KorAP: Find »[drukola/base=autocrat & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...6 7 8 ...16 >

378 matches

Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782

cea de incinerare (când ea însăși se topește în flăcări); în schimb, masca funerară rămâne o amintire la distanță, pentru că menține spiritual relația cu defunctul. Realizarea spectaculoasă a efigiei în mărime naturală o sortește să dispară odată cu corpul fizic al autocratului (sau în locul acestuia), tocmai pentru a-i face explicită despărțirea de corpul cetății care îi supraviețuiește, dar și de identitatea "sigilată" în masca funebră, păstrată de familie și de comunitate. Funus imaginarium este o etapă a destinului triumfal, unul individual

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
în orice acțiune spectaculară a puterii, îi alocă și dreptul de facto de a fi o voce la fel de importantă în acțiunea politică și legislativă precum cea senatorială, și cu preponderență în consacrarea (recunoașterea) gloriei destinului imperial. Relația dintre Cetatea-Imperiu și autocratul unic s-a consolidat în perioada în care cortegiul cu imagines a fost integrat în funus imperatorum, de la Augustus până (excluzându-l, cum am văzut) la Constantin I. În trecerea la imperiul creștin, din toate aspectele discutate anterior, va dispărea

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
pierde din relevanță după anul 330, din câteva motive de factură strategică și politică. Nu doar el, ci și celebrarea victoriei, eveniment definitoriu în viața capitalei. Ceea ce conferea guvernării din perioada principatului o valoare triumfală și, în relația fecundă cu autocratul invictus sau victor, întărea sentimentul de apartenență la romanitate, devine mai puțin relevant în imperiul creștin. Sacralizarea spațiului urban, prin ceremonii specifice, asigura totodată și relația dintre oameni și zei; împăratul era și generalul legat de armata sa, și un

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
cu imagini-amintire - primește o sumă de afluenți conceptuali și semantici, substanțiali, dinspre temele prezente în discursul public al puterii și despre putere (texte, scenografii, ceremonialuri), și anume: măreția, romanitatea (etnie cu destin glorios), istoria unei mari civilizații, memorarea modelelor, forța autocratului, politicile co-participative, instituțiile deliberative și legiuitoare, credințele-suport etc. Este interesant cum, datorită cotiturii pe care a luat-o istoria imperiului după anul 330, noțiunea de imagine se întoarce într-o lume de veche tradiție greacă (Bizanțul, deși un nod maritim

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
în ce privește suportul pe care sunt realizate). Oíkonomía imaginii creștine va face să supraviețuiască și să se amplifice haloul conceptual al "imaginarului", înțeles în secolul IV ca un cortegiu de spirite figurate ce însoțesc corpul mort al autocratului. În sistemul roman de roluri va avea loc însă un schimb de substanță și de identitate: bustul zeului devine chipul realizat în mozaic al lui Iisus Christos, efigia (corpul de ceară al) împăratului păgân se dematerializează și ea, prin înscrierea

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
primul născut imperial din timpul exercitării mandatului de a moșteni tronul). Întâiul împărat creștin va deveni figura-reper și arhetipul basileic, ca fondator și legiuitor - după cum atestă numeroasele scrieri cu caracter parenetic sau religios, cu largă circulație europeană, responsabilități asumate de autocrații care s-au raportat la modelul lui. Cum creștinismul va acorda exercițiului puterii un caracter trans-etnic, romanitatea dispare din tematologia politică, pe măsură ce vechea cetate decade din rangul de capitală (administrativ, după anul 286, în favoarea orașului Mediolanum) sau, ulterior anului 330

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
mai mult a unui urmaș ortodox al acestuia, fie el și canonizat. Tabloul votiv românesc din pronaos sau chiar din naos (în imagini realizate după același canon basileic) este unica formulă vizuală acceptată pentru a memora figura oricum hieratică a autocratului sau a donatorului-constructor; ea înlocuiește statuia, relieful sculptat sau efigia păgână, prin trecerea reprezentării materiale în registrul bidimensional. Ulterior, în spațiul catolic această formulă se generalizează, se depolitizează, astfel încât orice donator nobil sau chiar figuri ignobile, inclusiv artistul, vor putea

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
locală creștină (în celebra Capela Scrovegni, Padova - v. fig. 28) sau controversatul autoportret al lui Michelangelo sub rasa de călugăr a lui Nicodim, în Pietà Bandini (pentru propriul mormânt; v. fig. 29). Nevoia de a legitima puterea terestră prin reprezentarea autocratului în proximitatea figurii sacre − în același câmp plastic sau în același spațiu religios (biserica ortodoxă) − se extinde în occidentul catolic la nevoia individuală de a obține putere socială, de a avea vizibilitate în spațiile religioase și a fi comemorat de

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
pe modalitate, cât și pe reprezentare), precum și pentru relația creștină divinitate-încarnare−revelație, fundamentală la rândul ei pentru oíkonomía imaginii; b. sistemul filosofiei "trialiste", numit la pct. a., și sistemul simbolic al puterii medievale: putere inspirată (a autocratului)-perceptibil-imaginar (al puterii). Acesta este punctul de convergență pe care îl propun în discuția de față între imaginarul filosofic al politicului și imaginarul puterii creștine. Pentru cele trei sisteme diferite - unul filosofic, al doilea, teologic, iar al treilea, al imaginarului

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
non-perceptibil: concret/ abstract, temporar/ atemporar, limitat/ ilimitat, ceea ce aduce în discuție principiul ordonator; b. statutul asemănător al celor trei principii generatoare din triadele numite anterior: binele (divin), pentru viața cetății; divinul creștin, pentru istoria Mântuirii; puterea de inspirație divină a autocratului, pentru sistemul politico-religios gestionat de instituția basileică. Dată fiind bariera de neînlăturat dintre cunoaștere, epistēmē, și opinie, dóxa (de care țin eikăsia - echivalată cu imaginația, include umbrele, reflexiile și orice altă entitate analogă cu acestea − și pístis - credința

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
între ei, încât, în ceea ce îl privește pe basileu, puterea sa semi-divină ajunge să-și subordoneze instituția politică (în înțelegerea sa romană, ea era mai importantă decât individul), iar imaginea persoanei sale auguste să se confunde cu funcția sa de autocrat (Dagron, Empereur 141-59). Reprezentând puterea universală (superioară așadar oricărei alte puteri terestre), el este așezat nu doar în relație cu împărăția Fiului, ci și cu regalitatea vetero-testamentară a regilor Melchisedec, Saul, David și Solomon; de la ei moștenește, pe lângă atributul sacralității

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
susțin această interpretare a lui Gilbert Dagron lasă să se înțeleagă un raport de forță între instituția imperială și cea ecclesiatică. Deși nu cu aceeași miză, există cazuri în istoria medievală post-bizantină care așează în opoziție, uneori cu deznodământ tragic, autocratul și patriarhul sau mitropolitul, ce nu încetează să negocieze termenii în care trebuie tradusă în practică teoria puterii creștine și de către cine (în medievalitatea românească, spre exemplu, cazul lui Antim Ivireanul, aflat în conflict cu Constantin Brâncoveanu, este poate cel

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
un lexic juridic de sorginte iustiniană, Gregorio VII subliniază faptul că originea divină a Bisericii romane și a puterii universale a papei e recunoscută de tradiția creștină și e incontestabilă (Dolcini 110-15). Indiferent de perioadă și de sediul capitalei sale, autocratul a avut datoria, prevăzută și în "oglinzile principelui", de a remodela în spiritul credinței creștine, dar concret, peisajul social, cultural și spiritual, de a-l reorganiza în rețea, de a trasa o topografie și itinerarii ale puterii; respectarea acestor obligații

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
și cel iconoclast. Datoriile acestea, limitele și sarcinile concrete încă mai constituiau un motiv de înfruntare în timpul Comnenilor, spre exemplu, între o elită clericală constantinopolitană și o oligarhie a aristocrației laice. Oncțiunea "vetero-testamentară" (ceea ce asigura și caracterul de sacerdot al autocratului), invocată după înfrângerea din 1204 și după instaurarea la Constantinopol a pasagerului Imperiu latin, rămâne o chestiune mai mult ritualică − sancțiune în imaginar și în "sistemul semiotic al puterii" (după cum îl numea Le Goff) pentru neajunsurile de imagine provocate în timpul

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
celest și teluric, dar și între teluric și sub-pământean. Aceste planuri transversale în ierarhia lumii, în care substanțele se amestecă (divinul și negativul său, demonicul) vor da modelul pentru situarea intercesionară a sfinților-martiri sau a eroilor cavaleri ai creștinismului, a autocraților sanctificați, subordonați totuși, în funcție de dogmă - catolică sau ortodoxă −, divinului, figurii christice și Fecioarei, ea însăși înscrisă într-un viziune mediologică. Pe de altă parte, localizat în imaginarul popular într-un "dincolo" față de Olimp, dar și față de lumea reală (a vechilor

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
I decide ca însemnele majore ale noii credințe oficiale, la nivelul întregului imperiu, să apară în locuri oficiale relevante și cu o puternică valoare simbolică: efigia lui Chistos este montată pe poarta centrală a palatului imperial, dovadă incontestabilă a deciziei autocratului de a recunoaște și de a proteja religia creștină; deasupra chipului christic, este așezată crucea (numită ulterior) "bizantină", un semn al relației dintre împăratul însuși și divinitate, dat fiind visul său premonitoriu din noaptea de dinaintea înfruntării armate de la Pons Milvius

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
crucea (numită ulterior) "bizantină", un semn al relației dintre împăratul însuși și divinitate, dat fiind visul său premonitoriu din noaptea de dinaintea înfruntării armate de la Pons Milvius, Roma. Se adaugă hotărârea ca fiecare emisie monetară să reconfirme iconografic puterea delegată a autocratului, chiar de către Iisus însuși (figurile celor doi co-domnitori ai lumii creștine apar alăturate, reprezentare ce va deveni canonică). Iconografia puterii va renunța cu timpul − mai ales după epoca lui Iustinian I - la realismul expresiei umane și la exaltarea frumuseții fizice

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
în vârful Coloanei de porfir, adevăratul axis mundi al celei de "a doua regine între orașe", apoi, spre sfârșitul imperiului roman, capitală unică, se puteau întâlni imagini ale împăratului (statui) în oricare cetate a sa; ele întruchipau divinitatea politică a autocratului (Besançon 67). Realizate încă în manieră realistă, pentru a prelua cât mai fidel trăsăturile împăratului absent, acestea erau, se considera, locuite de o persona, cu sensul de substitut, de aceea și primeau onorurile în locul modelului lor. Statuia lui Constantin I

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
imperiului creștin, interpretarea romană dată naturii divine a împăratului a cunoscut ea însăși mai multe faze, la început mai nuanțate și mai prudente decât la Constantinopol. Augustus a urmat calea ideologică și cultul imperial al lui Alexandru Macedon, modelul de autocrat și reformator politic din estul european, dar, cum am subliniat deja, a urmat și gândirea morală a stoicilor. Urmașii lui Augustus însă au renunțat la viziunea moderată asupra autocrației și au impus treptat cultul nedisimulat al naturii lor divine, până

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
adaptează ideologia imperială, asimilează zeitățile locale grecești, cumulează celebrul cult al soarelui cu figura plină de umanitate a lui Christos, îl "dublează" pe acesta, mai întâi ca vicar al său, înconjurat de figuri celeste; această politică de sacralizare a imaginii autocratului, în special pentru primul împărat creștin, va duce mai târziu chiar la pretenția de substitut a figurii christice (cum lasă să se întrevadă și perioada iconoclastă). Noțiunea complexă "rege−preot" este prezentă în Cărțile Sfinte și reprezentată de numele-reper ale

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
̀a orientală (imperiul) și hiérosynè (sacerdoțiul) au fost cu mult mai bogate în semnificații și mai bine încadrate politic în partea orientală decât în occident. Îmbinarea lor s-a bazat pe simbolismul "însemnelor" puterii, pe ritualul sacru al "întâlnirii" autocratului cu cel mai înalt cleric al său − precum Moise cu fratele său, Aaron − la intrarea în noul templu, biserica (ceremonial transmis și practicat în lumea post-bizantină ortodoxă). Scenariile și spectacolul fastuos, în care se reprezentau alături puterea laică și puterea

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
totodată, este și știința de a enunța doctrinal acest lucru. Ea stă așadar la baza alcătuirii planului de inspirație divină, al unei singure voințe, care se manifestă însă plural, atât prin ipostazele sale sfinte, cât și prin relația dintre Christos, autocrat și ecclesie. Cercetătoare a surselor bizantine ale imaginarului creștin, Marie-José Mondzain exemplifică aceste observații prin trimiterile la oíkonomía trinitară comentată în scrierile lui Hippolit, Tertulian, Sfântul Augustin și Vasile din Cesareea, continuând apoi cu oí

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
sacrului (drept clamat și astăzi de ecclesie). Pentru aceasta, instituțiile constantinopolitane au stabilit dogmatic un canon simplist, ușor de memorat vizual (doar câteva modele iconografice) și impersonal (transcendent), care nu privea însă numai imaginea divinului, ci și imaginea singulară a autocratului alături de cea a lui Christos - inducându-se astfel ideea naturii sacre a basileului. Tiparul bizantin se regăsește în tot evul mediu, atât în orient, cât și în occident: împărații sunt redați în prezența suitelor lor (precum Iustinian I, în Basilica

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
a dus, încă de la Eusebiu din Cesareea, la elaborarea teoriei naturii duble a basileului, situat în descendența împăratului și judecătorului celest. Oíkonomía (ca umanitate creștină) devenea astfel o moștenire specială, o sarcină "delegată", pe care doar autocratul avea dreptul să o guverneze mai departe. Cercul se închide astfel spectaculos: regele−filosof al lui Platon, asemănător tânărului Christos de mai târziu, și datorită unor trăsături preluate din credințele păgâne (regele−soare), nu poate fi decât basileul; el are

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
trecut lumea edenică, precum și cetățile sfinte ale credinței. Tripleta platoniciană bine−existent−gândire se aseamănă cu relația stabilită în viziunea creștină între divinitate−Întrupare−revelație (fundamentală pentru planul politico−oikonomic) și, în termenii politicului, cu relația dintre puterea inspirată (a autocratului)- oíkonomía -imaginar al puterii. Alături de aceste paralele, dihotomiile funcționale concret−abstract, temporar - atemporar, limitat - ilimitat reprezintă elemente fundamentale preluate de imaginarul creștin din imaginarul filosofic al politicului antic. Simbolismul puterii devine în evul mediu un summum

[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]