KorAP: Find »[drukola/base=cumani & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...6 7 8 ...47 >

1,164 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

extinzându-se și în nord-estul Munteniei, în zona de curbură a Carpaților, aflat în sfera intereselor cavalerilor teutoni, la începutul secolului al XIII-lea. Concret, este vorba despre intervalul prezenței lor în Țara Bârsei (1211-1225), inclusă din 1228 în Episcopia cumanilor-a se vedea și scrisoarea papei Grigore IX din 1234, amintită de noi mai sus. Astfel, ierarhia bisericească constituită aici presupunea în mod necesar o organizare politică anterioară în această regiune, pentru a se putea opune infiltrărilor patronate de biserica

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din 933-955, triburile cabare au fost retrase în rezervă în estul Ungariei și în Câmpia Crișurilor, pentru apărarea întăriturilor din zonă. După organizarea regalității ungare, în prima jumătate a secolului al XI-lea, și după luptele regelui Ladislau I împotriva cumanilor, o bună parte a cabarilor, numiți acum sikuli, a fost mutată în sudul Transilvaniei. Secuii au ocupat aici teritoriul estic al viitoarelor scaune secuiești: Konigsbodon. Viețuirea și deplasările secuilor se pot reconstitui, pe lângă anumite toponime, și prin analiza numirii viitoarelor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în cadrul voievodatului. În 1291, la Alba Iulia, în prezența regelui Andrei III, avea loc congregația țării, cu participarea secuilor alături de nobilii unguri, sași și români. În anul următor, 1292, secuii figurează alături de marii dregători ai regatului, împreună cu nobilii, sașii și cumanii, la Buda, ca stare privilegiată, la fel și la Pesta, în 1298.44 Pe teritoriile amintite mai sus au existat în această vreme colectivități românești și grupuri de pecenegi-regele Andrei II, în diploma din 1224, vorbea despre "pădurea românilor și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
prerogative politice, în 1291, și participa alături de alte stări privilegiate la congregația ținută la Alba Iulia, în prezența regelui Andrei III. În 1298, are loc o nouă congregație a regatului, la Pesta, cu toți nobilii unguri, cu secuii, sașii și cumanii. Astfel, la sfârșitul secolului al XIII-lea, comunitatea săsească (universitas saxonum), cf. textului diplomei Andreanum și teritoriului propriu din sudul Transilvaniei, își fixase locul în sistemul de guvernare al Transilvaniei, ca stare privilegiată și factor politic în țară. 48 La

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din "frați preoți" (călugări) ce constituiau clerul ordinului și din "frați slujitori" care aveau obligații față de nobili. Cavalerii teutoni au fost aduși în Țara Bârsei (colțul de sud-est al Transilvaniei) în scopuri militare, pentru apărarea graniței sudice a regatului împotriva cumanilor, dar și social-politice, pentru consolidarea regalității și feudalității ungare. În plus, cavalerii au fost aduși aici din rațiuni de prozelitism: aducerea sub ascultarea bisericii catolice a populației românești ortodoxe din aceste părți. Cavalerii teutoni sau "cruciații ospitalieri ai ordinului Sfintei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sate și târguri, cu instituții proprii economice și social-politice. Existau și cetăți modeste ale românilor din lemn și pământ, precum cea descoperită lângă Hărman (jud. Brașov), alături de care cavalerii și-au construit cetăți și orașe de lemn, pentru apărarea împotriva cumanilor. Având în vedere misiunea lor principală, de apărare a sud-estului Transilvaniei, cavalerii erau scutiți de obligația de găzduire a voievodului Transilvaniei, de orice dări, inclusiv de dinarii liberi și de pondere, iar ei nu puteau fi judecați de nici o instanță

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al X-lea, românii erau închegați ca unitate de neam și limbă, iar sub aspect social-economic se aflau în plin feudalism timpuriu. Evoluția lor firească a fost brutal întreruptă de năvălirea noilor popoare migratoare de rasă turcă, pecenegii, uzii și cumanii, urmate mai târziu de mongoli, începutul secolului al X-lea și mijlocul secolului al XIII-lea. Năvălirile acestor populații au avut urmări negative asupra evoluției societății românești, dominația lor apăsătoare a întârziat cu două veacuri nașterea statului medieval românesc. Unii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În urma acestor tulburări, Bizanțul a pierdut temporar controlul politic asupra teritoriilor dintre Dunăre și Haemus, unde stăpânirea sa a devenit pur nominală. Numai în 1091, după ce a mobilizat o armată puternică (inclusiv vlahii sud-dunăreni) și după ce și-a asigurat sprijinul cumanilor, împăratul Alexe I Comnenul a înfrânt pe pecenegi, la Lebunion, fapt ce a dus la eliminarea lor ca factor politic și militar în sud-estul Europei. Dar ei nu au încetat să existe ca popor, efective pecenege continuau să fie semnalate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Din alte izvoare rezultă că grupuri de pecenegi au rămas în nordul Dunării și Mării Negre, la începutul secolului al XII-lea. Unele din triburile pecenege au mai sălășluit o vreme în stepele nord-pontice, apoi, pentru a nu fi nimicite de cumani, în înaintarea lor, au intrat în serviciul cnejilor ruși și s-au așezat în sudul Rusiei, împreună cu uzii și berendeii. În letopisețele rusești, ultima atestare a pecenegilor datează din 1169, dar ei erau deja incluși alături de alte popoare în uniunea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au devastat teritoriile bizantine, după cum relatează Anna Comnena. Un ultim atac al pecenegilor împotriva Bizanțului pare să se fi produs la începutul domniei lui Ioan II Comnenul (1118-1143), opinia generală este că invazia aparține pecenegilor, dar alte izvoare vorbesc despre cumani. Operațiile militare din zonă sunt descrise de cronicarii Cinnamos, Nicetas Choniates și de Eustathios al Thessalonicului, ei vorbesc despre "sciți", nume sub care istoricii bizantini desemnau neamurile din stepele nord-pontice. Acești pecenegi se refugiaseră în sudul Dunării, după ce au fost

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
neamurile din stepele nord-pontice. Acești pecenegi se refugiaseră în sudul Dunării, după ce au fost izgoniți din sudul Rusiei de cneazul Vladimir Monomahul, în 1121, împreună cu berendeii (vezi mai jos). Dealtfel, ei nu puteau rămâne oricum în sudul Rusiei, din cauza presiunii cumanilor, și au fost siliți să se refugieze la Bizanț. În 1143, pecenegii sunt menționați alături de cumani și franci între populațiile ce prădau apusul Imperiului. Rămășițele hoardelor turanice (pecenege) s-au refugiat în Ungaria, unde cronicile latine vorbesc despre un "duce

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sudul Rusiei de cneazul Vladimir Monomahul, în 1121, împreună cu berendeii (vezi mai jos). Dealtfel, ei nu puteau rămâne oricum în sudul Rusiei, din cauza presiunii cumanilor, și au fost siliți să se refugieze la Bizanț. În 1143, pecenegii sunt menționați alături de cumani și franci între populațiile ce prădau apusul Imperiului. Rămășițele hoardelor turanice (pecenege) s-au refugiat în Ungaria, unde cronicile latine vorbesc despre un "duce al cumanilor" fugit în oastea regelui Ștefan II, după "măcelul împăratului"-victoria lui Ioan II asupra

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au fost siliți să se refugieze la Bizanț. În 1143, pecenegii sunt menționați alături de cumani și franci între populațiile ce prădau apusul Imperiului. Rămășițele hoardelor turanice (pecenege) s-au refugiat în Ungaria, unde cronicile latine vorbesc despre un "duce al cumanilor" fugit în oastea regelui Ștefan II, după "măcelul împăratului"-victoria lui Ioan II asupra pecenegilor sau cumanilor.5 Sosiți în regiunile noastre, la începutul secolului al X-lea, pecenegii au locuit mai ales în Bugeac, în Bărăgan, în părțile Teleormanului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
între populațiile ce prădau apusul Imperiului. Rămășițele hoardelor turanice (pecenege) s-au refugiat în Ungaria, unde cronicile latine vorbesc despre un "duce al cumanilor" fugit în oastea regelui Ștefan II, după "măcelul împăratului"-victoria lui Ioan II asupra pecenegilor sau cumanilor.5 Sosiți în regiunile noastre, la începutul secolului al X-lea, pecenegii au locuit mai ales în Bugeac, în Bărăgan, în părțile Teleormanului și ale Burnazului, dar și în sudul Transilvaniei, unde este atestată "pădurea românilor și pecenegilor". Nu se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din Asia Centrală. Pe la sfârșitul secolului al IX-lea, ei sunt semnalați între Marea Aral și Volga inferioară, unde și-au stabilit sălașele și unde au rămas până în prima jumătate a secolului al XI-lea. La sfârșitul acestei perioade, sub presiunea cumanilor, ei se divizează în două grupuri etnice principale: primul, cunoscut sub numele de selgiucizi, se îndreaptă spre sud, iar al doilea se deplasează spre apus, de-a lungul țărmului nord-pontic. Între cele 24 de clanuri ale uzilor sunt menționați și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nici o piedică în stepele dintre Nipru și Dunăre. Trebuie precizat că și înaintea migrației pecenegilor, au avut loc incursiuni ale uzilor până în zona lacurilor dunărene. Însă, deși pecenegii evacuaseră aceste teritorii, iar uzii controlau stepa nord-pontică, având de înfruntat atacurile cumanilor, ei nu au reușit să-și consolideze stăpânirea în această regiune. Astfel, în 1160, după cronicile ruse, o coaliție puternică alcătuită din oastea cnejilor ruși de Kiev, Cernigov și Pereiaslav i-a atacat cu corăbiile pe Nipru și unitățile de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
coaliție puternică alcătuită din oastea cnejilor ruși de Kiev, Cernigov și Pereiaslav i-a atacat cu corăbiile pe Nipru și unitățile de cavalerie, apoi, intimidați, ei nu au mai revenit în sudul Rusiei. Abia după această expediție și, în urma atacurilor cumanilor, grosul forțelor uzilor s-au strămutat în regiunile nord-dunărene, evacuate de pecenegi. Dar stabilirea lor în regiunile extra-carpatice nu a fost de lungă durată, din cauza primejdiei cumane și a atracției Imperiului, ei s-au mutat în masă în sudul Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu alți turanici, și au intrat mai târziu în componența "tichiilor negre". După înfrângerea din 1065, grupuri de uzi s-au reîntors și s-au stabilit și în Câmpia Dunării (Bărăgan), unde continuau să sălășluiască și cete de pecenegi.7 Cumanii Un alt popor migrator turanic instalat la noi, după pecenegi și uzi, au fost cumanii. Etnogeneza lor încă nu este clarificată. Geografii arabi îi numesc pe cumani kâpciaci și conform acestora, ei constituiau ramura vestică a kinnekilor, de care s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1065, grupuri de uzi s-au reîntors și s-au stabilit și în Câmpia Dunării (Bărăgan), unde continuau să sălășluiască și cete de pecenegi.7 Cumanii Un alt popor migrator turanic instalat la noi, după pecenegi și uzi, au fost cumanii. Etnogeneza lor încă nu este clarificată. Geografii arabi îi numesc pe cumani kâpciaci și conform acestora, ei constituiau ramura vestică a kinnekilor, de care s-au desprins în secolul al X-lea. Ei au pătruns în teritoriile Europei răsăritene spre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în Câmpia Dunării (Bărăgan), unde continuau să sălășluiască și cete de pecenegi.7 Cumanii Un alt popor migrator turanic instalat la noi, după pecenegi și uzi, au fost cumanii. Etnogeneza lor încă nu este clarificată. Geografii arabi îi numesc pe cumani kâpciaci și conform acestora, ei constituiau ramura vestică a kinnekilor, de care s-au desprins în secolul al X-lea. Ei au pătruns în teritoriile Europei răsăritene spre mijlocul secolului al XI-lea-în 1055, cumanii sunt semnalați în stânga (la est) Niprului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
clarificată. Geografii arabi îi numesc pe cumani kâpciaci și conform acestora, ei constituiau ramura vestică a kinnekilor, de care s-au desprins în secolul al X-lea. Ei au pătruns în teritoriile Europei răsăritene spre mijlocul secolului al XI-lea-în 1055, cumanii sunt semnalați în stânga (la est) Niprului, în imediata vecinătate a cnezatelor rusești. În această perioadă, după mijlocul secolului al XI-lea, cumanii erau angajați într-o confruntare decisivă cu uzii, pentru stăpânirea stepelor nord-pontice, încheiată cu victoria lor. În anul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în secolul al X-lea. Ei au pătruns în teritoriile Europei răsăritene spre mijlocul secolului al XI-lea-în 1055, cumanii sunt semnalați în stânga (la est) Niprului, în imediata vecinătate a cnezatelor rusești. În această perioadă, după mijlocul secolului al XI-lea, cumanii erau angajați într-o confruntare decisivă cu uzii, pentru stăpânirea stepelor nord-pontice, încheiată cu victoria lor. În anul 1061, în timp ce uzii se deplasau spre regiunile dunărene, are loc prima invazie cumană în Rusia, urmată curând de altele. În 1078, este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În anul 1061, în timp ce uzii se deplasau spre regiunile dunărene, are loc prima invazie cumană în Rusia, urmată curând de altele. În 1078, este menționat un atac al lor, alături de pecenegi, asupra Adrianopolului, an ce marchează și prima atestare a cumanilor în sudul Dunării, unde izvoarele bizantine vorbesc despre "comanoi". Deducem din sursele bizantine că ei se aflau deja, în a doua jumătate a secolului al XI-lea (1075), în regiunile extracarpatice, din est și sud. Era probabil o infiltrare a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
numeroși acum, de aceea acționau în compania pecenegilor. În același timp, alte triburi cumane erau implicate în conflictele interne din Rusia, unde își aveau sălașele cetele ce acționau în sudul Dunării. Să precizăm că, între Nipru și gurile Dunării, locuiau cumanii lui Kutek. Aceștia au năvălit, în 1085-1086, în Ungaria, la îndemnul regelui detronat Solomon, care le-a făgăduit Transilvania. Ei au pătruns în nord-vestul Maramureșului, prin pasul Verecke, prin ocolirea Moldovei și Transilvaniei. Dar suferind un eșec în Ungaria, împreună cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pătrunzând prin sudul Moldovei. Despre invazia cumană în sudul Dunării, din 1087, vorbește Anna Comnena, în biografia tatălui său, împăratul Alexios I. Autoarea spune că invazia a fost săvârșită de o armată numeroasă condusă de "scitul" Tzeglu, alcătuită din sarmați (cumani), sciți (pecenegi) și daci (unguri), conduși de Solomon. Dar năvălitorii au fost înfrânți și cumanii s-au repliat dincolo de Dunărea înghețată, în sudul Moldovei sau în Muntenia; sălașele (locuințele) lor principale se aflau în ținuturile de stepă de la apus de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]