446 matches
-
poetic în care ea se integrează demonstrează cu succes eșecul reprezentării sociale: individul uman nu poate înțelege erorile survenite în universul concret fiindcă recurge cu obstinație la simțurile empirice în încercarea de a înțelege fenomenologia subtilului. Per ansamblu, America înregistrează apoteoza lui Orc186. Impulsul energetic al acestuia este de natură sexuală, eul creator fiind sedus, în acest sens, de o formă de violență tipic masculină (Aers, 1996, p. 172). Forță revoluționară omnipotenta a lui Orc187 devastează Europa, pulverizând frontierele și răsturnând
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
și implorarea lui Patrocles, începe să cedeze, chiar dacă nu de tot: îl trimite pe el. În momentul acesta, Ahile este cuprins pentru o clipă, sub forma unei rugi adresate lui Zeus, de o visare intensă și atroce, de viziunea crâncenei apoteoze a unei prietenii: ei doi, Ahile și Patrocles, doar ei singuri, cucerind Troia, după ce restul războinicilor, troieni și ahei deopotrivă, vor fi pierit în luptă. Nici într-o altă parte sufletul excesiv al lui Ahile nu ajunge atât de departe
Ahile sau Despre forma absolutã a prieteniei; Ariel sau Despre forma purã a libertãþii by Petru Creţia () [Corola-publishinghouse/Science/1373_a_2880]
-
se arată a fi, aici, mult mai modeste, nedepășind nivelul foiletonistic al schiței sau scenetei cu schepsis moral. Din vechiul jurnal al călătoriei în Italia e reciclat doar un fragment (Cetatea morții), în forma unui discurs prilejuit de contemplarea tabloului Apoteoza Veneției, al lui Paolo Veronese, în care Veneția se prezintă pe sine ca o cetate a vieții și a luxului, de o grandoare avându-și originea, pe de o parte, în dorința nobilă de slavă și putere, pe de alta
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
20 Până în secolul al XIX-lea, discuțiile privind evaluarea se concentrau asupra rangului și ierarhiei scriitorilor - a clasicilor care "întotdeauna au fost și vor fi admirați". Principalele exemple care se dădeau erau, desigur, scriitorii antichității eline și romane, a căror apoteoză a venit o dată cu Renașterea. Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cunoașterea mai aprofundată a unor cicluri de producție literare, cum ar fi cele medievale, celtice, scandinave, hinduse și chineze, a dus la -demodarea acestei vechi concepții despre "clasicism". Observăm că
[Corola-publishinghouse/Science/85059_a_85846]
-
distincție discutată ne obligă totuși să adîncim puțin cei doi mari versanți ai cercetării științifice în general și ai celei pedagogice în particular: „observaționalul noninterveționist” și „experimentalul intervenționist”. În general, experimentul este considerat un fel de culme, de regină, o apoteoză a cunoașterii științifice. Foarte mulți teoreticieni, metodologi și cercetători chiar afirmă că nu există știință, în sensul deplin al termenului, decît acolo unde există experiment. Fără a adera întru totul la o asemenea poziție - totuși extremă, dacă nu chiar extremistă
GHID PENTRU CERCETAREA EDUCAŢIEI by NICOLETA LAURA POPA, LIVIU ANTONESEI, ADRIAN VICENTIU LABAR () [Corola-publishinghouse/Science/797_a_1743]
-
cald de ființă vegetală. În lucrările lui se simte că din voluptatea volumelor rotite în lumină, se naște mirajul formelor ce gustă din măreția simbolului. Gavril Nichitean nu caută materia, ci o folosește, o disciplinează și o determină să exprime apoteoza simțămintelor omenești. Lucrările ieșite de sub dalta lui emană un elan tineresc, sau poate mai degrabă exprimă demnitatea unui popor liber, împletire de dragoste și îndârjire transfigurată din trăirea secretă a fostului copac ce a fost martor al atâtor existențe. Privindu
50 de ani de art? naiv? ?n Rom?nia:enciclopedie by Costel Iftinchi () [Corola-publishinghouse/Science/84035_a_85360]
-
tainic În care țîrÎitul lor umple spațiul nopții pînă la stele, nu este nimic mai mult decît ceea ce a simțit oricine ia ascultat cu adevărat. Spațiul nopții este aici cutia de rezonanță, lumea Întreagă - scena pe care evoluează greierii În apoteoză. Exuberanța cîmpului cu greieri poate fi Însă contrazisă de o trăire contrară. Simbolurile sînt de obicei ambigue și adesea contrastante. Și greierul de mai jos ne face să resimțim cu alt fior spațiul pe care-l umple acum doar cu
Mulcom Picurând by Corneliu Traian Atanasiu () [Corola-publishinghouse/Science/1259_a_2200]
-
Cu toată înclinația lui spre comedie, C. manifestă o mare slăbiciune pentru melodramă, care se infiltrează chiar și în unele texte umoristice. Însă el rămâne artificial și bombastic în încercările de teatru eroic (Martirii Candiei ș.a.), cu foc bengal, explozii, apoteoze, cu tablouri și personaje alegorice. Moartea lui Tudor Vladimirescu se inspiră din istoria națională. A făcut și traduceri, preferând lucrări facile, dar oprindu-se și la o scenă din piesa Burgravii a lui Victor Hugo. SCRIERI: Cometul sau Astronomul voiajor
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286091_a_287420]
-
forță sacră, capabilă să-l ajute în a-și inhiba pornirile firești și să-l facă să se căiască pentru momentele de slăbiciune. Personajul seamănă astfel marilor posedați. Moartea, care îl află îmbrățișându-și comoara, îi este un fel de apoteoză. Când, în 1912, prin dramatizarea nuvelei, Hagi-Tudose este adus pe scenă, personajul își pierde dimensiunea tragică. Scos din singurătatea sa, fărâmițat într-o serie de relații cu oamenii din jur, Hagi-Tudose devine un hapsân de rând, de unde nuvela îl prezentase
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286716_a_288045]
-
77. 28 Ibid., p. 78. 29 Emil Cioran, Amurgul gândurilor, p. 69. 30 Ibid., p. 87. 31 Nicolae Țurcan, Cioran sau excesul că filosofie, Ed. Limes, Cluj, 2008, p. 207. 32 Emil Cioran, Amurgul gândurilor, p. 78. 33 Lev Șestov, Apoteoza de temeiuri eseu de gandire adogmatica, Humanitas, 1995, p. 123. 34 Emil Cioran, Căderea în timp, Humanitas, București, 1998. 35 Emil Cioran, Caiete ÎI, Humanitas, București, 1999, p. 199. 36 Ibid., p. 267. 37 Blaise Pascal, Pensamientos, Traducere, Gabriel Albiac
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
stadiul de caricatură, ca la Seneca). Prin corespondența stil-titlu se explică și preferința istoricilor literari care i-au atribuit opusculului titlul de Apokolokyntosis, însemnând, în limba greacă, prefacere în dovleac, deși manuscrisele nu îl atesă, conținând o denumire de genul Apoteoza divinului Claudiu descrisă de Annaeus Seneca, formulată însă diferit. Istoriograful Dio Cassius (secolul al III-lea e.n.) este cel care, se pare, a introdus primul titlul sub care lucrarea circulă și astăzi; în privința episodului care ar putea descrie evenimentele trebuind
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
criteriu îl constituie antropologia imaginarului în viziunea lui Gilbert Durand; pentru cercetarea de față, un caz relevant, de mitem funcțional într-o formă de ritual, poate fi acvila eliberată deasupra rugului împăratului divinizat, ca semn, dar și ca simbol al apoteozei sale. Un al doilea criteriu este cel al apartenenței culturale, aplicat atunci când sunt clasificate miturile de constituire a civilizațiilor sau mentalitățile colective, ca urmare a analizei narațiunilor fondatoare pentru arealele subsecvente. Un corpus mitologic dezvoltat într-un amplu perimetru cultural
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
Hesiod la Spengler); dialectic (provoacă reacția contrariilor și anularea sintezelor - cazul apocalismului creștin, cu imaginea sfârșitului lumii, ca intrare apropiată în împărația celestă; forma laicizată se regăsește în apocalismul revoluționar). Schema esențială în acest ultim caz este moarte-(re)naștere, apoteoză a unei inițieri de care are parte sufletul fiecărui individ (atât în credințele vechilor greci, cât și la umanitatea creștină). Mitologia este înțeleasă ea însăși drept o suprastructură simbolică a unei suite de fapte fondatoare (relevante spiritual, social, dar și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
dintre individ și divin (iertarea este acordată doar celor "aleși" sau celor pe deplin penitenți); la acestea, a adăugat universalismul credinței creștine (integrat eficient de teocrația bizantină). Și la romani împăratul devenea divin, însă ceea ce făcea posibilă glorificarea lui prin apoteoză era intervenția necesară a cetății-capitale, ea însăși un mediator între istorie și eternitate. În urma edictului de la Milano dat de Constantin I în anul 313 − prin care a introdus religia creștină în rândul celor oficiale −, dar și datorită unei fervente activități
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
păstrate în imaginarul popular și în cel artistic până înspre timpurile noastre). "Uitarea este deci o apă a morții" (Vernant, Mit și gândire 144), o credință, dar și o metaforă care luminează destinul primului împărat creștin, el însuși transformat prin apoteoză în zeu; învingător la porțile Romei, la Pons Milvius, Constantin I alege să își clădească propriul oraș, propriul centru al puterii imperiale, nu doar departe de Roma eternă, ci și pe fundamentul vechii civilizații elene, mult mai puternic ancorate în
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
trimite mai degrabă la accepțiunea tradițională preclasică din cetatea greacă, reluată de Platon: memoria integrează intelectul și mitul, trecutul legitimant și posibilitatea pătrunderii într-un plan divin. Rămasă așadar pe "pragul platonician", ea se dovedește în continuare fidelă, după cum atestă apoteozele funerare, față de o gândire tradițională, care căuta să realizeze contopirea sufletului cu divinitatea. Ce anume, mai exact, dă chip acestei "memorii"? Ce semnificație are "figura" acestui trecut? Nu ne vom opri aici asupra statuarului grec, asupra antropomorfismului care caută să
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
egalitară. Roma poate că nu și-ar fi dorit și nu ar fi pretins altceva, pentru că ea însăși era o putere triumfalistă, uneori concurenta propriului autocrat; instituția imperială însă, prin întreg vocabularul ceremonial, a tins către un alt orizont al apoteozei. Grecii așezau înaintea eroului gloria Atenei; în schimb, principele divus a devenit prin voința lui emblema supremă a cetății eterne, devansând-o (inclusiv în cazul împăraților la a căror moarte a fost decretată legitim damnatio memoriae în loc de consecratio, dar care
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
destinată mai întâi înalților demnitari și aristocrați romani (Flower 263-69); ulterior, datorită impactului asupra comunității, dar și semnificației sale, a fost limitată oficial de Augustus însuși la procesiunea de înmormântare a împăraților, funus imperatorum, și, implicit, la divinizarea lor prin apoteoză, consecratio. Decizia autocratului de a-și apropria autoritar această formă de sacralizare a dus, pe de-o parte, la un monopol imperial asupra spațiului public și asupra traseelor urbane centrale, devenite scena manifestării plenare a puterii sale, iar pe de
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
său funerar avea dreptul suprem (și unic) să-l pună în scenă (Benoist 108). Valoarea edilului, prin ritualizarea puterii sale și prin proiectarea figurii sacre în rândul înaintașilor glorioși, era astfel definitiv integrată în memoria Romei eterne, martorul direct al apoteozei sale. Mișcarea de translatio din planul existenței terestre în cel divin era consfințită politic, printr-un decret dat de senat pentru organizarea ceremoniei speciale de consecratio a împăratului (valabilă pentru întreaga oïkouménè). Decizia instituțională impunea ca omagierea defunctului august să
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
romanității care îl omagia pe defunct, cât și al sufletului său eliberat, întărea credința și amplifica emoția colectivă. Un aspect important preluat de teoria puterii creștine de la principatul roman l-a constituit faptul că, în cadrul ceremonialului și mai ales al apoteozei, funcția imperială, care, în timpul vieții augustului asigura relația dintre comunitate și planul divin, era definită acum numai prin raportare la zeități. Persoana ca atare pierdea din semnificație, în schimb câștiga prin glorificare instituția puterii; începând cu Hadrian, cultul include "casa
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
ulterioară, care a amendat sever această concepție, conform căreia împăratul ar fi fost episcopus episcoporum (expresie consacrată în Matei XXII, 21), ceea ce astăzi este numit de la distanță istorică "cezaro-papism" (Dagron, Empereur 158-59). Mai mult, casa basileică și-a dorit o apoteoză finalizată nu cu cremația, ci cu înhumarea (opțiune creștină), dificil de realizat, în condițiile în care și tipul de construcție (mausoleul), și ceremonialul de consecratio țineau încă de vechile credințe "păgâne". Prin aplicarea ca atare a concepției grecești despre mi
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
așezarea de plăci comemorative sau de posibile amplasamente funerare simbolice pentru cei 12 apostoli. Prin acest "cortegiu" sacral imobil, non-figural, proiectat totuși cu prudență pentru mausoleu și nu pentru procesiunea publică, înmormântarea împăratului Constantin I a tins către modelul unei apoteoze pseudo-christice. În analiza pe care o face pe baza surselor istorice, Gilbert Dagron înregistrează eșecul acestei tentative, de suprapunere a rolurilor celor doi "divini", precum și a funcțiilor celor două spații. Mai întâi, Constantiu II transformă rotonda funerară existentă într-un
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
apropieri pentru imaginarul politic creștin, datorită faptului că însuși Constantin, înaintea convertirii sale, va subscrie cultului lui Sol invictus legat de puterea imperială. Va fi el însuși Sol invictus pe medalii. Va fi reprezentat victorios asemenea soarelui în cvadriga sa (apoteoza). (Tristan 308). Numismatica atestă fidel atât înrudirea dintre figura lui Constantin I, ca divinitate solară, cu ipostaza similară a lui Christos, cât și pe cea a imaginii lui Christos−împărat cu cea a lui Constantin I, basileul creștin (Dagron, Naissance
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
Roma. Fig. 17.b. Ara Pacis Augustae (9 î.Ch.). Figura alegorică a lui Tellus, Pământul (Italia sau Pacea). Ara Pacis, Roma. Fig. 18. Columna lui Antoninus Pius (161 d.Ch.). Relief de pe piedestal. Muzeul Vatican, Roma. Închinat soției sale, Faustina. Apoteoza cuplului imperial. Aion, simbolul eternității. Alegoriile Romei și Câmpului lui Marte, reprezentat cu Obeliscul solar al lui Augustus. Fig. 19. Decursio, exercițiu militar pentru cortegiul funerar. Columna lui Antoninus Pius (161 d.Ch.). Relief de pe piedestal. Muzeul Vatican, Roma. Fig. 20
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
optice cu care au descoperit inelul. După moartea lui Alexandru, Babilonul a rămas numai centrul regatului Seleucizilor - o parte ca atâtea altele, a marii moșteniri. Acum astrologia chaldeeană, scăpată de grija frământărilor sângeroase și-a trăit ultimele zile într-o apoteoză solară. In toate ținuturile din preajmă, ca și în cele îndepărtate, focul sacru al științei lui Bel a aprins torțe care vor lumina etern. Din toate capitalele lumii: Alexandria, Roma, Athena, Palmir, Damasc, Bizanț, învățații priveau cu respect la "almamater
Astrologia odinioara si azi by Constantin Arginteanu [Corola-publishinghouse/Science/295559_a_296888]