308 matches
-
liceul la București), stare ce nu îneca sinceritatea și bunăvoința de gazdă, caracteristic orientale. Un țel al ei romantic, întârziat de dulce visare a timpului. Dar nu apucă să rostească cele câteva cuvinte de întâmpinare, că domnul Pavel apăru în canatul ușii deschise cu ieșire spre curte a bucătăriei, înalt, scorțos prin solemnitatea studiată ce o dădea prezenței sale, păru chiar mai înalt ca în realitate, nu știa, dacă ar fi știut, s-ar fi simțit fericit de a părea mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
dereticasem în amândouă încăperile, deschisesem ferestrele), o auzii pe treptele de la intrare (fiica ei rămăsese la vorbe cu doamna Pavel) bătând apoi la ușa masivă ce era întredeschisă: - Bună dimineața, îmi spuse râzând, în momentul în care mă ivii în canatul ușii deschise a camerei de la față. Ne dădurăm mâinile, veseli amândoi, apoi ea, în hol fiind, se îndreptă spre biblioteca ce se afla în fața ei, unde se opri câteva secunde, dar nu pentru curiozitatea ce se naște în asemenea situații
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
păstra timpului său. Acum, la aproape patru luni de la plecare (vara la care mai gândea era de mult terminată), Ana, aflată în cerdacul casei sale, privea în aerul înviorător al dimineții zăpada câmpiei în fâșia văzută departe între casele din canatul drumului și liziera păduricii de iarnă. „S-ar putea ca el să vină aici, să facem Crăciunul împreună”, gândi. Crezu și nu crezu gândului, o scrisoare trimisă pentru asta își tot aștepta - acum inutil, își spunea - răspunsul, pentru că era prea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
peste două zile avea să aibă loc înmormântarea. A doua zi, spre ceasurile prânzului, căruța de ocazie, luată din gară, mă duse în comună și mă lăsă în fața casei învățătorului. Urcai treptele „micului cerdac” cum îl numisem cândva și în canatul ușii deschise de la antreu mă întâmpină Ana, care văzuse caii oprind; părea îmbătrânită, era îmbrăcată într-o rochie neagră și un batic de aceeași culoare îi ținea părul în coc și-i deschidea fruntea albă și dreaptă spre lumina zilei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
oalele. — E adevărat că abia s-a crăpat de ziuă, dar e ăsta un motiv ca la poarta spre Najd să nu fie nici o sentinelă de veghe? se întreba mama cu glas tare. M-a lăsat jos și a împins canatul porții, care a cedat fără greutate, căci era deja întredeschis. Am ieșit din oraș, fără să știm prea bine încotro s-o apucăm. Eram încă la câțiva pași depărtare de zid, când un spectacol ciudat s-a oferit ochilor noștri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
noastră, venind dinspre Alhambra, cu mers greoi. Curând un călăreț s-a desprins din acest grup și a plecat cu pas mai susținut. Întorcându-ne în grabă spre oraș, am trecut iarăși prin poarta către Najd, fără să mai închidem canatul, pentru a putea urmări ce se întâmplă fără să fim văzuți. Când călărețul dinspre Alhambra a ajuns foarte aproape de noi, mama și-a înăbușit un țipăt: — E Boabdil! a zis ea și, temându-se că vorbise prea tare, și-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
mea, ziua de 6 ianuarie din anul acela a fost o sâmbătă fericită! Cu toate astea, papa era mânios. Tuna și fulgera așa de violent, că am stat un lung moment nemișcat, în anticameră, la adăpost de strigătele lui îndărătul canaturilor grele și cizelate. Însă elvețianul din garda papală care mă însoțea primise anumite porunci. Așa că a deschis ușa biroului fără să mai bată, m-a împins înăuntru și a închis-o iute în urma mea. Când m-a văzut, papa a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
timp până când va începe lupta. Vitellius a conceput spectacolul de parcă ar fi mai bogat și mai puternic decât Alexandru cel Mare sau Julius Caesar. A cheltuit o grămadă de sesterți, din câte am aflat. — Spune-mi... Valerius se sprijini de canatul ușii. — Spune-mi, care e punctul slab al lui Skorpius? — L-ai văzut luptând de atâtea ori... După tine, care ar fi? — Nu urmează o tactică anume. De fiecare dată când îl privesc luptând, mă surprinde. — În asta stă puterea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
intrase în arenă. Cortegiul defilă prin fața pulvinar-ului unde Vitellius stătea la o masă încărcată, înconjurat de curtea sa. Cei dintâi veneau cântăreții, îmbrăcați în veșminte colorate, care își duceau anciile, flautele, sisterele și cimbalele. Veneau apoi patru fercula. Sprijinit de canatul ușii, Valerius îl recunoscu imediat pe Vitellius în bustul de marmură de pe primul ferculum. Se mișca în sus și în jos, odată cu lectica purtată pe umeri de patru sclavi blonzi, toți la fel de înalți. Urmau armele gladiatorilor și un grup statuar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în râsetele publicului. Când incitatores văzură că publicul intrase în atmosfera jocurilor, bătând continuu din palme și din picioare, trâmbițele anunțară începului luptelor. Respectând consecutio a luptelor de gladiatori, începură înfruntările dintre equites. Valerius se așeză, sprijinindu-și spatele de canatul ușii, și închise ochii, ascultând zgomotul copitelor. Potrivit unui vechi ritual, pe care spectatorii îl uitaseră de-acum, zgomotul copitelor invoca zeii infernali de sub pământ. Își dori ca acea minune să se împlinească și ca un demon să-i călăuzească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Oană se opri să răsufle, căci nu mai avea aer. Rezista cu greu sprijinit Într-un cot. Dar trebuia să termine ce Începuse. Nu exista altă șansă. Afară era moartea În libertate. Afară era libertatea absolută. Lovi cu fruntea În canatul geamului, ca să-l miște, apoi prinse din nou cu dinții de mâner și trase cât putu de tare. Cu un scârțâit lugubru, geamul se deschise și o pală de vânt rece cu fulgi de zăpadă pătrunse În cameră. Aer... Oană
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
hrana sufletească ce li se oferea. Deodată, dinspre coridor, răsună un tîrșîit de pîslari. Fredonînd, în ușă apăru un paznic grăsuț care, blajin, se opri să ne cîntărească din priviri. Cucerit de elocvența vorbitorului, se sprijini apoi cu palmele în canaturi. În luptă cu o atenție anevoioasă, puțin cîte puțin, maxilarul omului scăpa în jos. O vreme nu s-a auzit decît răsuflarea sa. Edificat, părăsi apoi ușa, lăsînd bărbătește în urmă un iz de usturoi. Pictorul locuia la marginea tîrgului
CARTIERUL SULAMITEI by MARCEL TANASACHI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/513_a_701]
-
plânsete, carcasa trosnea, se țineau de rama ușii, zvârliți dintr-o parte în alta, „ca în ’40, cutremur“, bolborosea bătrânul și erau la pământ și nu se mai termina. „Sub grindă, sub grinda ușii trebuie stat“, bătrânelul se ținea de canatul ușii, tros trosneau grinzile planșeele stâlpii, nu se mai termina pendularea ghiontul încolo încoace, carcasa trosnea, să se năruie, gata gata, lung lugubru, plesniți dintr-un colț într-altul, amețeală, pendul pendul, nu se mai termina, lungi lungi lugubre minute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
rânduri, femeia se simți „furată” din coada ochilor, de o manieră fermecătoare. Realiză că tânărul încerca de fapt să-i atragă atenția asupra sa. Și încercarea lui nu era lipsită de rafinament, ceea ce dovedea o oarecare practică. Sus, valetul deschise canaturile ușii, apoi o invită să intre, cu o semireverență fără cusur. În mod cert, valetul stăpânea arta de a-și sluji stăpânii subjugându-i. Și precipitarea cu care fusese înscris pe lista personalului absolument indispensable pentru „prestigiul Franței și pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
alți oaspeți, să nu se apropie alți servitori, ne-am ridicat, și am urmat-o printr-o alee acoperită, o ușiță nebănuită, o scară cu treptele sparte, până În apartamentele bătrânului șah, pe care nepoata sa le luase În stăpânire. Două canaturi grele s.au Închis, am tras, un zăvor masiv, și ne-am găsit singuri, Împreună. Tabrizul nu mai era un oraș rupt de lume, ci lumea lâncezea la depărtare de Tabriz. Într-un pat maiestuos, cu colonade și draperii, mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
nu era un om care să inspire Încredere, era de-ajuns să te uiți cum Își Înnoda cravata. Totuși, printre atâtea prostii există și adevăruri incontestabile. Domnilor, vreți să veniți până la fereastră?” Deschise larg, cu un gest teatral, cele două canaturi, ne invită să ne uităm și ne arătă departe, unde străduța făcea colț cu bulevardul, un mic chioșc de lemn În care se vindeau, după toate probabilitățile, biletele de la loteria Merano. Domnilor”, zise, „vă invit să vă duceți să măsurați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2112_a_3437]
-
o taie Bursucul. Să nu mai pierdem vremea. Să pătrundem! Continuăm in situ, dacă vreți, captivanta noastră conversație. Cheia mânuită de Avocat se afundă scrâșnit și culisează îndărătnică, în ditamai broasca mânăstirească, iar ușa greoaie se îndepărtează, în fine, de canat. Pășind prudent, Fratele se strecoară cel dintâi, pipăind pereții de la intrare, cu acribia orbetelui, în căutarea unui întrerupător. Nu aprideți lumina! rostește calm Arhanghelul. Nu va fi nevoie. Își făcuseră loc, pe rând, nerăbdători, cu toții, mai puțin Iepurele și cu
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
pași, singur, prin întuneric ? Și de ce un lucru în ordinea firii, ca nașterea - de vreme ce el reînnoiește viața - trebuie să fie dezgustător și dureros ? Și madam Ana ce are astăzi de nu mai apare ? La ora aceasta de obicei se deschideau canaturile ușii, iar madam Ana apărea, împingând măsuța de servit ceaiul. O, trebuie să fii tot timpul cu ochii pe ei, și fiecăruia să-i amintești ce are de făcut, chiar dacă îți târăști piciorul stâng, și din senin a început să
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
acest efort este inutil și fără rost, de vreme ce viitoarea desfășurare a istoriei nu poate fi întrezărită, așa cum iarna nu vezi mai departe de doi pași prin viscol ? Exclamațiile de aprobare ale tânărului îi aduc mulțumirea că a fost înțeles. Iar canaturile ușii se aud, în sfârșit, deschizându-se. Brusc, pătrunde în salon forfota îndepărtată a casei, gânguritul Sophiei (la telefonul din hall), o exclamație uimită - dar Titi Ialomițeanu a încetat să mai fie atent ; nu dintr-un exces de bună creștere
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
să lanseze o nouă întrebare. Dar atunci când el te privește cu ochi gravi, cu o supunere de soldat credincios, nu ți se împrăștie orice îndoială despre presupusa lui nelealitate ?... À propos de explozia de la Pulberăria Dudești... începe domnul Ialomițeanu. Iar canaturile ușii se deschid, în sfârșit, și boneta apretată a madamei Ana se ivește deasupra măsuței de servit ceaiul. Clinchetul de argint și porțelan, alunecarea discretă a rotilelor pe covorul gros. Toate capetele se întorc deodată, numai profesorul Mironescu, cu gâtul
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
voce venea de undeva din dreapta; răsuna a gol; era o voce feminină, numai că nu se auzea ce spune. Dănilă stătea agățat de pervazul proeminent, dar poziția era atât de incomodă încât în antebrațe aproape că i se puseseră cârcei. Canaturile interioare ale ferestrei erau și ele căptușite cu ziare vechi dar, din fericire, stăteau larg deschise, imobilizate în cârlige, așa că vederea spre coridor era liberă... Avea oare să se ivească cineva în cadrul acelei uși?... Dănilă simți că începe să alunece
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
minunatele lor rotunjimi, cu puritatea lor atât de potrivită cu albeața pereților, cum avea aceasta să apară după ce renovarea avea să fie gata... Silvia? Petra? Alte nume?... Nu, era ea! Erau ele! Dănilă își aruncă privirea la ziarele lipite pe canaturile interioare. Când își întoarse privirea înapoi, fata nu mai era în lumina coridorului... În ziare se puteau vedea titluri cu litere foarte mari și poze cu chipuri hidoase. Dănilă nu mai voia să știe de ele... Gata, luneca în jos
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
înalt toate. Fiindcă, de!, aveai tot mai multe drepturi de senior, ca să zic așa, pe măsură ce treceai dintr-un an într-altul. Dar asta-i altă poveste... Un pat din colț, lipit de perete, la un pas de ușa cu două canaturi 1, era ocupat de Ion Schipor o poziție cumva în ton cu felul său de a fi. Se întorcea uneori din oraș, se așeza pe marginea patului, aferat, alături lăsa servieta și, ignorându-ne pe toți, începea să scoată din
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
3 Dar minijupele au revenit în modă și în anii '60, deși au avut parte nu numai de oprobriul public, ca în anii '20, ci și de cel al autorităților. 1 Și chiar mă gândeam uneori: or fi fost două canaturi, da, dar unul dintre ele era veșnic blocat cu zăvorul de jos, de la podea; cu totul altfel decât prin casele aristocratice, pe care le văzusem mai ales în filmele englezești, unde fiecare personaj, fie el stăpânul, majordomul sau oricare dintre
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
blocat cu zăvorul de jos, de la podea; cu totul altfel decât prin casele aristocratice, pe care le văzusem mai ales în filmele englezești, unde fiecare personaj, fie el stăpânul, majordomul sau oricare dintre slujitori, ajuns înaintea ușii, deschide tacticos ambele canaturi dând acestui gest o atenție specială, după care, o dată trecut de prag, se întoarce la fel de tacticos și închide cu aceeași grijă ambele canaturi. Aveam oare, ca să zic așa, nostalgia deschiderii spirituale a ușii?! Ei, dar și asta-i tot altă
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]