291 matches
-
el a ispitit‑o pe Eva strecurându‑se în pielea șarpelui. În cea de‑a doua etapă însă, el „își dă arama pe față” acționând direct, la lumina zilei, prin oameni și mai ales prin Anticrist, chintesența însăși a tuturor apostaziilor. Nu mai are nici o reținere, căci știe că a fost condamnat, prin gura lui Isus, la focul veșnic (cf. V, 26, 2 și citatul de la Mt. 25,41). El se năpustește asupra neamului omenesc, găsindu‑și consolarea în răzbunare. Unica
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din cuvintele lui Cristos și ale Apostolilor, că i s‑a pregătit focul veșnic, lui, care din proprie voință s‑a rupt de Dumnezeu (ex sua uoluntate abscendenti a Deo), precum și celor care fără nici un strop de căință perseverează în apostazie” (26, 2). Prima reacție a oricărui condamnat la moarte este de a nega legitimitatea judecătorului care îl condamnă. Tot astfel diavolul și instrumentele sale, ereticii, neagă legitimitatea Demiurgului, anulând implicit însăși ideea unei Judecăți universale: „Cei plini de duh diavolesc
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
celor două Testamente, armonie respinsă de eretici, îndeosebi de Marcion și discipolii lui. Această idee este reliefată în cartea a V‑a, pornind de la trei evenimente: întruparea, viața lui Cristos și răstignirea sa; parusia. Anticristul va recapitula întreaga istorie a apostaziei, de la căderea îngerilor răi, până la ultimii apostați, ereticii. Aducând ca temei principal capitolele 2 și 7 din Daniel (coroborate cu alte mărturii ale Vechiului Testament), Irineu precizează mai întâi caracterul violent și tiranic al Anticristului. El va fi un rege
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Lyon afirmă încă o dată unitatea indestructibilă a celor două Testamente - profețiile VT care vorbesc despre sfârșitul lumii concordând perfect cu cele ale NT - și justifică necesitatea Judecății, împotriva concepției gnostice a predestinării. Anticristul, născut din tribul lui Dan, recapitulează toate apostaziile istoriei (sensul numărului 666) în vederea Judecății de Apoi a omenirii. Fără prezența și „cooperarea” adversarului eshatologic, această Judecată nici nu ar putea fi închipuită. Isus va veni nu doar pentru a mântui sfinții, ci și pentru a‑i pedepsi pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
figură, cele două popoare care urzesc împotriva Bisericii, poporul circumciziei și cel al păgânilor” (ibidem). Biserica se vede prinsă între ciocan și nicovală. Victimă a unei „coaliții diabolice” (Imperiul Roman și poporul evreu), aceasta nu are de ales decât între apostazie și martiriu. Acest ton alarmant se face simțit de‑a lungul întregului comentariu, dar mai ales în secțiunile referitoare la persecuții. În prima omilie (cap. 20) Hipolit descrie scena unei arestări, inspirată probabil dintr‑un fapt real, experiat de comunitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Hipolit drept cea a unui „optimist deznădăjduit”?: trebuie să suportăm răul prezent cu conștiința permanentă că acesta oprește venirea răului absolut. Credincioșii sunt îndemnați să accepte răul relativ al Imperiului fără să cadă totuși în tentația compromisului lașității și apostaziei. În fine, Hipolit cunoaște tratatul sfântului Irineu (Adu. haer. V 25‑30) și se inspiră din acesta; spre deosebire de predecesorul său, el face o lectură anticristologică a parabolei judecătorului nedrept. De asemenea, menționează cele trei nume atribuite lui Anticrist, prezente în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din păcate, provin din toate categoriile de creștini: episcopi, preoți, simpli credincioși. Singurul criteriu infailibil pentru înțelegerea și încercarea dreptei credințe rămâne Scriptura, pe care credinciosul se vede nevoit, într‑o oarecare măsură, să o descifreze singur. Cu toate acestea, apostazia episcopilor, mai exact, „ura între frați”, nu trebuie să ne mire foarte tare, de vreme ce „trădarea” exista deja chiar printre apostoli, altfel spus, printre cei propuși creștinilor ca „modele absolute”. Cât despre mireni, acestora nu le este îngăduit să judece preoții
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
două capitole (16 și 17) consacrate persecuțiilor din perioada de sfârșit a istoriei se reflectă unul în celălalt. Cel dintâi distinge între grupul credincioșilor „lași”, „inferiori” (oiJ deiloi;), pe care Cristos însuși îi sfătuiește să fugă de Anticrist, de teama apostaziei, și grupul credincioșilor care vor rezista până la capăt. Admițând că este cu mult mai folositoare fuga din fața dușmanului decât înfruntarea lui, de vreme ce miza este mântuirea spirituală, Chiril legitimează dezertarea. Cel care își simte neputința să renunțe și să se retragă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
diferența între abscessio de la Irineu și discessio de la Ieronim? Prefixul ab‑ exprimă ideea de depărtare sau de separare naturală și mai mult sau mai puțin pacifică, în timp ce adverbul de‑ adaugă actului separării o nuanță de violență. Abscessio ar fi deci apostazia „liniștită”, datorată slăbirii Imperiului, în timp ce discessio ar fi apostazia violentă, explozivă, apostazia prin revoltă. Ambele sensuri sunt de altfel confirmate de teologiile politice proprii autorilor în discuție, dat fiind că Irineu evocă mai curând o destrămare naturală a Imperiului Roman
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Prefixul ab‑ exprimă ideea de depărtare sau de separare naturală și mai mult sau mai puțin pacifică, în timp ce adverbul de‑ adaugă actului separării o nuanță de violență. Abscessio ar fi deci apostazia „liniștită”, datorată slăbirii Imperiului, în timp ce discessio ar fi apostazia violentă, explozivă, apostazia prin revoltă. Ambele sensuri sunt de altfel confirmate de teologiile politice proprii autorilor în discuție, dat fiind că Irineu evocă mai curând o destrămare naturală a Imperiului Roman în zorii eshatonului, iar Ieronim vorbește, după cum am văzut
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ideea de depărtare sau de separare naturală și mai mult sau mai puțin pacifică, în timp ce adverbul de‑ adaugă actului separării o nuanță de violență. Abscessio ar fi deci apostazia „liniștită”, datorată slăbirii Imperiului, în timp ce discessio ar fi apostazia violentă, explozivă, apostazia prin revoltă. Ambele sensuri sunt de altfel confirmate de teologiile politice proprii autorilor în discuție, dat fiind că Irineu evocă mai curând o destrămare naturală a Imperiului Roman în zorii eshatonului, iar Ieronim vorbește, după cum am văzut, „de o revoltă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
colegiul său de preoți, regulă amenințată însă de o parte a duhovnicilor și de apropiații celor morți ca martiri, în momentul în care aceștia încep să distribuie libelli, care ar fi avut puterea să îi declare pe lapsi nevinovați de apostazia lor. Aceeași situație (de data aceasta, ulterior persecuției) apare în sânul Bisericii Romei, dar aici, nu excesul laxismului se află la originea schismei, ci excesul rigorismului. Novațian, conducătorul dizidenților romani, dornic, probabil, să ocupe scaunul episcopal, nu se supune unui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau se cinstește cu închinare, așa încât să se așeze el în templul lui Dumnezeu, dându‑se pe sine drept dumnezeu” (2Tes. 2,3‑4). Apostolul îl numește pe Anticrist „apostazie”, căci numele acestuia vine din faptele sale: el se luptă să‑i îndepărteze pe toți de la adevăr. Îl numește, de asemenea, „omul nelegiuirii”, căci este om, după fire, dar adună în el întreaga energie a diavolului; „fiul pierzării”, căci, pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din Asia Mică (Orbe, Teología..., p. 7). . Cf. Apoc. 13,2; 2Tes. 2,3.9. . <≅:≅Η trimite la 2Tes. 2,3.9; iniquus, impius și sine lege sunt termeni aproape sinonimi. . 2γΦ:≅Η apare în 2Pt. 2,7; 3,17. . „Apostazia” este termenul care definește cel mai bine atitudinea diavolului și a Anticristului față de Dumnezeu. Ambii îl urăsc pe Dumnezeu și rostesc blasfemii împotriva lui. Termenul Β≅Φϑςϑ0Η, cu sensul de „renegat”, „cel care se îndepărtează de Dumnezeu”, apare de mai
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
5: parabola judecătorului nedrept și a văduvei stăruitoare. . <2ΔΤΒ≅6ϑ<≅Η, termen caracterizând diavolul la Ioan (8,44). Cf. V, 23, 2. Anticristul urăște oamenii. Cf. Evanghelia lui Filip, 42. . Cf. de asemenea III, 18, 7 și V, 24, 4. Apostazia și înșelăciunea sunt nedespărțite. Cf. G.J.M. Bartelink, „Les démons brigands”, în Vigiliae christianae, 21, 1967, pp. 12‑24. Satana apare ca latro la Commodian, Instr., I 25, 3; Carm. Apol., 183, precum și în aproape toate exegezele patristice la episodul samariteanului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
niște lupi care sfâșie prada; ei varsă sânge și ucid sufletele, ca să-și sature lăcomia. Prorocii lui tencuiesc toate cu ipsos, cu vedenii deșarte și cu prevestiri mincinoase, zicând: „Așa grăiește Domnul Dumnezeu”, când Domnul nu le grăiește nimic. Descriind apostazia poporului ales, plângerile lui Ieremia (4, 11-17) ating un registru mult mai dramatic: Sfârșit-a Domnul mânia, vărsat-a pe deplin urgia aprinderii Lui; și în Sion a aprins un foc care l-a mistuit. Nici n-ar fi putut
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
creștini ai bătrânului continent asumă astăzi tot mai greu condiția de martor public al destinului unic pe care Biserica îl are în lume. Rațiunile teologice ale creației nu sunt rostite cu ușurință într-un climat de ostilitate, indiferență sau chiar apostazie, când tot ceea ce este esențial devine - printr-un consens ideologic tacit - un apanaj al purei și perfect absentei interiorități. Într-o țară aflată mereu la răscruce de drumuri, Teodor Baconsky s-a pronunțat deschis, deși fără stridențe, asupra problemelor care
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
un apel lucid la acea formă de vitalitate creștină care implică, simultan, asceza și angajarea. Idealului rezistenței apatice și tentației delirului politic - două paradigme complementare pentru imaginarul social românesc - dl Baconsky le opune imaginea „celui care nu preface dubiul în apostazie și credința în fanatism”, măsurat de dictonul Părinților pustiei: „Nimic prea mult”. Potențarea unei asemenea atitudini ar putea schimba tematica discuțiilor actuale despre vinovăție, care viciază țesutul comunității românești (fie prin revizionismul resentimentar al victimelor, fie prin iresponsabilitatea absolvirii anonime
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
au inhibat viața comunităților de creștini orientali. Creștinismul răsăritean, așadar, reprezintă un caz special de tradiție religioasă imună sau chiar ostilă față de seducțiile modernității. El împărtășește ceva din destinul religiei islamice, care percepe în Babilonul lumii contemporane o invitație la apostazie. Confruntat cu această dificultate a alegerii, cititorul exigent din punct de vedere teologic va putea socoti soluția lui H.-R. Patapievici o ofertă marcată de imprecizie (¬153-164). Opțiunea autorului este, fără îndoială, mărturisit creștină. Ceea ce este mai greu de ghicit
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
monahii au pierdut harul provocator și geniul neprevăzut al Sfântului Ioan Botezătorul? Cum vom evita comparația monahismului cu toate celelalte instituții omenești atunci când călugării și călugărițele au încetat să mai fie mesageri ai cerului, gătind calea Domnului în vremuri de apostazie? Indiferent de modul în care monahismul ortodox își va menține continuitatea sub raport istoric și de prețul pe care-l va plăti pentru o supraviețuire convențională, dar sigură, temeliile sale tradiționale continuă să provoace stupoare. Pentru ochiul profan, ne spune
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
tânărul moscovit începuse s-o frecventeze, dar este probabil ca orientarea să nu fi fost străină de mișcarea teozofică foarte populară în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea. Mai târziu, preotul Sofronie avea să califice acest episod de voluntară apostazie drept „un suicid spiritual”, pentru care s-a pocăit până la sfârșitul vieții cu lacrimi amare. Drumul spre Athostc "Drumul spre Athos" În anul 1922, mai mulți intelectuali ruși au unica oportunitate de a emigra în Europa. Alături de o elită care
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
semnificanților, problematica morală e reluată în Cum stau eu aici pe terasă și contabilizez obscenitatea istoriei (2001), poate cea mai bună carte a poetei. Dioramă grotescă a unor escatologii alternative, poemele sunt o sumă de parabole care avertizează asupra iminentelor apostazii ale delirului istoric. Anticipată de o antologie comentată din versurile poetului (1987), monografia Nichita Stănescu între poesis și poiein (1991) constituie o analiză din perspectivă semiotică. Teza studiului insistă pe „refundarea” poeticului întreprinsă de autorul Elegiilor, proces concretizat, în viziunea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288855_a_290184]
-
pe creștini pentru o acțiune nouă în societate, cu atît mai necesară cu cît era vorba de a reclădi, de a propune programe, de a inventa soluții la problemele din epocă. Interpretarea dată războiului de către Biserică, drept cataclism, consecință a apostaziei generale, rezultat al societății materialiste, îi îndemna pe creștini să-și asume responsabilitățile. După "oribilul măcel", "masacrul inutil" după expresia papei Benedict al XV-lea, catolicii trebuiau să se angajeze în refacerea societăților devastate și să restabilească relațiile internaționale pe
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
decimează multe comunități evreiești importante din Germania. Ținând cont de amploarea agresiunilor suportate și de martirologiul pe care-l vor genera, aflat la originea unui nou tip de erou evreu, cel al martirului care se sacrifică pentru a scăpa de apostazie, evenimentele din 1096 vor fi descrise amănunțit, accentul fiind pus pe actele cele mai excesive 6. Din acel moment, martiriul devine emblematic pentru lumea așkenază. Și înainte, și după 1096, supliciile auto-provocate de la Mainz și din alte comunități renane rămân
Suferinţa ca identitate by Esther Benbassa [Corola-publishinghouse/Science/1430_a_2672]
-
rapoartelor care circulau, probabil, sub forma scrisorilor comunitare descriind barbaria atacatorilor. Ele reflectă situația dificilă a iudaismului așkenaz între cele două Cruciade și traduc teama de noi tulburări. Situându-se în siajul sacrificiului martirilor, ele tind totuși să raționalizeze alegerea apostaziei făcută de cei care-și salvaseră astfel viața. Asemenea contemporanilor lor creștini, cronicarii evrei au abordat conflictul din 1096 ca pe un război sfânt. În timp ce cruciații luptau pentru a cuceri Ierusalimul pământesc, evreii din Valea Rinului, prin actele lor de
Suferinţa ca identitate by Esther Benbassa [Corola-publishinghouse/Science/1430_a_2672]