714 matches
-
literatura, ci pe știința derivată, superioară, metaștiința numită didactică a științelor primare. Dacă necunoașterea și orgoliul titularilor majoritari ai cursurilor științelor primare nu ar propaga cu obstinație disprețul uneori chiar cinic față de partea practică a finalității studiilor universitare, profesoratul - spunem cinic fiindcă deși disprețuiesc disciplina, unii nu uită să spună că ei sînt cei mai buni profesori (sic!) - în rândul studenților și profesorii universitari înșiși ar fi preocupați de propria formare pedagogică, așa cum se întâmplă în Elveția de exemplu, învățământul românesc
Bibliografie signaletică de didactică a limbii şi literaturii române : (1757-2010)/Vol. 1 : Sistematizare după criteriul apariţiilor lucrărilor : ordonare cronologică şi alfabetică by Mihaela Secrieru () [Corola-publishinghouse/Science/440_a_1359]
-
Gherla. Era pentru prima dată când la Gherla au apărut deținuți politici.” De acolo, ca urmare a unei răzmerițe, cei considerați mai „periculoși” au fost duși la Aiud, unde au fost preluați de „vestitul Mareș, directorul adjunct al închisorii, un cinic și un sadic”, ce a introdus bătaia ca regulă de corecție. Aici au cunoscut vestita zarcă a Aiudului, cu regim de izolare totală, și „au fost hrăniți cu turtă și cu ciorbă de ardei iuți și cu ciorbă de murături
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
loc citim: „Dacă pot să mint în conversație, nu pot s-o fac în fața foii albe: când scriu, îmi e cu neputință să fiu politicos. Se vede că am un fond de onestitate, de naivitate în orice caz. Scrupulele unui cinic Ă ar fi mai mult decât un titlu de carte, ar fi deviza carierei mele” (II, 95). Iată-l pe Cioran recunoscându-se aici ca personaj. Dar rolul, citim, s-ar institui doar în conversație, nu și în scris. Greu
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
metafora lui întreaga experiență a lui Cioran privitoare la melancolie: deopotrivă salvare estetică a suferinței, depășire a răului prin asumarea lui, iluminare prin durere. Melancolicul se salvează, masochist aproape, tocmai prin explorarea și perpetuarea stării de criză; un masochism al cinicului care se ascunde în orice epicureu. Tocmai de aceea, Cioran nu suferă de înstrăinare decât într-un fel exterior. Firește, Parisul e pentru el un infern, nostalgiile nu-i dau pace; e ca și cum am recunoaște că a trăi în prezent
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
II, 170) Ă și răspunsul la o astfel de întrebare nu e greu de găsit. În fond, prin compensație, Cioran vede în ceilalți nu numai ceea ce este el, ci și ceea ce nu este. În termenii săi, explicația e următoarea: „fiind cinic în teorie, nu pot fi cinic și în viață; dar îi admir pe toți cei care au acest curaj, care știu să sfideze opinia publică altfel decât în vorbe. Cinismul practic mi-a fost aproape total interzis; mă consolez citind
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
prin asta că nu ader la ceva decât în parte. Sunt omul reticențelor, nu afirm decât pentru a retracta imediat, nu mă identific cu nimic, ș...ț îmi îmbrățișez fără rezerve incertitudinile” (II, 318). Este, în fond, diferența dintre un cinic și un sceptic. Scepticismul? Nu mai mult decât zgura cinismului, pe care Cioran încearcă să-l învestească cu semnificație pozitivă. Spune într-un loc: „Scepticismul are o proastă reputație. Și totuși, sub demersul său trufaș și nepăsător, ce sfâșieri! E
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cinismul l-au bântuit pe Cioran. „Ca să suporți viața, trebuie să fii cinic sau naiv. / Când nu ai privilegiul să fii cinic sau naiv, viața este o încercare de fiecare clipă, o rană de nelecuit” (III, 315). Or, nefiind nici cinic până la capăt, nici naiv, lui Cioran nu-i rămâne decât scepticismul, pe care îl abjură în permanență, îngrijindu-și-l. E boala lui de nelecuit, e rana lui, fără de care Cioran știe că și-ar pierde rostul. Ciudat, în aceste
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
același sentiment al inconsistenței și inautenticității. Înțeleptul ar trebui să nu aibă nici un fel de manifestare publică, exterioară construcției interioare. „Un înțelept scriind... Îți poți imagina o asemenea oroare?”, spune la un moment dat. De fapt, marea împlinire a unui cinic este, pentru Cioran, moartea. „Avantajul morții e că te pune obiectiv în situația unui cinic absolut. Nimic nu mai contează: cel mai mare cinic, chiar dându-și toată silința, nu se ridică nici la genunchiul unui cadavru” (III, 167). Continuă
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
manifestare publică, exterioară construcției interioare. „Un înțelept scriind... Îți poți imagina o asemenea oroare?”, spune la un moment dat. De fapt, marea împlinire a unui cinic este, pentru Cioran, moartea. „Avantajul morții e că te pune obiectiv în situația unui cinic absolut. Nimic nu mai contează: cel mai mare cinic, chiar dându-și toată silința, nu se ridică nici la genunchiul unui cadavru” (III, 167). Continuă Cioran: „Orice atitudine a unui om viu, chiar și a celui mai detașat, mai desprins
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
poți imagina o asemenea oroare?”, spune la un moment dat. De fapt, marea împlinire a unui cinic este, pentru Cioran, moartea. „Avantajul morții e că te pune obiectiv în situația unui cinic absolut. Nimic nu mai contează: cel mai mare cinic, chiar dându-și toată silința, nu se ridică nici la genunchiul unui cadavru” (III, 167). Continuă Cioran: „Orice atitudine a unui om viu, chiar și a celui mai detașat, mai desprins de toate, e o farsă pe lângă supremația celui mai
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
umorul” (idem). Cât despre Cioran, el este un slujitor al umorului, nu al filozofiei, al culturii, nu al naturii. Câtă deliberare, însă, și câtă fatalitate aici? Câtă realizare și câtă neputință? Totuși, atunci când are conștiința propriei detașări, a propriului râgâit cinic, Cioran deplânge neputința sa de a fi natură. Eșecul său este tocmai al acela al relativității sceptice care se hrănește cu nostalgia elementarității pe care, cum am văzut, Cioran o deplângea vorbind de Nietzsche, de Napoleon sau de Danton, acele
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
157)? Își spune la un moment dat: „Să ai tăria «morală», inima oțelită a unui mare asasin” (III, 207). Cum vom vedea, tăria morală e mai degrabă neputință. Oricum, de n-ar fi vorba de fiziologie și de trup, unui cinic care se hrănește cu scepticism ar trebui să-i fie străină o astfel de angajare. Or, Cioran își trăiește cu ardență nihilismul social și, în substrat, pe cel ontologic. Și nu numai în imaginație. Viața de zi cu zi a
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Nu cumva acțiunea era ea însăși o intervenție lucidă asupra propriului destin?! Totuși, Cioran, care știe că în toată violența față de alții se manifestă ura de sine, un egoism extrem, visează adesea la ideea supunerii, la asumarea înțelepciunii, la victoria cinicilor. „Iubesc orice formă de violență contra propriei ființe” (I, 86). El, care în momentele de tristețe are „nostalgia cruzimii” (I, 74) și care crede în „virtuțile febrei” (26), el, care spune „există în mine un fond de venin pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și a lui Dumnezeu, cu toată voința de a se ruga, lui Cioran, care știe că nici o convertire nu-i este posibilă, nu-i rămâne decât soluția scepticismului. Scepticismul ca religie. Sau, complementară, soluția cinismului. Nu-i numește Cioran pe cinici „sfinții păgânismului” (III, 248)? Diogene i se pare lui Cioran superior lui Buddha. Iată: „Cinicul vădește veleități de mântuitor, voia într-adevăr să-i îndrepte pe oameni. Extravaganțele lui nu erau gratuite. ș...ț Superioritatea lui față de Buddha constă în
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la propriul cadavru, la metamorfozele oribile ce-l așteaptă, are ceva liniștitor: te apără de mâhniri și de spaime; o frică ce distruge alte mii de frici” (I, 20). Viziunile sumbre rămân, însă, ceea ce sunt: prilejuri de tortură. Macabru aproape, cinicul Cioran notează: „Nu izbutesc să am o greutate normală, slăbesc de ani de zile, și doar unghiile mele prosperă, ca la cadavre” (II, 61). La Cioran, prosperă, însă, nu doar unghiile, ci tot ceea ce poate fi o mărturie a existenței
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
persoane” - p.33 etc.), în timp ce Hasnaș are o gândire mai pragmatică datorată formației sale științifice de inginer (,,Aveam numai o singură dorință: să trăiesc, prin orice mijloc, bine [...]” - p.84; ,, În privința femeilor și a dragostei, mai ales, eram poate un cinic. Nu iubisem niciodată.” - p.84). Primele nouă capitole se constituie astfel într-o confesiune impregnată de autoanaliză a sentimentelor și de reflecții asupra aspectelor esențiale ale vieții: iubire, moarte, creație, destin. Debutul romanului este brusc, fără nici o legătură aparentă cu
Mircea Eliade : arta romanului : monografie by Anamaria Ghiban () [Corola-publishinghouse/Science/1263_a_1954]
-
unei familii muncitorești. Un tipograf (Filipache) devine director al unei întreprinderi naționalizate și sfârșește înfrânt, strivit de circumstanțe absurde. Dar în interiorul romanului există un alt roman, care dezvoltă pe filiera erotică, prin insolitul cuplu Eva (fiica lui Filipache) - Manicatide (un cinic stilat), pictura unui mediu crepuscular. Intrat, odată cu Princepele, după erupția realistă, într-o fază ce a fost numită livrescă, B. dezvăluie arta unui mare colorist, degustător de arome și împătimit calofil, dezgropând o limbă somptuoasă din hronice, pisanii și foleturi
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285622_a_286951]
-
care ne face să ne gândim la cea a epicurienilor din Cercul din Campania... Dacă gnosticii înșiși nu se reclamă niciodată de la filosofii materialiști antici, Irineu din Lyon îi ocărăște ca fiind indivizi care profesează filosofia lui Epicur și indiferența cinicilor... Atomismul nu li se potrivește defel gnosticilor care cred ca și platonicienii în existența sufletelor imateriale capabile de transmigrație, dar insolența asocială și imorală a discipolilor le-ar veni ca o mănușă! Unii istorici reperează mici comunități gnostice în secolul
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
toate acestea împiedică apariția oricărui alt mod de gândire. Și atunci cum să-ți imaginezi că ar putea subzista niște învățături alternative ale înțelepciunilor antice? Un Cynesargion sau o Grădină, în plină creștinătate medievală? O nebunie... Nici vorbă ca abderitanii, cinicii, cirenaicii ori măcar epicurienii să poată supraviețui, fie și în mod discret. Marele Sistem al lumii al lui Democrit sau cartea lui Despre bunăstare ? Dispărute..., Cele zece volume ale operelor lui Antistene, din care Despre plăcere ? De negăsit. Tratatul de
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
prea înghesuit să-i citească textele, din cauza unor texte incestuoase care reiau ficțiunile debitate de autorii precedenți, Lorenzo Valla este năpădit de înțelegeri greșite: e transformat fie în libertin disimulat, în ateu care evoluează cu o mască pe față, în cinic vulgar care nu crede în Dumnezeu dar care-și apără poziția socială de pe lângă unchiul său la curia romană, fie într-un creștin, cam original, desigur, dar, în fond, apostolic și roman. în ambele cazuri se uită geniul lui propriu: propunerea
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
ea este marcată necontenit de întreaga Antichitate despre care, în cea mai mare parte a timpului, se uită că nu se mărginește doar la aceste trei timpuri clasice. Ce se poate spune într-adevăr, despre Platon și Aristotel? Sau despre cinici și cirenaici? Despre Heraclit? Eseurile se aseamănă nu atât cu un șantier de săpături arheologice cât cu o centrală atomoelectrică aflată neîncetat sub tensiune antică - dar dimpreună cu toate forțele care constituie lumea antică, nu doar cu energiile care provin
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
definiției sale: „și cu unghiile plate”... Felinarul lui Montaigne luminează lumea reală, realitatea fragmentată, diversă, multiplă, unduitoare, ea iluminează fluxul și descoperă fluviul ca adevăr al lunii. Dar niciodată Ideile... Acestui nominalism îi vom adăuga și încrederea absolută în natură; cinicilor și lui Montaigne le plac animalele și dau, fiecare cu bestiariul său, lecții oamenilor invitându-i să prefere calea imitării naturii în locul sirenelor culturii și ale artificiului. Peștele masturbator, șoricelul amator de firimituri, scrumbia târâtă în lesă, broasca în apa
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
asupra complementarității armonioase a tot ceea ce compune lumea... Ca să nu mai vorbim de pasărea fabuloasă alcion și de arahnida care migrează în istoria filosofiei! De la cirenaici, a căror operă s-a pierdut într-o și mai mare proporție decât a cinicilor, Montaigne împrumută pasiunea heraldului său, Aristip din Cirene, pentru libertatea absolută și mai apoi identificarea binelui suveran și a voluptății, nu epicuriene și negative - absența tulburării -, ci a celei în mișcare, active, dinamice. Focul de artificii din ultimele capitole ale
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
libertatea sa de a gândi, de a scrie, de a citi. De a trăi. 20. Un iepure fără blană și oase. Montaigne evoluează cât se poate de liber în câmpul nominalist, așa cum o făcuseră toți antiplatonicienii în frunte cu Diogene cinicul și Aristip cirenaicul. Existența unui real ireal dincolo de real i se pare un lucru extravagant. Nici cel al Ideilor, nici Paradis, iată formula sa religioasă, și nici transcendență, lectură verticală a lumii având în vârful ei o ficțiune venerată și
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
de plăcere” -1Să-ți muști limba și s-o scuipi... Tot așa cum Hipparh pitagoricianul are un discurs vag inspirat din materialismul lui Democrit, Anaxarh - supranumit Preafericitul - este categorisit printre discipolii filosofului din Abdera, deși unii fac din el un sofist, un cinic, un pyrrhonian... Este adevărat că, pe atunci, nu exista aceeași manie a clasificărilor ca acum, iar un filosof își fabrica fără probleme mica lui gîndire personală efectuând colaje din fragmente împrumutate din diferite doctrine. Fiecare prelua ceea ce prezenta interes pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]