KorAP: Find »[drukola/base=căminar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...6 7 8 ...11 >

251 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866

sufletul. Mai târziu îi va zdruncina nervii. Cu gândul la Ipotești, scrie Din străinătate. În anul următor a fost o secetă cumplită. În iarnă, împinși de foame, Ioan Iminovici și cumnatul său, Procop Smocot, vin să ceară ajutorul rudei lor, căminarul. Și ne-a luat fratele George și ne-a dat de mâncare și de băut, apoi a pus să ni se umple sacii cu păpușoi. Ne-a mulțumit și ne-a omenit cu de toate, numai în casa lui nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
de ce au fugit de la școală, el, plângând răspunse: "Mai mult n-am ce face în Cernăuți Pumnul nu mai este au murit". Părinții, în loc să-l mustre, au plâns și ei; noi copiii, văzând că plâng părinții, începurăm și noi79. Deși căminarul s-a împotrivit la început plecării la Blaj, a cedat apoi la insistențele mamei, care intuia mai multe din câte ar fi descifrat tatăl la prima vedere. De altfel, Eminovici avea la data respectivă un nou conflict cu țăranii din

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
lume. De-acum înainte va mai veni la Ipotești sporadic. O dată, în iulie 1869, când s-a împăcat, probabil, cu tatăl său. Acum erau oameni în toată firea amândoi și puteau discuta: Mihai publicase versuri, era apreciat și cunoscut. Și căminarul e posibil să-și fi schimbat părerea; cu timpul a învățat să mai cedeze, poate chiar să-și recunoască unele greșeli. În vara aceasta, Mihai a cules folclor din natala vâlcioară cu un și mai accentuat simț al răspunderii, căci

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
precum și Floare albastră 84, se întoarce la Ipotești cu mândria că Societatea îi acordase un stipendiu de 10 galbeni lunar ca să-și urmeze studiile la Berlin. Vine acasă cu o realizare de care s-a bucurat, probabil, în sfârșit, și căminarul. Când venea vara în vacanță de la Wienna, mergeam amândoi la vânătoare de rațe sălbatice la un iaz de pe moșia Cucoreni [...], el cu pușca adusă lui Iurașcă de Jeltuchin, și pe care o luase tata la moartea lui Iurașcă și o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
veni apoi în toamna lui 1874, prin octombrie, pentru cinci zile, în postura de director al Bibliotecii din Iași (tot fără bani, însă), ca să lămurească datoriile lăsate de Șerban după moartea acestuia la Berlin. În Ipotești găsește o răvășeală totală; căminarul era plecat după Aglaia și Harieta, pe care le crezuse pierdute prin lume, cheltuind cu această ocazie vreo 3000 de florini, venitul său pe trei ani. Poetul nu putea să lămurească totul printr-o scrisoare, căci epistola ar fi găsit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
și fapte, în directă legătură cu ceea ce îndeobște se consideră că a fost casa copilăriei poetului. Așadar, la 12 mai 1841, prin decret domnesc, purtând iscălitura lui Mihail Gr. Sturza, i s-a dat dumisale slugerului Gheorghe Eminovici rangul de căminar 1. Având în vedere că succesiunea rangurilor, în ordine crescândă, era: sătrar, pitar, sluger, clucer, polcovnic, medelnicer, stolnic, sărdar, pahanic, căminar, comis, ban, spătar, agă, postelnic, hatman, vornic, vistier, logofăt, se poate trage concluzia că Eminovici a obținut boieria contra

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
prin decret domnesc, purtând iscălitura lui Mihail Gr. Sturza, i s-a dat dumisale slugerului Gheorghe Eminovici rangul de căminar 1. Având în vedere că succesiunea rangurilor, în ordine crescândă, era: sătrar, pitar, sluger, clucer, polcovnic, medelnicer, stolnic, sărdar, pahanic, căminar, comis, ban, spătar, agă, postelnic, hatman, vornic, vistier, logofăt, se poate trage concluzia că Eminovici a obținut boieria contra cost, întrucât a sărit peste alte șase ranguri pe care ar fi trebuit să le parcurgă în mod firesc; după moda

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
70 de galbeni pretinși de vânzător. Casele de lângă Uspenia rămân în continuare în proprietatea sa până în 1855, an în care le vinde fiindcă a avut numai necazuri de pe urma lor5. În aceste case a locuit, în intervalul 1848-1851, tânăra familie a căminarului, precum și (o vreme) stolnicul Vasile Iurașcu, socrul lui Eminovici. Imobilele era situate într-o grădină destul de mare, în plin centrul târgului, lângă biserica Uspenia 6. Aceste case erau ale Sultanei Cheșcu, pe loc domnesc, nu cu bezman; de aceea, prevăzând

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
pe numele fiicei sale, Ralu (Raluca) de la Epitropia casei răposatei Sultana Cheșcu 7 la un preț foarte avantajos: 450 galbeni. Stolnicul Iurașcu face toate aceste aranjamente și cu scopul de a asigura o parte din banii de zestre pentru care căminarul nu avea să dea nici un amanet 8. Epitropul Sultanei era fratele ei, Iordache Cheșcu. În actele de licitație se găsesc și unele date semnificative: locul era de 36 stânjini față alăturea cu ulița, 19 stânjini partea despre locul sfinției sale iconomului

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
16, Botoșani 10) se observă clar faptul că toate măsurătorile ies aproape la jumătate. Se deduce că în acest răstimp, având nevoie de bani, Eminovici a vândut separat o parte din teren. În pofida locului micșorat, tranzacția din 1855 îi aduce căminarului frumoasa sumă de 1050 galbeni. Mai mult ca sigur că Gheorghe Eminovici construise o casă nouă, mărind valoarea imobilului cumpărat în 184211. Boieria și deșertăciunea (de care Eminescu însuși vorbea într-o scrisoare) l-au îndemnat pe Gheorghe Eminovici la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
pe șase luni, în intervalul 23 aprilie 26 octombrie 1848, iar familia a trebuit să stea, vrând-nevrând, o vară la Ipotești, încasând câștigul din chiria caselor de la oraș12. Faptul este amintit într-un act privind afacerea cu spirt în care căminarul se asociase cu negustorul botoșănean, Moise Michel. La 9 ianuarie 1849, Gheorghe Eminovici încerca să explice Judecătoriei ținutului Botoșani ce se întâmplase de fapt în aprilie '48, când, murind de holeră Moise Michel, Isprăvnicia botoșăneană a vândut la licitație și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
cu Eminovici, în perioada 1851-1852, un proces hărțuitor, nevrând să elibereze casele conform contractului și considerându-se în continuare chiriașă. Mai mult, încuie și pleacă la Iași, de unde tergiversează lucrurile, apelând la tot felul de stratageme, spre marea mâhnire a căminarului. Om impulsiv și cu dreptatea de partea lui, acesta a atacarisit-o cu feluri de cuvinte badgiocoritoare și pline de nesuferință apoi samavolnic executorisindu-mă, numaidecât să le deșert casele 14. Cum să se fi stăpânit însă Eminovici când Divanul Domnesc hotăra

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
rate. Documentele relevă că din cei 8200 de galbeni în total, noul proprietar a plătit 2000 la întocmirea actelor, 2000 la 1 mai 1878 și 4200 la 1 noiembrie 1878. Așadar, după 1880 (căci o vreme a mai fost păsuit) căminarul este nevoit să părăsească fosta lui casă și să se mute în atenansă, unde a și murit, la 8 ianuarie 1884, din cauza unei afecțiuni genito-urinară, de care bătrânul suferea de mai mult timp29. Mărturia este întărită de Dumitru Gireadă, care

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
a mai dat și alte înformații despre familia poetului. Și casa construită la Ipotești a avut un destin nefericit, căci, după moartea Eminoviceștilor, a urmat un lung șir de procese, de vânzări-cumpărări și de licitații. Cert este că de la moartea căminarului până în 1924 casa a fost locuită o singură dată, destul de puțin timp. Nu se știe nici când, nici pentru câtă vreme. Se știe doar că într-un interval de 46 de ani a fost reparată o singură dată (probabil, superficial

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Ungureanu (16 iunie 1921), plecând să locuiască în Botoșani. Cu această excepție, toți ceilalți proprietari sau coproprietari au locuit în altă parte decât la Ipotești, așa încât casa va ajunge din nou o dărăpănătură, cum fusese și cea veche, pe care căminarul o cumpărase odată cu moșia. Poate și mai rău, căci pe aceea a stricat-o Eminovici până la temelie, iar cea în discuție s-a surpat singură, într-atât de șubredă ajunsese. Nu-i de mirare că în fotografia din 1909 (prima

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
scrisori ale Harietei și Aglaiei demonstrează scrisul frumos, caligrafic, moștenit de la Gh. Eminovici; o exprimare corectă și o topică apropiată celei de astăzi. În sfârșit, în ultima încăpere (fostă cameră a părinților) este amenajată ca o cameră de studiu a căminarului, unde se retrăgea cum spune Călinescu spre a frunzări prin cronici ori pentru a-și ține socotelile moșiei. Aici dormea, probabil, ultimul născut, sub privegherea mamei. Astăzi, un birou și o calamară, portretele părinților, o ladă de metal, o bibliotecă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
și în afara oricărei tradiții locale. În al doilea rând, pentru a o apropia de vechea sa imagine, trebuia scos parchetul de stejar din tot interiorul casei, care făcea notă discordantă cu dușumeaua din pridvor. Cum lemnul îi era la îndemână căminarului Gheorghe Eminovici (parte din trupul de moșie dinspre Cătămărăști era împădurit pe aproximativ 23 de fălci de pământ), sigur și-a făcut casa gospodărește, cu dușumea, sătul de lutul de la Dumbrăveni și păstrând în minte modelul caselor din Botoșani cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
sin Diaconu precum și de Gheorghe sin preotul Ghirghi, la "biserica Sf. Voievozi"12. Transcrisă pentru Vistierie, în 1852 așadar, condica aceasta este importantă fiindcă demonstrează, fără putință de tăgadă, că satul vechi s-a format pe partea de moșie a căminarului. Aici se găsea și biserica veche cu preotul Vasile Hudișteanu [...]. Altă biserică nu a fost pe vremea cât a locuit familia Eminovici aici13. Lăcașul a cunoscut, de-a lungul întregii sale existențe, tot felul de faceri și prefaceri, în funcție de timpul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
la biserica din satul Ipotești 19. Episodul este povestit de Matei Eminescu într-o scrisoare către Corneliu Botez, datată 14 aprilie 1909; deși drastică, aceasta merită reprodusă pentru savoarea ei: Costake Caraieni, un grec românizat din Botoșani, accepta, la intervenția căminarului, să-și mărite cea de-a treia fată, Valerica, după Ioan Frank. Intervenția tatei era justificată spune Matei căci mama lui loan Frank era fata Doctorului Holtztreger, doctorul de casă al lui Balș. Mergând, deci, tata în pețit la Caraieni

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
săptămâni acolo. L-a trimis la mănăstire pentru că boierii nu se închideau în aresturi. Dar și recunoscător a fost Frank; până la moarte tata n-a avut un prieten mai intim ca pe Frank 20. Mai mult decât atât, după moartea căminarului (8 ianuarie 1884), înmormântat lângă bisericuța din cotuna Ipotești, farmacistul Franck a luat-o pe Harieta în Botoșani, găsindu-i casă cu chirie. Și, cum la cununie Eminovici i-a împrumutat lui Frank și 5000 de franci, bani din zestrea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
creștinătății, cauză din care sătenii au rămas nemărturisiți și neîmpărtășiți în sfântul și marele post a acestei învieri 26, așa încât sătenii cer slobozirea preotului la datoria slujbii sale, căci în cazul botezării lui Samoil Francu [...] numai singur proprietarul nostru, dumnealui căminarul Gheorghe Eminovici 27, este vinovat. Din răspunsul datat două zile mai târziu, la 20 aprilie 1858, se află că preotul s-au săvârșit din viață 28; astfel, conflictul s-a stins, căci nici biserica n-avea interes să se implice

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
același an. Motivul? Proprietarii acelor părți de moșie nu mi-au dat pământurile de hrană, după așezământ, și nici casă de odihnă, încurcându-mă cu vorbi din an în an29. Enoriașii îl învinuiau pe Eminovici, căci biserica era proprietatea lui. Căminarul, la rându-i, nu se simțea însă dator, căci îi plătea preotului în numerar; pământul după opinia sa ar fi trebuit să i-l dea sătenii, căci preotul slujea și pentru ei, nu numai pentru familia Eminovici. Urmarea a fost

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
23 de cărți bisericești. Nici la capitolul Veșminte nu se stă rău. În sfârșit, la bunuri imobiliare sunt trecute cele 8 1/2 fălci, care reprezintă pământul bisericii după legea rurală din 1864, la care a lucrat cu sârg și căminarul, însă [...] de peste 30 ani acel pământ nu se stăpânește de clerul bisericesc, fiind împresurat, nu se știe de cine: de proprietar sau de locuitori?47 În ianuarie 1903, bisericuța, după descriere, pare o ruină: podul deteriorat, lăsând să pătrundă păsări

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
27 Ibidem, p. 274. 28 Ibidem. 29 I.D. Marin, op. cit., p. 108. 30 Episodul confirmă că Eminovici a fost consecvent în fermitatea sa; prin urmare, nu este deloc de mirare nici amănuntul semnificativ, de altfel că, după 24 Ianuarie 1859, căminarul arbora de turla bisericii în discuție steagul tricolor. Astăzi se știe că Eminovici tatăl era un înfocat unionist. 31 Arhivele Naționale, filiala Botoșani, parohia Cucorăni, dosar 6/1892, 1894, 1895; anul 1892, f. 6. 32 Ibidem, anul 1894, f. 2

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
1835, stolnicul Mavrodin, geometrul ținutului, cumnatul de mai târziu al lui Gh. Eminovici, făcea harta locului 9. În urma adresei Divanului Apelativ din lași, Judecătoria ținutului Botoșani însărcinează, la 3 octombrie 1847, pe aga Dimitrie Ralet, președintele judecătoriei ținutale și pe căminarul Costache Baiardi, inginer al ținutului, să se prezinte la Ipotești pentru a alege și a stâlpi părțile dumisale cucoanei Frosiniții Petrino, născută Hurmuzachi, din acea moșie 10. Eufrosina Petrino era fiica lui Doxachi Hurmuzachi de la Cernauca și sora lui Constantin

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]