223 matches
-
au fost dezarmați, tezaurul și arhiva lor au fost confiscate. Petro Kalnișevski a fost arestat, iar mai apoi exilat pe Insula Solovki, unde a trăit într-o mănăstire, după cum se spune, până la 112 ani. Cei mai mulți membri de frunte ai consiliului căzăcesc au fost trimiși în exil, în vreme ce ofițerilor inferiori și soldaților de rând din rândurile cazacilor li s-a permis să se înroleze în trupele de husari și dragoni. Ceea ce a urmat după distrugerea Siciului nu a fost în favoarea Imperiului Rus
Cazaci zaporojeni () [Corola-website/Science/317515_a_318844]
-
armatele la Țuțora ("Cecora" în sursele poloneze, o comună din județul Iași ), unde avea să înfrunte hoarda lui Han Temir. Armata poloneză număra peste 10.000 de soldați (dintre care 2.000 de infanteriști, restul cavalerie, dar fără cavaleria ușoară căzăcească), dintre care mulți soldați făceau parte din armatele private ale magnaților Korecki, Zasławski, Kazanowski, Kalinowski și Potocki. Armata poloneză a intrat în Moldova în septembrie. Domnitorul moldovean Gaspar Graziani, care era în mod oficial vasal al Imperiului Otoman, a decis
Bătălia de la Țuțora (1620) () [Corola-website/Science/317618_a_318947]
-
polonezilor. Pe 19 septembrie a devenit clar că forțele poloneze nu mai au șanse să câștige lupta, deși mai erau capabile să se apere pentru ceva vreme. Pe 29 septembrie, forțele polono-lituaniene au reușit să spargă încercuirea turcilor folosinduse căruțele căzăcești (tabor) și au început retragerea. În timpul retragerii, atacurile turco-tătare au provocat mari pierderi polonezilor, (unul dintre cele mai violente atacuri având loc pe 3 octombrie), iar în momentul în care polonezii au văzut Nistrul și frontiera Rzeczpospolitei trupele lor au
Bătălia de la Țuțora (1620) () [Corola-website/Science/317618_a_318947]
-
târâș în stil plastun"), o modalitate de deplasare în care tot corpul stă lipit de pământ, iar membrele se mișcă numai lateral, pentru asigurarea deplasării. Mai târziu, numele de „regiment plastun” a fost folosit pentru desemnarea tuturor unităților de infanterie căzăcească. Dacă cazacii din unitățile de cavalerie erau obligați să-și cumpere caii și harnașamentul, infanteriștii („plastun”) nu trebuiau să suporte o asemenea cheltuială. În ciuda acestei înlesniri, unitățile de infanterie nu erau foarte populare în rândul cazacilor, de vreme ce ele nu se
Plastun () [Corola-website/Science/317868_a_319197]
-
unitățile de cavalerie erau obligați să-și cumpere caii și harnașamentul, infanteriștii („plastun”) nu trebuiau să suporte o asemenea cheltuială. În ciuda acestei înlesniri, unitățile de infanterie nu erau foarte populare în rândul cazacilor, de vreme ce ele nu se potriveau cu tradițiile căzăcești. Din acest motiv, unitățile „plastun” aveau în rândurile lor în general cazaci mai săraci. Termenul a fost reînviat în Armata Roșie în timpul Marelui Război Patriotirc, când a fost folosit pentru a denumit mai multe batalioane și regimente. Singura divizie „plastun
Plastun () [Corola-website/Science/317868_a_319197]
-
a controlului de la autoritățile militare spre cele civile. În 1865 a fost formată o forță permanentă de poliție, iar, trei ani mai târziu, a fost oblastul (regiunea) Terek, compus din opt districte montane (populate de populația indigenă) și șapte districte căzăcești. Au urmat și reforme militare. Mai multe regimente au fost unite, iar în 1871 a fost publicată un statut al cazacilor de pe Terek. Din deceniul al optulea al secolului al XVIII-lea, în Caucazul răsăritean s-a instaurat pacea. Cazacii
Cazaci de pe Terek () [Corola-website/Science/317837_a_319166]
-
Terek a fost deportați în Ucraina și în regiunile nordice ale Rusiei europene. În nordul Caucazului a fost formată RASS Montană. Prin această împărțire teritorială, zona controlată până atunci de cazaci a fost divizat în okrugul Cecenia și regiunea autonomă căzăcească Sunja, care cuprindea și teritoriul din jurul orașului Groznîi. În deceniul al patrulea al secolului al XX-lea au fost făcute unele reforme administrative. Regiunea Sunja a fost incorporată în RASS Ceceno-Ingușă și Vladikavkazul a devenit centrul administrativ al RASS Osetia
Cazaci de pe Terek () [Corola-website/Science/317837_a_319166]
-
Otoman. În 1778, sultanul turc le-a oferit zaporijienilor permisiunea să-și reconstruiască „Siciul” în Delta Dunării (Siciul Dunărean). Potiomkin a sugerat în 1787 să se formeze o „Armată a zaporojienilor loiali” în jurul a unor atamani foarte respectați. Noua formațiune căzăcească a jucat un rol de primă importanță în timpul războiului ruso-turc din 1787-1792. Pentru a le răsplăti loialitatea și vitejia, împărăteasa le-a oferit spre folosință eternă regiunea Kubanului, locuită pe atunci de rămășițe ale triburilor de nogai. Acesți cazaci, rebotezați
Cazaci din Kuban () [Corola-website/Science/317819_a_319148]
-
a marcat pregătirile rușilor pentru cucerirea Caucazului. Regimentul Hopior a fost făcut responsabil pentru flancul de apus al liniei defensive. Ei au fondat fortăreața Stavropol (22 octombrie 1777) și trei stanițe: Moskovskaia, Donskaya și Severnaia, cu câte 140 de familii căzăcești în fiecare locație. Regimentul Hopior a primit în 1779 propriul lui district administrativ. Condițiile de viață ale cazacilor erau foarte grele, în condițiile în care circazienii organizau raiduri aproape zilnice împotriva pozițiilor rușilor. Regimentul Hopior și-a extins controlul în
Cazaci din Kuban () [Corola-website/Science/317819_a_319148]
-
rând pe rând regiunile pe care le-au cucerit. Pentru a ajuta procesul de colonizare, la mijlocul secolului al XIX-lea, au fost aduși în Caucaz încă 70.000 de foști cazaci zaporijieni din reginile Bugului, Ekaterinoslavului și Azovului. Aceste grupuri căzăcești au fost îndepărtate pentru a permite colonizarea Noii Rusii cu noi grupuri etnice, în condițiile în care starea de slăbiciune a Imperiului Otoman și formarea noilor state independente din Balcani nu mai făceau necesare prezența lor aici. Aceste grupuri de
Cazaci din Kuban () [Corola-website/Science/317819_a_319148]
-
Aceste grupuri de cazaci au fost colonizați în Kuba în 1860 și forțele lor au fost unite cu cele ale Armatei liniei Caucazului. Efectivele noii armate a crescut suficient de mult pentru a o plasa pe locul doi între armatele căzăcești. Cazacii din Kuban au continuat să ia parte activă la viața politico-socială a Rusie din secolul al XIX-lea, de la sfârșitul războiului împotriva circasienilor, care s-a încheiat la scurtă vreme după formarea armatei Kubanului. O unitate de mici dimensiuni
Cazaci din Kuban () [Corola-website/Science/317819_a_319148]
-
7 milioane aparțineau stanițelor, restul rămând în rezerva aramatei sau în proprietatea particulară a ofițerilor sau oficialilor cazaci. După ce împlineau vârsta de 17 ani, tinerii cazaci primeu 16 până la 30 de desiatine pentru cultivare și uz personal. Odată cu creșterea populației căzăcești datorită sporului natural, suprafața medie în folosință a scăzut de la 23 de desiatine în deceniul al cincelea al secolului al XIX-lea la 7,6 în 1917 (1 desiatina = 14,57 m2). Caracterul militar al Kubanului era reflectat și în
Cazaci din Kuban () [Corola-website/Science/317819_a_319148]
-
În 1870, numărul școlilor rurale crescuse la 170. Prin comparație cu restul Imperiului Rus, Oblastul Kuban avea la începutul secolului al XX-lea o rată a alfabetizării mai ridicate, de peste 50%, în fiecare an aproximativ 30 de elevi din familiile căzăcești fiind trimiși să studieze la diferite universități, cea mai ridicată rată din toate regiunile rurale ale Rusiei. Pe de altă parte, conflictele cu administrația țaristă erau numeroase. În timpul domniei lui Alexandru al II-lea, reformele sale au împărțit Linia Caucazului
Cazaci din Kuban () [Corola-website/Science/317819_a_319148]
-
formațiune administrativă a fost colonizată cu țărani, iar pământurile atribuite acestora au fost luate cu forța de la cazaci. Acest val de colonizare a dus la formarea unor noi minorități în regiune - cea armenescă și cea ucraineană. Până în 1888, populația ne-căzăcească din Oblastul Kuban ajunsese la 48%. Prin alte reforme administrative, guvernul central i-a împiedicat pe cazaci să colonizeze unele regiuni ale Kubanului, precum regiunile de coastă ale Mării Negre, unde a fost creată o gubernie separată. În pofida unor astfel de
Cazaci din Kuban () [Corola-website/Science/317819_a_319148]
-
de prizonieri, ori când au dezertat din cadrul armatei sovietice. De exemplu, maiorul Kononov a dezertat pe 22 august 1941 împreună cu un întreg regiment și a fost unul dintre principalii organizatori ai cazacilor voluntari din Wehrmacht. Au existat mai multe detașamente căzăcești în cadrul Wehrmacht încă din 1941, dar Divizia I de cazaci a fost formată din cazaci de pe Don, Terek și din Kuban în 1943. La acestă divizie s-a adăugat cea de-a două în decembrie 1944. Amândouă diviziile au participat
Cazaci din Kuban () [Corola-website/Science/317819_a_319148]
-
Zaporjijienii care au supraviețuit s-au refugiat în Raiaua Brăilei. Războiul ruso-turc din 1806 - 1812 a provocat formarea unor noi facțiuni printre zaporijienii de la Dunăre. După ce armata rusă a traversat Dunărea, doi atamani, Trofim Gaibadura și Ivan Guba, și grupările căzăcești pe care le conduceau s-au oferit să treacă de partea țarului Alexandru I. Aceste grupări au primit permisiunea să se așeze în Bugeac, unde au format în 1807 „Armata Bugeacului de pe Dunărea de Jos”. (Усть-Дунайское Буджацкое Войско). Această armată
Siciul Dunărean () [Corola-website/Science/318018_a_319347]
-
civil, cazacii au putut fi găsiți în ambele tabere: a „roșiilor” bolșevici și a „albilor” monarhiști. Aproximativ 20% dintre cazaci au luptat în rândurile Armatei Roșii. Conceptul descazacizării încă din timpurile imperiale. Au existat discuții aprinse cu privire la desființarea regiunilor administrative căzăcești („Armatele căzăcești”) și de reducere a privilegiilor lor, proces prin care să devină egali cu cetățenii obișnuiți. A existat o formă de „decazacizare”, care a dus la eliminarea unor privilegii, dar și a unor obligații precum acelea a serviciului militar
Descazacizare () [Corola-website/Science/318134_a_319463]
-
au putut fi găsiți în ambele tabere: a „roșiilor” bolșevici și a „albilor” monarhiști. Aproximativ 20% dintre cazaci au luptat în rândurile Armatei Roșii. Conceptul descazacizării încă din timpurile imperiale. Au existat discuții aprinse cu privire la desființarea regiunilor administrative căzăcești („Armatele căzăcești”) și de reducere a privilegiilor lor, proces prin care să devină egali cu cetățenii obișnuiți. A existat o formă de „decazacizare”, care a dus la eliminarea unor privilegii, dar și a unor obligații precum acelea a serviciului militar pe toată
Descazacizare () [Corola-website/Science/318134_a_319463]
-
la Petrograd și în alte câteva orașe mari în noiembrie 1917, a izbucnit u conflict între regimul bolșevic din Rusia și cazaci. Atamanul Kaladin din regiunea Donului a declarat că acordă întregul său suport, în strânsă colaborare cu celelalte Armate căzăcești, forțelor lui Kerenski. Kaledin, după ce a stabilit legături cu Rada Centrală Ucraineană și Armatele din Kuban, de pe Terek și din Orenburg, a sperat să poată răsturna noul guvern bolșevic și să instaureze un regim contrarevoluționar în Rusia. Pe 15 noiembrie
Descazacizare () [Corola-website/Science/318134_a_319463]
-
arbitrar persoanele care trebuiau executate, acesta fiind un prilej pentru rezolvarea unor dușmănii vechi. S-a ajuns chiar ca, în lipsa unor persoane „potrivite” pentru execuție, pe lista amintită au fost trecuți bolnavii din spitalul din Kislovodsk. O serie de orașe căzăcești au fost trecute prin foc și sabie, iar supraviețuitorii au fost deportați liderului comitetului revoluționar din Caucazul de nord, Sergo Ordjonikidze. Dosarele lui Sergo Ordjonikidze includ numeroase documente referitoare la operațiunile de decazacizare. În ordinul său din 23 octombrie se
Descazacizare () [Corola-website/Science/318134_a_319463]
-
și ale Republicii Bașkortostan). După ce la început au construit în regiune o serie de fortificații, cazacii au fondat în mod oficial orașul Orenburg în 1734. Guvernul rus a hotărât ca, pentru popularea orașului și colonizarea regiunii învecinate, să aducă familii căzăcești din alte zone: Ufa, Iset, Samara și alte regiuni și să formeze primele corpuri de armată neregulată (1748). O parte formată din membrii forțelor neregulate (aproximativ 2.000 de oameni) a transformată în Armata cazacilor din Orenburg în. 1755. Cazacii
Cazaci din Orenburg () [Corola-website/Science/318166_a_319495]
-
2.000 de oameni) a transformată în Armata cazacilor din Orenburg în. 1755. Cazacii din Orenburg au luat parte în perioada 1773—1774 la răscoala lui Emelian Pugaciov. Efectivele Armatei au fost sporite prin incorporarea în 1798 a tuturor așezărilor căzăcești din sudul Uralilor, (cu excepția celor din Armata cazacilor de pe Urali). Decretul din 1840 a redesenat granițele Armatei și a schimbat compoziția sa - 10 regimente de cavalerie și 3 batalioane de artilerie. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, populația căzăcească a regiunii
Cazaci din Orenburg () [Corola-website/Science/318166_a_319495]
-
tuturor așezărilor căzăcești din sudul Uralilor, (cu excepția celor din Armata cazacilor de pe Urali). Decretul din 1840 a redesenat granițele Armatei și a schimbat compoziția sa - 10 regimente de cavalerie și 3 batalioane de artilerie. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, populația căzăcească a regiunii era de aproximativ 200.000 de oameni. Armata din Orenburg a participat războiul ruso-suedez din 1788 - 1790, pentru ca mai apoi să participe la toate campaniile ruse pentru cucerirea Asiei Centrale. Teritoriul controlat de Armata cazacilor din Orenburg a
Cazaci din Orenburg () [Corola-website/Science/318166_a_319495]
-
Armata cazacilor din Astrahan ("Астраханское казачье войско") a fost o armată căzăcească din Imperiul Rus formată prin mutarea unor cazaci de pe cursul inferior al Volgii, care aveau în apărare regiunea fluviului Volga din timpurile în care Rusia a ocupat Hanatul Astrahanului în 1556. Guvernul central rus a hotărât în 1737 să reloce
Cazaci din Astrahan () [Corola-website/Science/318242_a_319571]
-
Siciul Dunărean și-a încetat existența în 1828. Unii dintre cazacii Siciului s-au reîntors în Rusia, în vreme ce restul au fost mutați de către autoritățile otomane în centrul Turciei, unde au prestat muncă forțată. În 1927 existau în Turcia trei sate căzăcești. Eski Kazaklar (redenumit mai târziu Kocagöl), cea mai veche comunitate căzăcească, Yeni Kazaklar, (sat fondat de un număr de locuitori din Eski Kazaklar) și Kazak. Principala lor ocupație era pescuitul. Cazacii din Yeni Kazaklar au părăsit Turcia. Cei din Eski
Cazaci din Turcia () [Corola-website/Science/318299_a_319628]