8,208 matches
-
de evocat popularitatea. Oedip este însă o operă singulară, muzică de secol XX, care nu intră în categoria celor ușor asimililabile. Ca în toate lucrările mari de George Enescu o muzică de extremă densitate. Ultima premieră semnată în regie și decor de Petrika Ionescu pătrunde în cea mai simplă filozofie “estetică” a spectatorului obișnuit cu teatrul și cu muzica prezentă în concertele simfonice: “Mi-a plăcut!”. Proba teatrală arată bine, are anvergură, nu lasă timp nimănui să se gândească la ale
Două perspective by George Banu () [Corola-journal/Journalistic/13371_a_14696]
-
Petrika Ionescu pătrunde în cea mai simplă filozofie “estetică” a spectatorului obișnuit cu teatrul și cu muzica prezentă în concertele simfonice: “Mi-a plăcut!”. Proba teatrală arată bine, are anvergură, nu lasă timp nimănui să se gândească la ale sale. Decorul este impunător: un ingenios perete alb cu proeminențe de basorelief, ca o placă masivă de marmură, crapă la vedere și deschide perspectiva zidului arcuit care strânge cetatea Teba într-un cerc uriaș. Costume fastuoase, grele, extravagante (semnate de Cătălin Ionescu
Două perspective by George Banu () [Corola-journal/Journalistic/13371_a_14696]
-
viziune teatrală a Greciei antice, este sfâșiat de roșu, simboluri de sânge, de moarte; albul este profetic. Condamnare, ispășire, iertare. Luminile proiectează cinematografic schimbări de ambianțe, lumea mișcătoare și neliniștită. Cheltuială mare de imaginație, de efecte: Sfinxul adormit - oribil în decor - se trezește femeie cu ghiare, lupte la vedere, cântăreți-cascadori “pe viu” (Păstorul), cranii adunate în saci, schelete rânduite în nacele suspendate peste orașul bântuit de ciumă, tautologii ilustrând istorisirile cântate, Templul lui Apolo... Efebi, Nimfe, Hetaire, Erinii. Balet: sexy. Acestea
Două perspective by George Banu () [Corola-journal/Journalistic/13371_a_14696]
-
teatral această propunere, m-a interesat să ascult muzica, să urmăresc integral partitura și pe tînărul protagonist Ștefan Ignat, să descopăr gîndurile regizorului Petrică Ionescu și modul în care s-a implicat trupa. Interpretarea regizorului este fundamental plastică aș spune. Decorul este absolut monumental, blocuri de marmură care se desfac la vedere și lasă să se arate sala tronului cu scări și construcții metalice, somptuoase, de bronz patinat. Peste tot este o viermuială continuă, zeci de personaje din figurație, corul și
Două perspective by George Banu () [Corola-journal/Journalistic/13371_a_14696]
-
suferințele și neputințele fiecăruia în relație cu celălalt. Dozele de cinism cresc văzînd cu ochii. Cei trei actori sînt foarte atenți la dozaje. Trei actori maturi pe care regizorul Peter Kerek se bazează. Dincolo de iluzia unui spațiu domestic, creată de decorul lui Andu Dumitrescu, se pătrunde în lumina întunecată a cărărilor din uriașul tablou de pe perete. Încă o situație trecută cu vederea, o mimare a împăcării, alte cercuri de cinism se desfac la vedere. Jocul pe muchie de cuțit al nervilor
La țară by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12053_a_13378]
-
coadă de pește". Prestația actoricească e onorabilă, cinematografia și montajul la fel, dar ultimul are un moment de inventivitate defazată, inadecvat restului lungmetrajului. S-a spus că regizorul are un al șaselea simț pentru detalii. Da, când e vorba de decoruri, de micile contraste de apartament, dar acest comentariu se făcea și despre Greenaway. Or, regizorul și co-scenaristul Alexander Payne e la o distanță de ani-lumină de predecesorul său. Oricum, regia funcționează în acest film ca o cârjă pentru personaje și
Din 3 filme, doar 2 idei by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12054_a_13379]
-
garantează perfecțiunea unui sentiment". Nu e un film pe care l-aș povesti, pentru că narațiunea l-ar diminua. Scheletul poveștii ține de melodramă, dar prestația actorilor ține de tragedie. Ei transfigurează totul, iar mizanscena le slujește drept pistă de decolare. Decorurile flirtează adesea cu estetica urâtului, pentru a trece apoi în apartamente de un bun-gust discret (cum nu găsești niciodată în filmele hollywoodiene), asezonate cu un dialog vioi, cinic-intelectual, în care protagonistul se simte alienat, deși aceasta era până acum lumea
Din 3 filme, doar 2 idei by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12054_a_13379]
-
nu se mai urnește aproape un ceas, deși n-o poftisem măcar să șadă. Întreabă și ochii i se învîrt prin cameră ca radarele, mă-ntreb ce judecă, ce gîndește, ce observă, ce i s-o fi părînd nefiresc în tot decorul minimalist? Posterele de pe pereți o intrigă, îi urmăresc privirea, nu-ndrăznește totuși să-ntrebe și moare de curiozitate (i-o fi spus bulgarul că am - după expresia lui - "un evreu pe perete"?). Mizerii de cămin. Totuși, cred că pleacă fericită
Subgenul "înalt" al biograficului by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/12096_a_13421]
-
i-a susținut prima expoziție în 1923. Dacă nu cumva mă înșel, reproduceri din picturile sale au intrat pe piața românească abia acum câțiva ani, odată cu albumele editate de Taschen. Tema lui Edward Hopper este însingurarea omului modern. Peisajele și decorurile cât se poate de simple și de comune, economicoase, neîncărcate, însă curate, luminoase și intens colorate, accentuează starea de melancolie și solitudinea personajelor, întotdeauna în repaos și aproape mereu neînsoțite. Puține sunt tablourile în care Edward Hopper pune doi sau
Clark and Pougnaud vs. Edward Hopper by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/12092_a_13417]
-
a născut în 1963 la Paris, într-o famile de fotografi. Ea, Virginie Pougnaud, născută în 1962 în Angoulęme a studiat pictura la New York. Din 1998 cei doi lucrează și expun împreună sub numele Clark&Pougnaud. Virginie pictează și realizează decorurile, machetele miniaturale, compoziția, iar Christophe fotografiază. Ideea postmodernă gen citat-colaj a unei expoziții Hommage ŕ Edward Hopper s-a născut, după cum mărturisesc, din pasiunea lor comună pentru lucrările americanului, seduși de punerile în scenă a ceea ce ei numesc poveștile nerostite
Clark and Pougnaud vs. Edward Hopper by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/12092_a_13417]
-
și butaforie, sentimentul palpabil al artificialului. "Suntem lipiți de viață ca două muște în spatele unei vitrine. Privim lumea cu naivitate și cinism", spun cei doi. Altfel, de la Edward Hopper au preluat aproape totul: puținătatea personajelor și a detaliilor, scenele urbane, decorurile interioare, locațiile (uneori suprarealiste la ei) care inspiră și exprimă solitudine și intimitate, cu un accent în plus pe ideea coabitării, a unei legături profunde între om și mediu. Ambianța e esențială, prezența se definește prin și pornind de la decor
Clark and Pougnaud vs. Edward Hopper by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/12092_a_13417]
-
decorurile interioare, locațiile (uneori suprarealiste la ei) care inspiră și exprimă solitudine și intimitate, cu un accent în plus pe ideea coabitării, a unei legături profunde între om și mediu. Ambianța e esențială, prezența se definește prin și pornind de la decor. Christophe și Virginie vorbesc despre lucrările lor ca despre "un roman-foto într-o singură privire": "Des modčles jouent un morceau de vie qui n'a pas été écrit, car l'histoire qu'ils racontent est connue de tous et chacun
Clark and Pougnaud vs. Edward Hopper by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/12092_a_13417]
-
întemnițate între ziduri. Iată aici, spre exemplu, oricît de remarcabilă a fost grija organizatorilor de-a le crea un simulacru spațial, această împresie de întemnițate te urmărește. Moore a creat niște opere ce te obligă să le visezi dincolo de falsul decor al pereților. Gîndirea cuprinsă în ele solicită într-un fel de implorare imensitatea naturii. Sînt făcute să trăiască libere, proiectate pe cer sau în peisaje singuratice. De mult n-am trăit atît de clar acest fenomen al dialogului sculpturii cu
Elogiul singurătății by Corneliu Baba () [Corola-journal/Journalistic/12119_a_13444]
-
e dictată de procesul etern dincolo de condiția de viață obișnuită, singurul proces care obligă foma să se contorsionze, să se chinuiască. De aceea statuile devin obsesii, de aceea ele n-au nevoie de localizări în timp și în spațiu. " În decorul pustiu al unui bărăgan, personajul el însuși devine o imagine a singurătății și de pe temelia lui de piatră formele-i descărnate, scheletice se proiecteză tăios și clar pe cer, despuiate pînă la os de vînturile veacurilor". Citatul lui Moore se
Elogiul singurătății by Corneliu Baba () [Corola-journal/Journalistic/12119_a_13444]
-
singur personaj fantastic: Kundry. Dar aceasta va fi pe scenă în luna martie 2005. Montarea la Don Giovanni pune cap la cap aventurile sfidător erotice cu neliniștile inconștientului, haosul faunei umane care se rotește în jurul unui centru de fascinație jubilatoare. Decorul, o elipsă, ca o punte înălțată peste mai multe trepte. În mijlocul ei o colivie; înăuntrul ei o măsuță. Este universul închis unde revin mereu, acasă, Don Giovanni și Leporello, valetul lui. Alte trepte urcă spre înaltul scenei și se pierd
Wagner și Mozart la Opera din Budapesta by Ada Brumaru () [Corola-journal/Journalistic/12164_a_13489]
-
în pofida faptului că un personaj dubios a încercat chiar sechestrarea lui pentru a i se exploata o creativitate, din păcate, acum epuizată, el nu a ajuns în această situație printr-o regresie a percepției publice, printr-o ieșire tăcută în decor, ci acolo a fost întotdeauna, iar tîrzia sa apariție publică echivalează cu descoperirea surprinzătoare a unui ciudat fenomen natural. Și Constantin Cerăceanu chiar asta este: un impresionant fenomen natural. Cînd, cu aproape trei ani în urmă, i-am descoperit două
Constantin Cerăceanu și "Premiile Margareta Sterian" by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/12167_a_13492]
-
se simte stimulată mental, și reacționează cu tact și inteligență, dar nu încearcă să depășească limitele condiției ei. Meritul efectiv pe care i-l acordă filmul se limitează la ajutorul dat la pregătirea culorilor și la dispariția unui scaun din decor și, în consecință, din tabloul lui Vermeer. Nu e o muză constantă care să nască obsesii în mintea pictorului, el fiind apoi incapabil să se rupă de ea; dimpotrivă, când soția lui o alungă din casă pe nedrept, el nu
Vermeerul de pe micile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12166_a_13491]
-
zilnic cu mirabilul triptic compus din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana fără Sfîrșit, percepem o rece adiere de alienare față de piesele acestei capodopere "restaurate" și "reamenajate" pe bani grei, care atît de surprinzător s-au văzut dislocate, atribuite altui decor nu doar fizic ci și moral. E ca și cum s-ar fi deschis un uriaș supermarket, care cuprinde pe unul din rafturile sale operele "Titanului și Părintelui sculpturii moderne" precum niște sărmane obiecte tradiționale, rătăcite în luxosul flux de produse "la
Brâncuși dichisit by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/12180_a_13505]
-
Teatrul Rivoli. Un teatru aparținând de Primăria orașului, cu o capacitate de 800 de locuri, nu la fel de ofertant pentru actori și public ca Teatrul Național Săo Joăo, situat în Plaça da Batalha, ales însă pentru adâncimea scenei ce permitea amplasarea decorului baroc din Oblomov. Organizarea festivalului de către Teatrul Săo Joăo, recent intrat în U.T.E., a presupus un uriaș efort din partea tuturor celor implicați în acest proiect ambițios: directorul Ricardo Pais, directorul executiv José Luis Ferreira și ceilalți manageri: Francisca Carneiro
Oblomov pe malurile Dourului by Luminița Voina-Răuț () [Corola-journal/Journalistic/12217_a_13542]
-
un paradox regizoral, deoarece camera din proximitatea protagoniștilor invită de obicei la participarea spectatorului, nu la distanțarea lui. Relația dominantă dintre cinematografie și mizanscenă e reversată în lungmetrajul lui Bertolucci din 1990, Ceaiul în deșert. De data aceasta, regizorul lasă decorul natural (Africa de nord, Sahara) să-și strivească - psihic - personajele (Kit și Port, un cuplu, și amicul lor, Tunner). Totuși, nu e cazul să subestimăm cinematografia lui Vittorio Storaro (tot el e responsabil pentru cea din Ultimul tango...): dacă face
Bertolucci x 3 by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12244_a_13569]
-
au dovedit bugetofage, n-au mai produs decât literatură. Pe deasupra, descurajați, tot mai mulți autori au murit din tutun, din vodcă, din amor, nemaiîndurând nebunia disimulării, simțind că-i părăsesc puterile de a mai lucra în tehnica trompe l'oeil decoruri fanteziste pe jegul realității. Dar atunci, în anii '60, ani ai tinereții lor entuziaste, poeții născuți în preajma unui război ce avea să fie pierdut de români, au câștigat bătălia cu stupida poetică a "realismului socialist" creând, în consens cu orizontul
Utopia literaturii by Alexandru Con () [Corola-journal/Journalistic/12608_a_13933]
-
natura rustică. Abia o dată cu cele citadine, se face simțit în măsură mai mare modernismul. Avangardismul e sesizabil pe mici porțiuni și e bine temperat. Aproape singurele elemente prin care Vinea se atașează avangardei poetice sînt, dincolo, desigur, de tematică și decor (orașul, automobilele, reclamele luminoase, jazzbandul etc.), stilul sincopat, telegrafic, și neprevăzutul unor comparații. Ș. Cioculescu le-a "descifrat" pe unele cam în felul în care o va face și cu "obscuritățile" argheziene. Nu e nimic totuși hermetic în Lamento, considerată
Avangarda și politizarea literaturii by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/12607_a_13932]
-
torsioneză neașteptat volumele. Lucrarea sa are nu unul sau două unghiuri de privire privilegiate, ci o multitudine de aspecte în funcție de unghiul din care este privită, speculând asupra calității de ronde-bosse a sculpturii. Efectele de suprafață, de factură nu sunt neglijate. Decorul metalic aplicat ici și colo face corp comun cu volumele, direcționând privirea spre anumite puncte de interes ale construcției. Simion Moldovan ne-a obișnuit în aparițiile sale bucureștene periodice cu imaginația sa bogată, cu o mitologie personală, cu o inventivitate
SIMPOZION "Ion Vlasiu" by Ioana Vlasiu () [Corola-journal/Journalistic/12687_a_14012]
-
înlocuiește cu brio pe decedatul Richard Harris în rolul profesorului Dumbledore; din film poți afla multe lucruri sublime în (in)utilitatea lor (cum se îmblânzește un hipogrif, cum se înfruntă un Dementor sau cum se transformă un om în vârcolac); decorurile naturale și artificiale, precum și efectele speciale sunt la înălțime; scenele horror sunt la fel de reușite ca în ecranizarea anterioară și, nu în ultimul rând, atmosfera claustrofobică pe care Alfonso Cuarón a reușit s-o creeze merită toată atenția. Chiar dacă, probabil, nu
Marca HARRY POTTER by Mihai Fulger () [Corola-journal/Journalistic/12706_a_14031]
-
demonstrație artistică de mare ținută în care harul este dublat de performanța actoricească. Or, tocmai ceea ce este nou, viu și performant aici este adormit, de multe ori, în teatru. Și nu numai la noi. Energia unor interpretări fantastice, a unor decoruri și costume care te lasă cu gura căscată prin tușa liniilor dinamice, care țîșnesc din lumina și din forța ideilor se regăsesc tot mai rar, tot mai puțin, tot mai amorțite și diluate în spectacolul de teatru. Privind fragmentele din
Ariel și Caliban by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12743_a_14068]