KorAP: Find »[drukola/base=axiologic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...6 7 8 ...73 >

1,813 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

Creației, încât nici Dumnezeu nu-i poate dezlega cifrul. Ca atare, tensiunea metafizică suie într-un transorizont extrem al gândirii, de unde începe "ne-lumea", netimpul, nespațiul și încetează diada ființă/neființă în radicala anterioritate. Eminescu dezvoltă cel mai înalt simț axiologic din literatura noastră, așa încât, chiar când este apofatic, neagă pentru că nu este respectată afirmarea ființării, armonia existențială. Lucian Blaga atunci când neagă, o face mai detașat, ca un ritual artistic, înțelepciunea și iubirea lui sunt "jocuri" gestualul în odăjdii metaforice. * Orice

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
transposibil unde Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. Poezia și absolutul "Was bleibt aber, stiften die Dichter". Hölderlin Intelectul umană concepe trei forme de absolut: cognitiv, ontologic și axiologic. a. Absolutul cognitiv nu ar putea fi atins de om decât dacă am reuși să cuprindem în aparatul cunoașterii întreg infinitul (expresie improprie, totuși: infinitul nu poate fi considerat un întreg, o totalitate "rotundă", izvorăște mereu din el însuși); la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
cosmosul nu este dat odată pentru întotdeauna, ci se recreează pe sine din mers. Oprirea ar însemna încremenire, înghețul tanatic. c. Condiția sine qua non a realizării înveșnicirii vieții omului este să se reușească totodată atingerea unui alt absolut cel axiologic, cel etic. Empedocle afirma că întregul cosmos evoluează sub semnul ciclicității iubire-ură, armonie-dizarmonie, creație-distrugere; iar Heraclit era mai pesimist: "totul se face și se distruge prin discordie". Cervantes nota în Don Quijote " Omul este cum l-a lăsat Dumnezeu, uneori și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
The men are bad and in their badness reign". Care ar fi rațiunea existenței răului uman ? Ființa merită să fie distrusă ? Natura gândește în acest fel, din moment ce ne condamnă pe toți la moarte ? Numai că omul însuși, deși este conștiința axiologică a universului, comite răul până la asasinate în masă, inclusiv în numele unui dumnezeu în diverse religii. Dacă natura o face, să spunem, pentru propria asanare, ca și cum și-ar repara greșeala că ne-a născut, distrugerea conștientă de către om a vieții altuia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
salvare" dispune ? Ființa umană are conștiință. Conștiința de sine: conștiința destinului său în lume viață amenințată de suferință și rău, și ineluctabil aruncat în neant. Or, dându-și seama de injustețea acestei sortiri față de Ființa ca atare, conștiința omului este axiologică. Pentru conștiința umană există vreo ieșire, măcar iluzorie din acest destin ? Da, există un dar excepțional imaginația, "regina facultăților". Este conștiința imaginativă un "dar" al naturii, pentru a încerca o compensație, o reparație la nereușita vieții ? Sau vine ea mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
absolut și care ar putea fi acela ? "Was bleibt aber, stiftem die Dichter" "Ceea ce însă durează, poeții întemeiază" sună altă afirmație fundamentală a lui Hölderlin. Fiind creația sa proprie, realizările artistice constituie o realitate pe care omul o consideră absolută axiologic, fixate pentru eternitate. Sunt "zilele nemuritoare ale omului", de care vorbea Pindar, "prezentul etern" de care vorbesc Platon și Nietzsche. Arta este absolutul uman: Rigveda și Imnurile lui Hölderlin, piramidele egiptene și Partenonul, Afrodita din Cnide praxiteleană și cele trei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
reluate de kaliyuga, în care să bată tzunami-ul catastrofal al distructivului sub cele mai diverse forme ? Dimpotrivă, este atât de himeric să credem că energiile pozitive umane, reunite în cor universal, vor putea să creeze o nouă ontologie în absolut axiologic ? Nu va fi posibil vreodată ca, în acest scop, să aibă loc acea mutație axiologică proclamată de finalul Simfoniei a IX-a a lui Beethoven "Seid umschlungen, Millionen..."? Dar poezia ca atare poate înfăptui și un alt absolut, care este

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
forme ? Dimpotrivă, este atât de himeric să credem că energiile pozitive umane, reunite în cor universal, vor putea să creeze o nouă ontologie în absolut axiologic ? Nu va fi posibil vreodată ca, în acest scop, să aibă loc acea mutație axiologică proclamată de finalul Simfoniei a IX-a a lui Beethoven "Seid umschlungen, Millionen..."? Dar poezia ca atare poate înfăptui și un alt absolut, care este al său propriu, acest lucru ca realizare, pe de o parte, în sensul perfectei logici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
cea mai dramatică, este transfigurată apofantic, în spusul cel mai strălucitor și vizionar. Dar nu este numai satisfacția unei reușite a imaginarului și a realizării artistice, ci mai ales a conștientizării la nivel cosmic a valorii existenței. Este o bucurie axiologică, o victorie a unei conștiințe care se plasează extramundan. Poezia lui Georg Trakl, tragică de la un capăt la altul, ne farmecă prin frumsețea rostirii, prin melodicitate, prin adâncimea gândului, prin strălucirile cromatice, prin infinita melancolie. Se va riposta: dar acest

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
mistic un univers pur omenesc, omul fiind propria sa divinitate, cu excluderea oricărei dependențe. Pentru Nietzsche, problema valorilor este mai fundamentală decât a certitudinii. Unul din criteriile ce duc spre certitudinea unei valori este gradul de intensitate al accepției noastre axiologice apriorice. Sufletul este un sistem de judecăți de valoare și de emoții de valoare. O idee profundă nietzscheană este comuniunea, întrepătrunderea universală. Omul este un grup de atomi dependent de mișcările cosmice, de toate energiile universale, printr-un proces imprevizibil

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
adevărata filozofie nu poate fi decât poetică, așa cum marea poezie nu poate fi decât metafizică. Rațiunea este infirmă. Poezia are aripi", postula Immanuel Kant. Justiția poetică Căci există o justiție poetică. Nietzsche La modul definitoriu, justiția trebuie să restabilească normele axiologice care afirmă viața umană împotriva răului fizic sau moral. Dar justiția umană este grevată de subiectivism, dificultatea de a discerne la modul absolut moralul de imoral. Niciodată justiția legiferată de om nu poate fi fără eroare. Există apoi justiția naturală

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
are o singură definiție: aruncă în minți și inimi cuvântul care purifică și sămânța ce rodește aripi spre înălțare. Ca atare, poezia este suflu, fior și deschidere cosmică. Este vizionară. Aceasta este justiția ei. Restul e literatură. Poetul este justițiarul axiologic al Ființei. Experiența poetică nu este pur estetică, nu doar celebrează existența, ci prin faptul că transformă poetul, lumea, cititorul, ne schimbă identitatea spirituală, este etică. Etică în sens de sacralitate, pentru că orice creație este sacră. Așa fiind, justiția poetică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de la jocul secund al poetului la jocul prim al Creației. Evident, exprimarea ambiguă prea absconsă, prea mult jucată, își asumă riscul de a nu putea fi descifrată, și până la a fi respinsă ca factice și inoperantă de un anumit simț axiologic, care este un fel de Brahman neutru deasupra lui Brahma, care a creat lumea iluzorie. Adică, o primordialitate inabordabilă, aflată înafara jocului gratuit de-a plusul și minusul, și care păstrează potențialitatea, rezervele pozitive, afirmatoare ce ar putea oricând învinge

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Câte-o strofă lirică. Dar când știu c-o să vă-nghețe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristețe Iremediabilă. Neliniștea luptei dintre lumină și întuneric a preocupat pictorii din totdeauna. Ea a fost rezolvată de Vermeer în favoarea luminii, concentrată ontologic și axiologic în perlă, iar umbrele puține care mai răzbat sunt alungate total de un alt olandez, Vincent van Gogh. Dar lupta cea mai acerbă, de semnificație etică are loc în tablourile mai marelui olandez, Rembrandt, al cărui clar obscur scoate în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
istoria", postula definitoriu Aristotel în Poetica. "Ceea ce durează poeții întemeiază", iar "Plin de merite, omul poetic trăiește pe pământ", scria, în ecou, Friedrich Hölderlin. Iar Eminescu: Noi suntem din cei cu auzul fin/ Și ascultarăm șoapta misterului divin". Ca atare, axiologic, poezia ne poartă la cea mai înaltă spiritualitate, deasupra noastră, cum cerea Nietzsche. * Pleonastic vorbind, poezia nu poate fi decât orfică. Astfel, potrivit mitului tracic al lui Orfeu, în creuzetul alchimic al unei poezii intră cele trei elemente, despre care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
pildă, în lirica lui Pindar, robaiyatele lui Omar Khayyam, imnurile lui Hölderlin, Luceafărul, tablourile lui Leonardo da Vinci, sculpturile lui Michelangelo, triada de aur Bach, Mozart, Beethoven etc. Ca atare, operele de artă sunt produsul unei suferințe metafizice: simțul, conștiința axiologică a omului încearcă să depășească o lume a pătimirii printr-o alternativă superioară, perenă valoric. * Suferința a fost creatoare cu deschidere cosmică în primul rând la omul în contact cu marile dimensiuni ale naturii, omul cel mai apropiat de cer

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
apusul gândiri și abolirea ori pervertirea valorilor spirituale, suferința filozofică creatoare apare desuetă. Doar caricaturizări ale durerii, model Guernica lui Pablo Picasso, care nu mai stârnește compasiune, ci disconfort repulsiv față de atitudinea de a degrada, a schimonosi durerea. Ce distanță axiologică uriașă între Guernica și tabloul lui Mathias Grünewald, Răstignirea de pe Catapeteasma de la Issenheim, muzeul Unterlinden din Colmar! Suferința este o stare cosmică, și nu temă pentru un experiment pictural voit ultramodern. Răstignirea de la Issenheim pe de o parte, zguduie, bulversează

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
într-o lume străină, nu face parte din planul genezei, nu a fost creat de Dumnezeu, așa încât, din acest motiv, demiurgul nu-i poate dezlega cifrul. Unică, uluitoare viziune ! Ce a făcut geniul eminescian în fața imposibilului existențial, a nonsensului său axiologic ? Pe de o parte, ca oaspete al această lumi, căreia nu-i aparține, a binecuvântat-o îmbrăcând-o "în aurul și purpura", poeziei, a sacralizat-o, cum și Pindar și Hölderlin o mai făcuseră, a ridicat-o la sublim. Pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
alte scrieri, Nietzsche a întrevăzut și el necesitatea transcenderii radicale: "Eu nu sunt nici trup nici suflet, sunt homo sui transcendentalisom transcendental sie însuși. Cei doi au fost contemporani. Din păcate, epoca noastră este prin excelență o demonstrare a imposibilului axiologic în toate domeniile: social, politic, intelectual, activitățile culturale. Este ceea ce prevedea Eminescu: Știm de nu trăim pe-o lume ce pe nesimțite cade ?/ Poate că în văi de chaos ne-am pierdut de mult... de mult." În momentul de față

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
al Evului Mediu, extazul intelectului posedă acea deschidere supremă, încât îl poate crea pe însuși Dumnezeu. Potrivit fizicii actuale, există o conștiință independentă de procesele neuronale, de materie, precedând-o și putând acționa supra materiei, astfel că omul poate controla axiologic creația. Asemenea conștiințe pot fi străfulgerate de adevăruri rare sau unice. Este conștiința-martor extramundană eminesciană. "Ne-lumea" din concepția lui Eminescu și "antilumea" întrevăzută de noua fizică ar putea fi puse în analogie cu deschisul rilkean, acel "Nirgends ohne Nicht

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1557_a_2855

vizibil. Cum numărul celor debutați în ultimii doi ani este deja considerabil, merită cred să ne oprim o clipă asupra prezenței "nouăzeciștilor" în peisajul editorial, fie și dintr-un simplu interes bibliografic de nu se va putea și din unul axiologic. Pentru început, un dramaturg și un critic, amîndoi editați în colecția "Nouăzeci" a editurii Phoenix, amîndoi postmoderni în toată puterea cuvîntului (atîta cîtă e), amîndoi inteligenți, cultivați, ironici și în special "răi". Dramaturgul e Horia Gârbea și cartea lui spune

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1557_a_2855]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1406_a_2648

devenit la ceea ce am întâlnit. Pentru a putea locui îi dăm naturii sensuri. Spre exemplu, copacul îl înțelegem prin intermediul funcțiilor sale: fabrică de oxigen, lemn de tăiat pentru diverse utilizări, fructe de cules, umbră, funcție estetică, eventual și o funcție axiologică, copacul arătându-ne ce nu suntem noi în sensul că suntem mai mult decât atât. Și avem convingerea că acesta este copacul și aceasta este realitatea. De fapt acesta este copacul pentru noi. Presupunând că o specie diferită identifică alte

Din alchimia unei existenţe. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1406_a_2648]
definești; dar sesizezi că tot efortul stă sub semnul provizoriului. Prin intermediul științelor am spart unitatea lumii; introducem interdisciplinaritatea din dorința de a o reface (de fapt, acesta fiind rostul filozofiei). Normalitatea suportă și un sens slab din punct de vedere axiologic: în ea nu încape superiorul, acesta fiind tratat ca anormal. De unde putem bănui apropierea ei de mediocritate. O parte din bucuria tinereții este dată și de sentimentul de-a avea toată viața înainte: undeva în viitor vei putea realiza tot

Din alchimia unei existenţe. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1406_a_2648]
formează conștiința, să nu suporte rigoarea nemțească. Poate că avem prea multe cuvinte care ne atrag mintea către lene, către relativism. Peste cuvintele șansă și risc încă nu s-a așezat umbra axiologiei, ele fiind folosite într-o totală devălmășie axiologică; spre exemplu, auzi deseori spunându-se în media: cineva care a suferit un accident "are multe șanse să moară", ca și cum acea persoană abia așteaptă să moară, când de fapt e vorba de riscuri. Ceea ce impune extinderea conceptului de risc de la

Din alchimia unei existenţe. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1406_a_2648]
aflându-ne în vârful ei, trebuind să ne aplecăm pentru a-i vedea pe cei de sub noi (un gest prea greu de făcut de altfel). A ne vedea strămoșii ca fiind situați sub nivelul nostru, inclusiv din punct de vedere axiologic, dă seama de ceea ce a făcut din noi ideea de progres. Uităm să ne întrebăm cum am fi fost fără ei sau dacă, fiind în locul lor, am fi fost în stare să facem ceea ce ei au făcut pentru noi; ori

Din alchimia unei existenţe. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1406_a_2648]