faptului că
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
numai atunci) Îl am În puterea mea, fără Însă a-l poseda”. Posesiunea, suspendând detențiunea, trebuie gândită conform conceptelor intelectuale, astfel fiind posibilă o legislație universal validă. Posibilitatea unei astfel de posesiuni raționale pure, minus detențiunea, are ca rezultat o antinomie, de aceea rațiunea omenească este constrânsă să deosebească posesiunea ca fenomen de cea care nu poate fi gândită decât cu ajutorul intelectului. Liberul arbitru nu ar putea fi respectat, decât dacă fiecare individ este reciproc constrâns, În ceea ce privește ceea ce este exterior al
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
Înșine și poartă din acel moment marca unei libertăți absolute, ba chiar considerată drept o urmare a fenomenelor; adică, raportat la un principiu al naturii, fapta trebuie să ni se Înfățișeze ca fiind condiționată de către acest principiu. Tocmai aci rezidă antinomia, sau o refracție a ființei, În faptul că Încercăm și nu reușim să o eliminăm, În timp ce ea conține drama eternă și ireductibilă a existenței noastre. Găsim astfel subiectul plasat În fața problemei practice sau etice (quid agendum), problemă care, raportată la
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
Transcendent. Mai frumos, mai plin, mai electrizant și mai adânc, decât logica: Partea este egală cu Întregul, iar Întregul este Minte. Ce ne mai spune înțelepciunea hermetică a Kybalionului? În curgerea universală a rosturilor, extremele se ating, tensiunile se rezolvă, antinomiile se confundă, toate adevărurile sunt pe jumătate adevărate și toate paradoxurile pot fi împăcate. Coincidentia oppositorum. Era un gânditor, Philon Alexandrinul, mi se pare, care avea o zicere deșteaptă și care se pliază perfect pe temelia teoremelor lui Cantor: Substanța
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
întemeiază o filosofie politică radical individualistă: ea celebrează individul transformat în măsură a idealului. -5 Hedonismul anarhist. Antiphon prefigurează într-un anumit fel - dar să fim prudenți în ceea ce privește logica precursorilor... - individualismul modern, întrucât afirmă și definește individul în termeni de antinomie radicală cu societatea, ceea ce arată că nu se poate avea în vedere nicio rezoluție conciliantă. Cel mai adesea, întregul triumfă în detrimentul părților, iar subiectivitățile sunt diluate în colectivitate. Filosoful sofist apără cauza individului, atacând comunitatea, vinovată că fabrică în serie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
de la origini, cu un accent special pe formele cunoașterii. Alături de Platon și, dintr-o altă perspectivă, Biblia, Shakespeare este un moment exegetic, reușind să inducă cititorului o stare imprescriptibilă de aglomerare a contradicțiilor. Dramaturgul englez surprinde ca nimeni altul jocul antinomiilor prin ceea ce Camil Petrescu numește, cu o metaforă, "fiorul de vierme în trandafir", iar Binele, obsesia dilematică dintotdeauna a omenirii, rămâne, pentru lumea personajelor shakesperiene, o mare incertitudine metafizică. Într-un anume fel, și personajul lui Shakespeare trăiește "drama condiției
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
asemenea perspectivă cu certe conotații mitice, groparul se substituie Parcelor, acele divinități ale Infernului care hotărau, chiar de la naștere, soarta oamenilor. Nu ar fi exclus ca umoarea prințului, sufletul său adumbrit de un fior tanatic greu de reprimat, ca și antinomiile pe care le constată în tumultoasa-i viață, să-și aibă sorgintea tocmai aici: anul ivirii în lume este unul al morții și al confruntărilor (duelurilor), al neantului și dilemelor în conștiință. Interpretarea aceasta a faptelor se confirmă și prin
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
De fapt, toate acestea Ă sfatul, prudența, grija excesivă Ă pentru că, „specialist în melancolie”, despre care spune adesea, cu modestia orgoliului, că știe câte ceva, Cioran s-a ridicat, demonic, deasupra bolii. Consecință tot a unei metamorfoze, ori a unei ciudate antinomii. Nu invocase el „postulatele contradictorii” ale lui Baudelaire?! Un astfel de postulat e însuși faptul că, prin excesul înregistrării formelor, Cioran substituie sau amână neantul, a cărui mărturie corpul este. Oricum, cu o atitudine care neagă romantismul său structural, nici un
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Nirvana însemnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante”. Așadar: blestem și rugăciune, vid și extaz. Fără s-o spună explicit, Cioran se regăsește în Eminescu, pentru că, asemenea acestuia, e omul unor identice metamorfoze și al unor antinomii care-l situează deasupra perspectivei subiective, adică deasupra timpului. Ba chiar deasupra oricărei disperări, anxietăți, angoase. Este ceea ce, cu referire la Eminescu, Cioran numește „etapa supremă a complicității tale cu universul”, pentru a continuă: „Ce șansă să poți transforma un
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a ceea ce susține la început”. Și comentează Cioran: „Așadar a luat drept joc revirimentul de la sfârșit! N-a înțeles nimic ș...ț” (III, 163-164). Cioran este dezamăgit, în fapt, pentru că un excurs existențial, măcinat de contradicții, întemeiat de palinodii și antinomii, e considerat simplă acrobație, joc, artificiu. În realitate, ar vrea să spună, el se torturează sau se sfâșie. Sunt cuvinte pe care el însuși le folosește și care vorbesc despre modul său de a se întemeia. Cu atât mai mare
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fie informale (ca socializarea, practicile cotidiene, memoria colectivă, comportamentele individuale și interacțiunile lor sau comunicarea simbolică), fie instituțională (ca limba, educația, sistemele legale). Reprezentările sociale își au deci rădăcinile în taxinomii comune, în categorizări sau diferite themata, adică idei-sursă, arhetipuri, antinomii care determină „tematizări” ale discursului comun, dar și a discursului științific. Iar themata se transmite prin memoria colectivă: toate discursurile noastre, credințele noastre, reprezentările noastre "vin" din alte discursuri și din alte reprezentări elaborate înainte de noi. Sau - sugerăm - elaborate
Prelegeri academice by ADRIAN NECULAU () [Corola-publishinghouse/Science/91809_a_92371]
-
lui Hartshorne trebuie să aibă câteva proprietăți: (1) Întărește forța inferenței de la posibilitatea logică la non-contingența existenței divine. (2) Dă existenței necesar un înțeles care pare că poate fi apărat din punct de vedere logic. (3) Este eliberată de alte antinomii care critică ideea clasică a perfecțiunii și se respinge baza principală a îndoielii asupra posibilității logice a perfecțiunii 372. Construcția lui Anselm "acel ceva decât care nimic mai mare nu poate fi gândit" este în întregime a priori, nu se
Argumentul ontologic în filosofia analitică. O reevaluare din perspectiva conceptului de existenţă necesară by Vlad Vasile Andreica [Corola-publishinghouse/Science/891_a_2399]
-
concepte ale culturii; sau, mai exact, ei întrevăd dispariția tipului cultural în avantajul total al tipului tehnic. Eu cred că asta este o falsă alternativă în care, în ceea ce mă privește, refuz categoric să optez. Nu există în fond nici o antinomie, nici o antiteză, între cultură și civilizație; sunt în esență unul și același lucru - civilizația fiind stadiul diferențiat, plural, articulat al culturii. Cu alte vorbe, civilizația este cultura în stadiul societății civile, și nu în cel al comunității gregare. Comunitatea gregară
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
și amovibile și biblioteci fără cărți. — Apocaliptic! — Hm! Părerea unor Tönnies sau Spengler că civilizația reprezintă osificarea, deci sfârșitul culturii, că adică orice cultură sfârșește într-o civilizație, îmi pare neadevărată ca formulare întrucât, repet, eu nu pot vedea nici o antinomie între cultură și civilizație; civilizația nefiind altceva, cum spuneam, decât articulația evoluată a culturii. Ideea lor (a lui Tönnies, Spengler etc.) cum că civilizația înseamnă pierderea organicității culturii și o tranziție către mecanizare e adevărată numai dacă schimbăm termenul. Căci
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
odiului și deriziunii prin termenul batjocoritor de „les Importants”. În spiritul lui Descartes și al lui Alain, libertatea înseamnă decizie, iar decizia e deopotrivă un act al judecății și unul al voinței. Din punctul acesta de vedere, nu este adevărată antinomia (în fond romantică) dintre voință și luciditate. Voința nu este, în concepția aceasta, o pornire oarbă, o forță irațională și obscură (cum apare, de pildă, la Schopenhauer), incompatibilă cu luciditatea care ar fi chipurile inhibitorie și paralizantă. Dimpotrivă, pentru Alain
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
și care deci preconizează educația individului în funcție de elementul social considerat ca superior”. Prin această definiție, crede Narly, nu este subordonat individul factorului social, cum procedează mulți dintre exegeți, ci se acordă individualității o anumită independență față de mediul social și natural. Antinomia individ-societate este rezolvată nu în sensul tranșării disputei în favoarea unuia dintre cei doi termeni, ci prin afirmarea dreptului și datoriei individului de a se realiza ca personalitate în cadrul „principiului social”, pe care pedagogul moldovean îl înțelege ca „armonia productivă cu
[Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
textului lui Cornel, sigur că, În raport cu autonomia limbajelor științifice ale modernismului, textul este un text hibridizat. Dar pe de altă parte, chiar și termenul hibrid mi se pare puțin exagerat de utilizat În acest caz, pentru că ar presupune o anumită antinomie sau o tensiune interioară În text, Între două voci stilistice preluate sau care pot fi recognoscibile ca fiind disjuncte. În schimb, aici ele sunt unite și funcționează În mod unitar tocmai datorită coreferențialității continue. Textul este la tot pasul conștient
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
În textul Sandei -, nu este intelectualul sau scriitorul acela, În sensul mare. Sanda a identificat manifestările acestui tip de intelectual În afara mainstream-ului - ca să folosesc un termen englezesc, pentru că nu există În română unul mai bun. Și atunci, dacă abandonăm această antinomie literatură-politic, care Într-adevăr a generat mari Îndoieli dacă În România s-a rezistat sau nu - politic vorbind, aici Marius are dreptate, societatea civilă a fost cvasiinexistentă la noi -, din perspectiva opoziției la limbajul oficial, În funcție de diversele perioade ale oficializării
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
întemeiază o filosofie politică radical individualistă: ea celebrează individul transformat în măsură a idealului. -5 Hedonismul anarhist. Antiphon prefigurează într-un anumit fel - dar să fim prudenți în ceea ce privește logica precursorilor... - individualismul modern, întrucât afirmă și definește individul în termeni de antinomie radicală cu societatea, ceea ce arată că nu se poate avea în vedere nicio rezoluție conciliantă. Cel mai adesea, întregul triumfă în detrimentul părților, iar subiectivitățile sunt diluate în colectivitate. Filosoful sofist apără cauza individului, atacând comunitatea, vinovată că fabrică în serie
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
marile universități americane, în care funcționează și laboratoare de studiu al emoțiilor, iar termenul ca atare figurează în enciclopediile internaționale de stiinte socioumane (vezi N.J. Smelser și P.B. Baltes, eds, Internațional Encyclopedia of the Sociale & Behaviorale Sciences, 2001, 4477Ă. 1. Antinomii în abordarea sociologiei emoțiilor Profesorul de sociologie de la Universitatea St. Johns’s (SUAĂ Theodore D. Kemper (1990, 3-23Ă a organizat discursul privind sociologia emoțiilor pe baza mai multor antinomii, pe care le voi rezumă în cele ce urmează. 1.1
[Corola-publishinghouse/Science/2246_a_3571]
-
eds, Internațional Encyclopedia of the Sociale & Behaviorale Sciences, 2001, 4477Ă. 1. Antinomii în abordarea sociologiei emoțiilor Profesorul de sociologie de la Universitatea St. Johns’s (SUAĂ Theodore D. Kemper (1990, 3-23Ă a organizat discursul privind sociologia emoțiilor pe baza mai multor antinomii, pe care le voi rezumă în cele ce urmează. 1.1. Abordarea la nivel microsociologic versus macrosociologic. Sociologia a debutat prin analiza societății ca întreg și a instituțiilor ei fundamentale: familia, economia, religia ș.a.m.d. Mării gânditori, precum Auguste
[Corola-publishinghouse/Science/2246_a_3571]
-
D. Kemper (1990Ă rezultă că până în urmă cu două decenii sociologia emoțiilor urmărea, în principal, descifrarea relației dintre structura socială și instituțiile sociale (nivelul macrosociala, pe de oparte, și emoții, pe de altă parte. Ar mai fi de remarcat că antinomiile macrosocial vs. microsocial, cantitativ vs. calitativ și pozitivism vs. antipozitivism au marcat evoluția gândirii sociologice, nu doar reflecția despre sociologia emoțiilor. 2. Teoriile sociologice ale emoțiilor Multitudinea teoretizărilor emoțiilor din perspectiva sociologică a condus la necesitatea grupării contribuțiilor din domeniu
[Corola-publishinghouse/Science/2246_a_3571]
-
a personajului feminin medieval, privit dintr-o perspectivă modernă” (p.6). Teza Oanei Simona Zaharia se constituie într-o demonstrație convingătoare, mai ales pe terenul domeniului literaturii comparate, în care metoda comparatistă, cu mijloacele ei bine mânuite (paralelisme, analogii, convergențe, antinomii) dă roade pe tot parcursul celor cinci capitole. Originalitatea vizată, în cadrul organizării analizei înăuntrul universurilor diegetice analizate, cât și în cel al comparativismului hermeneutic implicat, este, după cum precizează autoarea „impunerea a două tipologii: donna angelicata și donna demonicata” (p. 5
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
cel al comparativismului hermeneutic implicat, este, după cum precizează autoarea „impunerea a două tipologii: donna angelicata și donna demonicata” (p. 5). Ca tipologii literare aceste „două categorii umane”, cum le definește corect în propoziția următoare Oana Simona Zaharia, avansând concluzia că antinomiile se vor dovedi complementare, de fapt două concepte ale istoriei mentalităților devin productive în analiza comparativă și criticoliterară propriu-zisă, rafinând-o prin însăși instituirea lor ca repere presupus opozitive. Complementaritatea opozițiilor pare o concluzie previzibilă ideatic - în fond filozofic - și
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]