460 matches
-
tracțiune animală (D) − Motocicletele de orice tip, scuterele și bicicletele cu motor. − Bicicletele și tricicletele de orice tip. − Vehiculele cu tracțiune animală. Sunt incluse: atașele, scuterele de zăpadă, ricșele, animalele necesare tracțiunii vehiculelor și echipamentul aferent (juguri, zgărzi, harnașamente, frâie, căpestre etc.). Sunt excluse: cărucioarele pentru invalizi (06.1.3), vehiculele de golf (09.2.1), bicicletele și tricicletele de jucărie (09.3.1), caii și poneii, vehiculele trase de cai sau ponei și echipamentele aferente achiziționate în scopuri recreative (09
jrc4311as1999 by Guvernul României () [Corola-website/Law/89476_a_90263]
-
Vehicule de camping, rulote, remorci. − Avioane, aeronave ultra-ușoare, planoare, deltaplane și baloane cu aer cald. − Bărci, bărci cu motor suspendat, bărci cu pânze, greement și suprastructură. − Cai și ponei, vehicule trase de cai și ponei și echipamentul aferent (harnașamente, frâie, căpestre, șei etc.). − articole majore pentru jocuri și sporturi, cum ar fi canoele, caiacele, planșetele pentru windsurfing, echipamentul pentru scufundări și vehiculele de golf. − Instrumentele muzicale de toate dimensiunile, inclusiv instrumentele muzicale electronice, cum ar fi pianele, orgile, viorile, chitarele, tobele
jrc4311as1999 by Guvernul României () [Corola-website/Law/89476_a_90263]
-
ofițerilor să încoloneze trupele și să numere banii dați fiecărui soldat în văzul dușmanului. Așa că soldații, după cum le era obiceiul, au scos armele din teacă și au înaintat îmbrăcați în armură de zale, cavaleriștii ducându-și caii foarte împodobiți de căpăstru. Zona din fața orașului strălucea de argint și aur și nimic nu a fost mai plăcut pentru romani și mai înfricoșător pentru dușmanii lor decât acest spectacol”. Romanii aveau obiceiul de a crea și purta coroane și jertfe pentru a semnifica
Armata romană () [Corola-website/Science/318162_a_319491]
-
IMP." Opera este semnată și datată "L. DAVID" "AN IX" pe cureaua care ține strâns pieptul calului. Primul exemplar de la Malmaison îl prezintă pe Bonaparte cu o manta portocalie-galbenă, mâneca mănușii este brodată, părul calului este rotat, harnașamentul este complet, căpăstrul fiind prevăzut și cu cureaua zăbalei, chinga de pe burtă este de culoare roșu închis. Ofițerul care ține o sabie în fundal este mascat de coada calului. Fața lui Napoleon pare tinerească. Exemplarul de la Charlottenburg prezintă o manta în ton roșu
Bonaparte traversând Marele Saint Bernard () [Corola-website/Science/327373_a_328702]
-
chinga de pe burtă este de culoare roșu închis. Ofițerul care ține o sabie în fundal este mascat de coada calului. Fața lui Napoleon pare tinerească. Exemplarul de la Charlottenburg prezintă o manta în ton roșu aprins. Părul calului are culoare castanie, căpăstrul este simplu, fără cureaua zăbalei, chinga de pe burtă este de culoare gri-albastru. Peisajul este acoperit de zăpadă. Trăsăturile lui Napoleon sunt mai înăsprite. Tabloul este semnat "L.DAVID L’AN IX". În exemplarul de la Versailles, părul calului este alb cu
Bonaparte traversând Marele Saint Bernard () [Corola-website/Science/327373_a_328702]
-
Tabloul nu este semnat. Exemplarul de la Belvedere este aproape identic cu cel de la Versailles, fața lui Napoleon este și mai aspră. Pictura este semnată "J.L.DAVID L.ANNO X". Cel de-al doilea exemplar de la Versailles prezintă un cal rotat, căpăstrul este complet, dar fără cureaua zăbalei, chinga de pe burtă este de culoare roșie. Mantaua este roșie-portocalie, gulerul este negru, broderia mănușilor este abia vizibilă, țesătura eșarfei este albastru deschis. Ofițerul este din nou mascat de coada calului. Fața lui Napoleon
Bonaparte traversând Marele Saint Bernard () [Corola-website/Science/327373_a_328702]
-
determine animalele îndărătnice să treacă peste spărtura podului. Aproape de centrul compoziției, în prim plan, apare un măgar proptit cu picioarele din față în bârnele podețului. El opune o rezistență vizibil încăpățânată, tipică „curcanului” cu pene care-l trage viguros de căpăstru și de urechi. În spatele animalului îndârjit, se află un alt ostaș care-și închipuie că dacă-l împinge de la spate, mijlocește deplasarea. Acest măgar este centrul de interes al lucrării prin simplul fapt că față de confrații lui care au trecut
Sava Henția () [Corola-website/Science/308924_a_310253]
-
orizontale peste un obraz foarte lat, aceiași favoriți, aceeași uniformă de sorginte austriacă sau ungurească. În plus, în portretul lui Costandi, Avram Iancu a fost înfățișat călare pe un cal de paradă care are șabrac aurit sub șa și un căpăstru bătut cu ținte, el având o atitudine tipică de manej. Calul moțesc al lui Avram Iancu numit "Brutus" în mod sigur nu avea cum să fie așa. Totuși, se poate identifica gestul eroului de îmbărbătare cu sabia scoasă a trupelor
Barbu Iscovescu () [Corola-website/Science/303925_a_305254]
-
al cărui supranume era de „Șuștărelu' ”. "Funăritul" a fost strâns legat de industria textilă din gospodăria tradițională. „Funari” locali ca „Teiu' lu' Rîpă” și David Stoica („Floierașu' ”) au deprins meseria la Râmnicu Vâlcea și confecționau funii de diverse întrebuințări, „hurduzane”, căpestre, „salbe”, bice, etc. "Olăritul" atât ca meșteșug cât și ca fenomen de cultură strâns legat de cotidianul locuitorilor, nu a fost atestat ca atare în viața satului. Trebuie menționat faptul că în antroponimia locală, numele de Olaru există din anul
Etnografia satului Racovița () [Corola-website/Science/321298_a_322627]
-
cum?” era singurul său gând pe când mergea. — Tâmpitule! La trecerea printr-o răspântie aglomerată, se pomeni pe neașteptate în mijlocul unei gloate zgomotoase. Lovise cu căruțul un samurai călare, urmat de zece scutieri care-i duceau sulițele și un cal de căpăstru. Vasele și talgerele înfășurate în paie se răsturnară în drum, făcându-se bucăți. Hiyoshi rămase nehotărât în mijlocul cioburilor. — Ce, ești orb? — Idiotule! În timp ce-l certau pe Hiyoshi, servitorii călcau în picioare vesela spartă. Nici un trecător nu se apropia să-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
pe Mitsuhide și începu să-l laude: — E mult peste medie, nu credeți? Stăpânul Mitsuhide nu e unul dintre aceia care disprețuiesc învățătura și se laudă ce greu e toiagul pe care-l folosesc, cât de bine mânuiesc spada sau căpăstrul, ori cât de mulți oameni au tăiat pe nu știu ce câmp de luptă. Ori de câte ori cat în bibliotecă, e adâncit în studiu. Și e și un mare spadasin și strateg. Va ajunge departe, negreșit. Mataichi mândru să-și audă astfel lăudat stăpânul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
îi instrui s-o ia la dreapta, apoi la stânga. În sfârșit, Hiyoshi își dădu seama că ajunseseră la poarta Templului Jozaiji, locul de întâlnire al oamenilor lui Hachisuka. Mitsuhide descălecă agil. — Mataichi, stai aici cu capul, spuse el, dându-i căpăstrul. Mitsuharu trebuie să ajungă în ultima jumătate a Orei Câinelui, venind de la Castelul Sagiyama. Dacă nu apare până la ceasul stabilit, contramandăm planul. Apoi, cu o expresie tragică pe față, adăugă: — Orașul a devenit sălaș de demoni în război. Cum ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
-l ajungă pe Hiyoshi. În timp ce-l depășeau, Kahei privi nepăsător în jur. Hiyoshi, desigur, se dăduse la o parte de pe drum, stând respectuos în genunchi sub un șir de copaci. Ochii li se întâlniră. — O clipă, trase Kahei calul de căpăstru și, întorcându-se spre ceilalți, le ceru: aduceți-l aici pe vânzătorul de ace. Și adăugă, nimănui în special, cu o undă de mirare în glas: — E un băiat neobișnuit... dar, are ceva aparte. Nohachiro conchise că era un alt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
atât de departe. Simțea un atașament neobișnuit față de Hiyoshi, amestecat cu un soi de speranță. Incapabil să-și alunge acel sentiment fără a-i spune o vorbă lui Hiyoshi, se întoarse către Nohachiro, ordonând: — Îl luăm cu noi. Trase de căpăstru și plecă în galop. Poarta din față stătea deschisă, spre râu, iar câțiva slujitori îl așteptau. Un cal priponit păștea lângă poartă. Se părea că în lipsa lui sosise un vizitator. — Cine e? întrebă el, descălecând. — Un mesager din Sumpu. Kahei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
arăta nemulțumirea. Nakatsukasa îi înțelegea bine dispoziția. Știa de asemenea și că era mai eficace să facă apel la sentimentele lui, decât la glasul rațiunii. Când tânărul aflat în grija lui își pierdea răbfdarea, schimba rapid tactica: — Să aducem un căpăstru? — Pentru călărie? Dacă doriți. — Călărește și tu, bătrâne. Călăria era distracțai sa favorită. Nu se mulțumea să rămână pe terenurile de echitație. Călărea până la trei, patru leghe de castel, după care revenea în galop. La treisprezece ani, Nobunaga luase parte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
Nobunaga nu spuse nimic, dar expresia de pe chipul său le reproșa vădit încetineala. Uzuki, calul lui favorit, era alb. Când era nemulțumit și îl lovea cu cravașa, bătrânul cal reacționa alene. Nobunaga avea obiceiul să-l ducă pe Uzuki de căpăstru, plângându-se cât de greoi era. Apoi, spunea: — Dați-i apă. Luând găleata, un grăjdar deschidea botul calului și turna apa, iar Nobunaga își vâra mâna în gura lui Uzuki, apucându-l de limbă. Cu acest prilej, spuse: — Uzuki! Ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
dorm, bate în poartă. De-ți închipui că e pentru interesul meu personal, probabil ai să eziți. Dar e o treabă oficială, așa că se justifică. Gonzo luă o haină pe el și ieși grăbit, derutat. Reveni aducând un cal de căpăstru. Nerăbdător să plece, noul și neexperimentatul călăreț porni în galop prin penumbra zorilor, fără a întreba măcar de unde era calul. Călări până la cele șase sau șapte case ale maiștrilor de pe șantier. Își primeau salariul de la clan și aparțineau breslei meșteșugarilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
șaua nasului și prin gură, până în gâtlejul usvcat. Deodată, un luptător care nu recunoscuse în el inamicul aduse drept în fața lui un cal sur agitat. Canafi roșii atârnau de o șa cu sidef și chenar de lac înspicat cu auriu; căpăstrul alb cu purpuriu era prins de zăbala din argint. Trebuia să fie armăsarul unui general. Jinnai privi cum calul era dus într-un pâlc întunecos de brazi. În interiorul acestuia, perdelele unei îngrădituri aproape se prăbușiseră, dar partea rămasă în picioare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
mare strateg, ducea o viață de pustnic în munți. Omul acela era Takenaka Hanbei. Cu câtva timp în urmă, Hideyoshi se interesase minuțios de caracterul acelui om și de relația sa cu clanul Saito. „Acum, dacă am putea aduce de căpăstru calul ăsta prin poarta taberei, la fel cum i-am atras pe Tigrul din Unuma și pe cei Trei Oameni...” Acesta era planul general al lui Hideyoshi, dar gândul de a penetra pe teritoriul inamicului și a se duce chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
ca să-l salute pe shogun, care în alte provincii fusese tratat ca un om aducător de belele. La poarta castelului, luă hamurile de la calul shogunului și îl conduse ca pe un oaspete de onoare. În realitate, Nobunaga nu ținea numai căpăstrul calului imperial, ci luase în mână și frâiele națiunii. Din acel moment începând, indiferent pe care drum o apuca, norii de furtună și vânturile timpurilor se aflau în pumnul care ținea atât de strâns acele hățuri. SHOGUNUL RĂTăCITOR După ce shogunul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
domnea tăcerea, cu excepția țârâitului ocazional al primilor greieri de vară. începând de dimineață, nu plecase nici unul dintre numeroșii generali care veniseră la castel. În acel moment, Sanpei veni grăbit spre poartă. Descălecând dincolo de șanț, alergă pe pod, cu calul de căpăstru. — Cine e? sclipiră ochii și vârfurile de lance ale străjerilor, dintr-un colț al porții de fier. Sanpei își legă calul de un copac. — Eu sunt, răspunse, arătându-le soldaților fața, și intră repede în castel. Venea și pleca des
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
și zăngănitul de spade și lănci se amestecă printre gemetele zăpezii purtate de vânt, învălmășindu-se într-un vârtej. — Sakon nu trebuie să moară! strigă Ieyasu. Nu-și mai era deloc în apele lui. Servitorii încercară să-l oprească, apucând căpăstrul calului, dar seniorul îi îmbrânci și, până se ridicară, Ieyasu alerga deja spre vâltoarea neagră cu alb, arătând întocmai ca un demon. — Stăpâne! Stăpâne! răcniră ei în urma lui. Când Natsume Jirozaemon, ofițerul căruia i se lăsase în sarcină Castelul Hamamatsu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
foarte posibil ca și pe Hanbei să-l muncească aceleași gânduri. Ba nu, se vedea limpede că tristețea lui era și mai intensă. În șaua calului, pe când se apropia de un urcuș, trupul i se clătina. Deodată, Hanbei trase de căpăstru, ca și cum tocmai și-ar fi amintit ceva. — Kumataro, spuse el, am uitat să spun un lucru. Îl voi scrie și aș dori să alergi înapoi și să-i dai răvașul lui Oyu. Și, scoțând o foaie de hârtie, mâzgăli ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
său ar fi trebuit să călărească spre casă într-o atitudine triumfală, legănându-se elegant în șa, îmbătat împreună cu însoțitorii săi de sake-ul oferit în acea zi. Dar Mitsuhide mergea pe jos, părând abătut. Un servitor îi ducea de căpăstru calul, care mergea fără chef, în timp ce ajutoarele veneau în tăcere pe urma lor, cu aceeași stare de spirit. — V-am ieșit în întâmpinare. Pesemne sunteți obosit. Când Toshimitsu se înclină în fața lui, Mitsuhide păru luat prin susprindere. — Toshimitsu? Am fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
să vă vârâți în pat. — Da, probabil că așa ar trebui. Mitsuhide era un stăpân cu adevărat blând. Asculta atent sfaturile vasalilor și le înțelegea neliniștea. Când ajunseră la păduricea de brazi din fața porții, Dengo luă calul lui Mitsuhide de căpăstru și se opri lângă așa, gata să-și ajute stăpânul să descalece. Pe podul de peste șanț se aliniase un șir de servitori de-ai lui Mitsuharu. Unul dintre aceștia deschise o umbrelă și o oferi cu deferență. Masataka luă umbrela
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]