14,359 matches
-
al acelui no man's land cenușiu situat între două lumi, ci mai degrabă pretext pentru autor de a face loc unor eroi și unor peripeții de roman picaresc. Dacă ar fi să ne menținem în sfera analogiilor cu producțiile cinematografice (de altfel cartea lui Primo Levi a beneficiat în 1997 de o ecranizare bine primită de public, semnată de regizorul Francesco Rosi și avându-l ca protagonist pe John Turturro), am putea situa Armistițiul pe de o parte, să spunem
Meseria de a trăi by Catrinel Popa () [Corola-journal/Journalistic/12222_a_13547]
-
rostirea interpretată a Rodicăi Negrea se topea, asumat, tot valul suferințelor lui Roșe. Și nu numai ale ei. Cu adevărat la sfîrșit, Roșe nu mai are nimic de pierdut, nimic de cîștigat. Această ultimă trecere în revistă a vieții, aproape cinematografică, aceste imagini purtate și trăite pînă la ultimul strop de vitalitate sau apatie, locurile, oamenii, copilăria, bărbații, copii, ghetoul, canalul din matele Varșoviei, opțiunile, săriturile din tren în vapor și invers, de pe un țărm pe altul, din moarte în viață
Într-o mansardă din Varșovia by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12243_a_13568]
-
americani, faptul că gloanțele există la magazinul din colț, iar armele sunt mereu disponibile - filmul începe cu Moore deschizându-și un cont în bancă și primind ca bonus o pușcă - și aveți imaginea de ansamblu. Regizorul (numit de obicei propagandist cinematografic și nu documentarist din cauza vederilor sale radicale de stânga care-i permează și filmele, și cărțile) face uz de o adevărată epopee vizuală pentru a convinge folosind nu doar interviul - și, uneori, tehnici de guerilla pentru a-i prinde pe
Americanii și armele lor by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12610_a_13935]
-
dus până la calofilie, constrîns la un fel de disoluție prin perfecțiune. Iar acest tip de migrare a motivului cosmogonic spre forma istoricizată, a ovoidului spre ipostaza lui degradată prin evoluție, se regăsește inclusiv la nivelul obiectului. A.M. - Am o metaforă cinematografică pentru cele doua săli ale galeriei: lucrurile se joacă între Călăuza lui Tarkovsky și Matrix, între materia colcăitoare și finitudinea artificială. P.Ș. - Oricum, Florin Ciubotaru e o natură paradoxală, construită pe adversități, el fiind simultan un voluptuous și un
Aurelia Mocanu și Pavel Șușară în dialog despre Florin Ciubotaru by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/12634_a_13959]
-
scurt (durează "numai" vreo 140 de minute). Ceea ce dovedește o schimbare de accent: adaptarea este mai puțin literală decât cele anterioare, Cuarón dorind să facă în primul rând un film valoros și abia apoi o ecranizare reușită; de aceea, arta cinematografică devine mai importantă decât transpunerea cât mai fidelă a celei literare. Din păcate, deși Harry Potter și prizonierul din Azkaban este cel mai bun roman " având în vedere construcția, suspansul și, de ce să nu o recunoaștem, valoarea literară " dintre primele
Marca HARRY POTTER by Mihai Fulger () [Corola-journal/Journalistic/12706_a_14031]
-
o secțiune în sine ce a înglobat mai multe calupuri de scurt-metraje, lungmetraje " aproape toate în premieră absolută " și chiar film documentar. În ansamblul său, TIFF-ul este pe cale să devină, dacă nu a devenit deja, cel mai important eveniment cinematografic ce se petrece pe meleagurile noastre. Ediția cu numărul trei nu a avut nici un scârțâit, iar dacă astfel de lucruri s-au petrecut, nici presa și nici spectatorii nu i-au auzit scârțâitul. Pe 5 iunie, data la care s-
Cine-TIFF-ii de la Cluj by Eugenia Vodă () [Corola-journal/Journalistic/12763_a_14088]
-
ceea ce nu e un paradox, pentru că autorul are un merit esențial: știe să vadă și știe să spună ce a văzut. Rezumate, povestirile sînt neinteresante, farmecul lor vine din felul în care sînt scrise, din limba personajelor, din insistența aproape cinematografică asupra unora dintre detalii. Memorabil e capitolul doi, în care Mitu povestește cum a fost primit la CC de tovarășul Nicolae Ceaușescu și cum a primit o Dacie, urmare a acestei vizite. Întreg textul e alcătuit dintr-o savuroasă succesiune
O stradă pe jumătate asfaltată by Cătălin D. Constantin () [Corola-journal/Journalistic/12788_a_14113]
-
a Nouvelle Vague-ului. Acum, la ediția 2004 a festivalului, Jean-Luc Godard a fost prezent, în afara competiției, cu un nou film, "Notre musique". Un poem ŕ la Godard, o îmbinare de ficțiune și documentar pe lungimea de undă a unui eseu cinematografic despre "muzica noastră", muzica secolului, despre omul în istorie și istoria în om. Filmul e compus din trei părți: Infernul, Purgatoriul și Paradisul. "Infernul" durează șapte-opt minute, și amalgamează, fără o ordine cronologică în montaj, fără comentariu, pe muzică de
PROVOCATORUL J.L.G. by Eugenia Vodă () [Corola-journal/Journalistic/12781_a_14106]
-
cu proza lui Anton Holban sînt evidente și ele au fost subliniate de exegeții importanți ai cărții), dar, la fel de bine, și în zilele noastre. Este un amestec bizar de desuet și modern, în care clasicismul balzacian se împletește cu tehnicile cinematografice și analiza psihologică pentru a configura superbul fundal al peregrinărilor (propriu-zise, dar mai ales cu gîndul) protagonistului, într-un spațiu mitic al Capitalei. Într-un fel, tema a fost reluată în Fetița, cel mai recent roman al lui Mihai Zamfir
Sfărșit de veac în București by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/12807_a_14132]
-
o pădure, în care (nu e literatură, e botanică) cresc trei specii de plante incompatibile între ele ("și de ce n-ar putea conviețui trei etnii?"). Filmările - din Serbia și Muntenegru - au durat 13 luni, ceea ce e enorm pentru viteza curentă a mașinăriei cinematografice; un operator francez de excepție, Michel Amathieu, a rezistat turului de forță pe care îl presupune orice filmare cu Kusturica (cunoscut ca un temperament pasionat, care caută și improvizează în permanență și a cărui mizanscenă efervescentă se îmbogățește pe măsură ce avansează
VIVE LA DIFFÉRENCE ! by Eugenia Vodă () [Corola-journal/Journalistic/12801_a_14126]
-
Mel Gipson, Patimile lui Hristos. N-am să înțeleg niciodată cum au reușit atât de mulți comentatori, angajați în înverșunate dispute ideologice pe marginea filmului sau scufundați în veșnicul lor narcisism, de experți care zâmbesc ironic la apariția unei producții cinematografice de succes, să uite de extraordinarul rol pe care îl face Maia Morgenstern. Numai Cristian Bădiliță, cu sensibilitatea lui de artist, a exclamat: "Oricâte filme voi mai vedea despre evanghelie, figura Maiei Morgenstern în rolul Mariei nu mi se va
Maia Morgenstern în orice rol by Alex. Ștefănescu () [Corola-journal/Journalistic/12857_a_14182]
-
influența pe care grupul de cineaști din La Nouvelle Vague au avut-o asupra lui, fără însă a detalia punctual această remarcă. Îmi propun să compensez această lipsă, analizând filmul și relevând similitudinile cu regizorii francezi asociați cu acest curent cinematografic, chiar dacă acest demers va face ca articolul de față să fie mai mult eseu, poate chiar ceva mai tehnic, și mai puțin cronică de film. Unul din crezurile de căpătâi ale celor din La Nouvelle Vague (Chabrol, Truffaut, Doniol-Valcroze, Godard
Scorsese îți bate la ușă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12266_a_13591]
-
rându-i, e epifanie doar în interpretarea mea, poate fi doar o scenă cu un bărbat într-o biserică. Deși subscrie la ambiguitate ca principiu estetic, filmul lui Scorsese are două secvențe remarcabile; ele ilustrează, în cel mai precis mod cinematografic cu putință, diferența dintre dragoste și sex, dintre erotism și nevoie fiziologică. Dacă nu v-au convins restul argumentelor din acest articol, filmul ar merita vizionat doar pentru aceste două scene...
Scorsese îți bate la ușă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12266_a_13591]
-
Caroline de Salaberry, atașată a serviciului cultural francez la Biroul Cărții, în Observator cultural. Era vorba despre o saga războinică inspirată din romanele cavalerești, nu fără legătură cu imaginarul Stăpînului inelelor care, între timp, devenise într-un fel stăpînul planetei cinematografice. De atunci, Laurent Gaudé - bărbat șarmant cu părul grizonat, căsătorit cu o italiancă din Sud - își vădea excelentele calități de povestitor, de expert în lovituri de teatru, cît și inocența teoretică, astăzi garanție a vocației literare. în al doilea rînd
Premiile literare franceze – 2004 by Alexandru Matei () [Corola-journal/Journalistic/12269_a_13594]
-
tensiunea lungmetrajului, preferând nu s-o amplifice prin răsturnări de situație, ca de obicei într-un thriller, ci s-o mențină constantă prin detalii de atmosferă sau prin personaje secundare prinse în demența generală. Firește că rezultatul e un hibrid cinematografic; nu pot garanta satisfacția sau insatisfacția de după vizionarea acestui film. Un alt film care aspiră la statutul de thriller e Scorpio, de Michael Winner (1973), disponibil tot pe DVD. Deși numele regizorului nici nu apare în The Oxford History of
Degenerarea thriller-ului by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12289_a_13614]
-
genurilor sau refuzul simplificării morale în alb-negru, dispar fără urmă; acum întreaga miză e suspansul... Prost gerat, dar ușor de digerat pentru spectator. Adeseori critica de film e acuzată de paseism: cartea ce precedă filmul e mai bună decât adaptarea cinematografică, originalul mai bun decât remakeul... Am încercat să evit imputarea: thrillerele din anii '70 pe care le-am menționat nu ilustrează perfecțiunea genului, dar măcar vezi urme de intenții bune, o tentă de subtilitate, o încercare de construcție a atmosferei
Degenerarea thriller-ului by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12289_a_13614]
-
pare și inserția de dialog interactiv cu spectatorii. O formă ușoară de dezinhibare, un deget care zgîrîie delicat conștiința la o autoanaliză. Punerea în scenă este alertă, dinamică, turbionară, uneori, și, în același timp, cu scene ca un stop cadru cinematografic, în care se pătrunde profund într-o temă, într-o problematică, într-un personaj, de la aparențe spre esențe. Aerul spectacolului pare unul mai lejer, cu un limbaj liber, colocvial, direct, cu o muzică pe măsură, antrenantă, cu stropi de acizi
89 89... TRIST ȘI DUPĂ '89 by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12288_a_13613]
-
personaje, amintește de primul succes al lui Almodovar, Legea dorinței (1986), în care - rarisimă situație pentru acest regizor - personajele feminine erau marginale ca rol. În viziunea acestui regizor, melodrama, gen tradițional feminin, supranumită "storcătoare de lacrimi", a devenit un echivalent cinematografic extrem al teatrului shakespearian, în care actrițele nu aveau ce căuta pe scenă...
Proasta, dar sentimentala educație by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12338_a_13663]
-
lipsesc ambițiile artistice; nu vrea să reinventeze genul "de groază", nu aspiră la originalitate (s-a remarcat deja asemănarea uimitoare cu romanul Intensitate de Dean Koontz) și nici nu are, după cum asigură regizorul, "vreun mesaj". Mie mi s-a părut, cinematografic vorbind, o antologie de locații (de la cabina de duș din Psycho până la dulapul din Blue Velvet), tehnici de filmare și procedee utilizate în genul thriller. Povestea e și ea clasică: două fete, Marie (Cécile De France) și Alex (Maiwenn Le
Invazia francofonă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12411_a_13736]
-
a râs de fiecare dată - siderat, încremenit, mut. Vrând, nevrând, am subscris și eu la muțenia generală, din politețe; speram câteva comentarii acide la final. Ei bine, nu! Mai erau indivizi rarissimi care chicoteau, un curajos care a părăsit "ringul" cinematografic, dar în general, lumea a plecat la fel de mută - nici entuziasm, nici regret c-a plătit biletul! Repetând experiența de trei ori cu același rezultat, mi-am zis că e vorba de incoerența scenariului care îi arunca pe spectatori într-o
Atunci i-am condamnat pe toți la Orient Expres by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12434_a_13759]
-
Alexandra Olivotto Faptul că o adaptare cinematografică a unui text literar e judecată după fidelitatea față de materialul originar ar trebui să fie un truism perimat. Și chiar este, cel puțin pentru autorii manualelor de scenaristică, autori care recomandă ca textul să fie doar o sursă de inspirație
Adaptările, mereu la modă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12456_a_13781]
-
de detectiv și cel psihologic, aspecte care funcționează consubstanțial, pentru că intriga polițistă conferă veridicitate tragediei. Echilibrul e evident în final; filmul nu se termină cu aflarea/pedepsirea vinovatului, ci cu o paradă la care personajele supraviețuitoare se observă reciproc. Stilul cinematografic e sobru, clasic: puține artificii, camera, când nu stă aproape de personaj, adică arareori, se mulțumește cu imagini cu cartierul în care se petrece acțiunea, imagini care amintesc de filmul documentar. Iar violența - care odată exercitată, se moștenește și se perpetuează
Adaptările, mereu la modă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12456_a_13781]
-
Shakespeare, dar există și o provocare pentru marii regizori care vor să facă o capodoperă de film după o capodoperă de literatură. Iar acest tip de adaptare a creat o breșă pentru scenaristele/regizoarele care vroiau să pătrundă în industria cinematografică. Nu doar au pătruns, ci au și realizat filme remarcabile, ca Portretul unei doamne (Henry James) de Jane Campion sau Orlando (Virginia Woolf) de Sally Potter. La care adaug Mansfield Park, regizat și scris - folosindu-se nu doar de roman
Adaptările, mereu la modă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12456_a_13781]
-
Alexandra Olivotto Deja în anii '90 Hollywoodul avea un rival; Hong Kongul, o țară de doar 5 milioane de locuitori, producea mai multe filme. Industria lor cinematografică se baza - financiar - pe generarea de filme kung fu, distribuite la nivel internațional încă din 1980. La început, Hollywoodul s-a mulțumit să împrumute: regizori (John Woo, Misiune imposibilă), actori (Jackie Chan) și... instructori de arte marțiale deveniți apoi regizori
HollyKong? by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12475_a_13800]
-
xia, adică inspirat de legende care au ca protagoniști cavaleri (inițial erau asasini plătiți) pentru care primează un cod al onoarei, legende populare în China secolului IX. Coregrafia ca de balet, acrobațiile și artele marțiale nu lipsesc din acest hibrid cinematografic, care este de altfel prima tentativă a lui Zhang Yimou de a face un "film de gen" (el fiind până acum cunoscut pentru filme de epocă sau pentru drame realiste). Trama e greu de descifrat, deși începutul e simplu. Împăratul
HollyKong? by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12475_a_13800]