1,717 matches
-
mare ecou nu numai în lumea contemporană evenimentului, ci și în secolele care au urmat, până în zilele noastre. Dar, căderea Constantinopolului nu poate fi socotită ca un moment istoric real crucial, de vreme ce capitala rămăsese un ultim bastion al unui imperiu (Bizantin) deja adus la totală neputință și, în fapt, cucerit. Se năruia nu o forță, ci un simbol, ceea ce demonstrația istoriografică trebuie să ia în considerare, adică să facă deosebirea între faptele istorice reale și cele simbolice. S-a răspândit o
SCRIERI ISTORICE ALESE by Leonid BOICU () [Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254]
-
mai largă accepțiune a formulei, a definiției, care plasa începutul, existența problemei orientale, încă în antichitate, odată cu războaiele dintre greci și perși, sau cu extinderea dominației romane în sud-estul Europei și pe coasta de vest a Asiei, dominație preluată de bizantini și apoi de otomani, până la o accepțiune restrânsă care stabilea începutul chestiunii orientale în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea sau chiar mai târziu. Dacă ne referim la contemporanii evenimentelor, pentru această din urmă opinie pledează necunoașterea sud-estului european
SCRIERI ISTORICE ALESE by Leonid BOICU () [Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254]
-
legătură în Balcani, din care nu facem parte”. Totuși, legăturile seculare între popoarele din sud-estul european obligă pe istoric să abordeze istoria lor în bloc: peste toată această regiune - scria Iorga - s-a întins mai întâi Imperiul Roman, apoi cel Bizantin și, în cele din urmă, Imperiul Otoman. Deci, un anumit fond istoric comun, numeroase tradiții seculare comune, interese naționale specifice în raport cu restul țărilor europene, necesități stringente comune în progres și civilizație -, iată temeiurile de la care pleca Iorga în promovarea îndârjită
SCRIERI ISTORICE ALESE by Leonid BOICU () [Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254]
-
nordul Dunării ne-a transmis, la sfârșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea, împăratul Mauriciu, care vorbește despre "transfugii" romani din nordul Dunării folosiți drept călăuze de armata bizantină. La sfârșitul secolului al VI-lea, istoricul bizantin Teophanes amintește cu prilejul luptelor din câmpia munteană despre un "gepid creștin" (autohton) care arăta drumul armatei romane.23 Dacă informațiile scrise sunt puține, în schimb, evoluția societății autohtone în spațiul carpato-dunăreano-pontic poate fi cunoscută mai adecvat prin intermediul descoperirilor arheologice
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
flota sa este distrusă de "focul grecesc". După moartea lui Anastasius, succesorul său, Justin I (518-527), înfruntă la Dunărea de Jos un nou pericol, acela al slavilor (vezi cap. 5). Anții, un trib slav, trec Dunărea, dar sunt masacrați de bizantini. Deși hunii, slavii și bulgarii au continuat să atace și să jefuiască în Sciția Mică, s-au construit fortificații noi. Noul împărat, Justinian (527-565), și-a îndreptat atenția spre frontiera de nord-est a Imperiului, făcând apel la serviciile unui comandant
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
alternanță cu avarii și slavii. În 566, pornind din zona Dunării și Dobrogea, avarii au invadat teritoriul din sudul fluviului, iar pustiirile lor s-au dovedit devastatoare. Sub Tiberiu II (578-582), s-a încheiat o pace între cele două părți, bizantinii plătind subsidii ridicate, iar avarii promiteau să apere linia Dunării. Curând a urmat însă năvălirea slavilor în sudul Dunării, mai ales după bătălia de la Sirmium, din 579-580. Istoricul Menander spune că "...neamul blestemat al slavilor a năvălit în Imperiu, în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
avarii conduși de Baian, undeva lângă Tomis, mulți barbari sunt uciși, iar Baian fuge de pe câmpul de luptă. Dar avarii revin în Tracia, iar Comentiolus se luptă cu ei în zona Munților Haemusacum se derulează episodul "torna, torna fratre". Conflictele bizantinilor cu avaro-slavii se întețesc, generalii Priscus și Petru le înfruntă cu succes. Priscus îi înfrânge pe sclavini și avari la Dunăre și reușește să-i învingă pe Ardagast și Musokios, în Câmpia munteană. În 596, Petru se opune sclavinilor și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
theme și, în acest fel, întărită, armata romano-bizantină a putut face față atacurilor din 619 și 626. Sub împărații Constans II și Constantin IV Pogonatul (641-685), slavii se stabilesc masiv în sudul Dunării, apoi bulgarii conduși de Asparuch înfrâng pe bizantini la gurile Dunării, traversează Dobrogea (Sciția Mică) și se stabilesc în nord-estul Bulgariei, în apropierea Varnei, unde au supus cele șapte triburi slave (679) și, în 681, încheie un tratat cu Bizanțul. La sfârșitul secolului al VI-lea și prima
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Un fenomen important ce datează din secolele VII-X, cu implicații mari în viața religioasă a românilor, este pătrunderea unor cuvinte de origine sud-slavă în vocabularul limbii române, aspect legat de procesul complex de interculturație între populația dunăreană-pontică, romanici și slavi, bizantini, bulgari, la finele primului mileniu. Pe de altă parte, contactul cu neamurile slave a determinat pătrunderea, mai întâi pe cale populară, apoi pe cale instituțională, din secolele IX-X, a unor cuvinte originare din patrimoniul lexical slav în greaca bizantină, albaneză și română
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Gepidiei" și integrarea în nucleele creștine ortodoxe romanice au dus la asimilarea lor de către autohtoni, spre sfârșitul secolului al VII-lea. Populația autohtonă, evoluția sa religioasă (creștină), după ruperea graniței dunărene a Imperiului (614) până la creștinarea bulgarilor (864) și revenirea bizantinilor (970), este dificil de surprins istoric, lipsesc informațiile (scrise), iar cele arheologice sunt extrem de puține. Cauzele sunt multiple: încetarea organizării bisericești și a rețelei urbane din regiune, interpunerea (năvălirea) păgânilor, slavi și bulgari, între Dunăre și Haemus, reducerea teritorială a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
contextul politic și spiritual (religios) sud-dunărean, presiunea statală catolică (ungurească), închegarea structurilor politice și bisericești superioare ale românilor. 66 Definitivarea creștinismului nostru (secolele IX-X). Ritul bizantino-slav la români În anul 864, hanul Boris (852-889), acest "Clovis al Bulgariei", sub presiunea bizantinilor, înfrânt de ei, se botează împreună cu tot poporul său, luând numele creștin de Mihail. Creștinarea bulgarilor are loc odată cu victoria deplină a slavizării turanicilor și cu instituirea feudalismului, în plan social-politic, în Bulgaria. După primirea botezului, Boris și boierii săi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
alcătuit din ierarhi greci și romani, în prezența solilor bulgari, a decis ca Bulgaria să aparțină bisericii din Răsărit, cu centrul la Constantinopol. Solii bulgari au afirmat în sinod că la venirea în sudului Dunării au găsit aici preoți greci (bizantini), nu latini. Dar, la rândul lor, solii Papei au arătat că, înaintea venirii slavilor și bulgarilor, aceste teritorii din sudul Dunării aparțineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creștinării din secolul al IX-lea, mai dăinuiau urme ale latinității dunărene
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de slujbă traduse în limba română a fost un alt motiv care a determinat pe acei episcopi, horepiscopi și preoți să adopte limba slavă în care se traduceau cărțile sfinte. Apoi este interesant de subliniat că desființarea statului bulgar de către bizantini, între 971-1018, ca și "grecizarea" bisericii bulgare prin numirea arhiepiscopilor bizantini de Ohrida și sufraganii lor, nu a avut nici o influență asupra vieții bisericești din nordul Dunării. Astfel, în bisericile noastre a continuat să se slujească în slavonește, după 1018
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
neamurile germanice (goți, gepizi). Dar și în perioada aceasta, secolele IV-V, legăturile comerciale ale locuitorilor Daciei (din nordul Dunării) cu Imperiul au continuat. Despre ținuturile autohtone din Banat și Crișana, în vremea lui Attila, avem date în amintirile solului bizantin Priscus din Panion, trimis de împăratul Teodoric II la curtea regelui Attila. În scrierile sale, Priscus face o distincție între stăpânii "barbari" nomazi și sătenii (țăranii) localnici. La curtea lui Attila, lui Priscus i se spune: "Cei ce rămân la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în 568, dar majoritatea lor neavând unde să se refugieze, au rămas pe loc (nord-vestul Daciei) și cu timpul vor fi asimilați de populația autohtonă. 23 Această susținere se bazează pe informații culese din surse bizantine. Astfel, în 593, generalul bizantin Priscus organizează o expediție împotriva slavilor din Muntenia răsăriteană, unde este ajutat de un "gepid", care trăia printre slavi-este posibil să fie confundat cu un localnic. Dar, în anul 601, expediția lui Priscus din (în) Banat întâlnește trei sate gepide
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
potrivit modului lor de viață. Stabilindu-se în stepele din răsăritul Europei și slujind politica Bizanțului, sub conducerea kaganului Baian (560-583), avarii au supus populațiile din regiunea nord-pontică, kutrigurii, anții ș.a., atingând în final linia Dunării de Jos. La îndemnurile bizantinilor, avarii au organizat o campanie, eșuată, împotriva regelui franc Sigibert I, pe Elba. În anul 563, o nouă delegație avară sosită la Constantinopol a repetat cererile mai vechi și a accentuat puterea militară pe care o dețineau. Abia acum s-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
accentuat puterea militară pe care o dețineau. Abia acum s-a ajuns la o înțelegere cu împăratul Justinian (527-565), care le-a oferit subsidii și o parte a provinciei romane, Panonia Secunda, aflată între Sava și Dunăre, teritoriu disputat de bizantini, gepizi și longobarzi. Dar avarii au refuzat propunerea (oferta) bizantină, arătând că ei nu pot locui decât în Sciția, la nord de Pontul Euxin. La scurt timp după moartea lui Justinian (565), noul împărat Justin II a anunțat solia avară
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ani, o serie de expediții împotriva Imperiului, în zona Dunării de Jos, care au slăbit frontiera dunăreană și au deschis calea atacurilor slavilor aflați în nordul Dunării. Avarii revendicau orașul Sirmium, stăpânit anterior de gepizi și ocupat, în 567, de bizantini. În 572, în urma războiului dintre bizantini și perși, presiunea avarilor s-a intensificat și, în urma unor noi înfrângeri, s-a ajuns la o înțelegere cu Bizanțul, în anii 574-575. Astfel, avarilor conduși de Baian li s-au acordat subsidii anuale
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Imperiului, în zona Dunării de Jos, care au slăbit frontiera dunăreană și au deschis calea atacurilor slavilor aflați în nordul Dunării. Avarii revendicau orașul Sirmium, stăpânit anterior de gepizi și ocupat, în 567, de bizantini. În 572, în urma războiului dintre bizantini și perși, presiunea avarilor s-a intensificat și, în urma unor noi înfrângeri, s-a ajuns la o înțelegere cu Bizanțul, în anii 574-575. Astfel, avarilor conduși de Baian li s-au acordat subsidii anuale mari (80.000 solidi), ce vor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au efectuat o nouă incursiune de-a lungul Dunării, au pătruns din nou în Dobrogea și au asediat Tomis, unde au iernat.29 Apărarea provinciilor Moesia și Scythia a rezistat la acea dată, iar după încheierea păcii cu perșii (591), bizantinii au intervenit la Dunăre împotriva avarilor și slavilor. Acțiunile militare conduse de generalul Priscus la Sirmium (pe Dunăre), în 595, și în vestul Banatului (pe Tisa), în 599, au dus la anumite victorii, dar nu au reușit decât să întârzie
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
mormântul unui călăreț-războinic cu armele respective. Aceste descoperiri se află mai ales pe valea Mureșului inferior, pe unde avarii au pătruns. În Banat s-au descoperit vestigii avare din epoca târzie (secolul VII), aici au avut loc confruntări militare cu bizantinii, în anii 599-600. Stăpânirea avară în bazinul carpatic a marcat istoria acestei regiuni pentru două secole și jumătate. Ei au impus propriul model, adus din răsărit, în organizarea structurilor social-economice și politice. Dar locuirea efectivă a unui teritoriu atât de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
bizantină a trecut în nordul Dunării. La începutul domniei lui Justinian (527-565), generalii Baudarius și Iustinus poartă lupte cu slavii și "hunii" (avarii) care se așezaseră nu demult în nordul Dunării, "nu departe de țărm". Astfel, în anul 530, generalul bizantin Chilbudios duce lupte cu slavii (sclavinii) timp de trei ani, dar, în 533, el este ucis într-o acțiune militară, încât "barbarii puteau trece fluviul nestingheriți" (Procopius). Incursiunile slavilor izolați sau aliați cu alte populații se intensifică între anii 545-550
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în Panonia, între Tisa și Dunăre, fiind vecini cu slavii care ocupaseră anterior regiunea. Dar între cele două seminții izbucnește un conflict-războiul între slavi și avari, declanșat în 578, este edificator în sensul acesta (este înfățișat de Menandru). Astfel, împăratul bizantin Tiberius incită pe khaganul avar Baian împotriva slavilor. Avarii cer slavilor să li se supună și să plătească darea din produse, însă aceștia refuză, războiul izbucnește și, în urma confruntării, slavii sunt înfrânți și supuși. Confruntarea militară din Câmpia munteană, în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
13 Pe de altă parte, subliniază Iorga, este limpede că slavii din al doilea val au cunoscut pe autohtoni prin intermediul germanilor-o dovedește numele de valahi pe care slavii îl dau acestora. De-aici numele de "valah" a trecut la bizantini, pentru elementele romanice rurale, mai târziu păstorești, care nu mai erau supuse Imperiului. Însă aceasta înseamnă că, în momentul în care slavii au apărut în aceste locuri, germanii (neamurile: goți, gepizi, vandali) erau intercalați între ei (slavi) și autohtoni (romanici
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Dunăre, nu se poate lua în calcul decât secolul al V-lea, pe vremea lui Attila, și al VI-lea. În acel moment, romanicii erau pe malul stâng (nordic) al Dunării, sub stăpânirea trecătoare a unor elemente germane (gepizii). Cronicarul bizantin Suidas, citat de Iorga, elogiază pe Chilbudios, apărător al Dunării, viteaz și dezinteresat, strateg al Traciei, care a oprit pe barbari la hotar-după căderea generalului roman, el notează că "Istrul poate fi trecut în voie de barbari". Suidas menționează "limba
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]