451 matches
-
cronic și speculativ, Nae își face amicul martor al unui cataclism inevitabil : „S-a isprăvit ...”. Fin de siècle, fin de race, fin du monde. Naratorul însă a pre- gătit ieșirea din tablou nu pe poarta sublimului, ci pe cea a deriziunii. Climaxul adus de aceste scurtcircuite care leagă indubitabil lipsa de patriotism de revolta boxerilor este întors pe dos într-un anticlimax, compromiterea cul- turii de rapiță. Excesul derivă abia din această mișcare care aruncă totul în derizoriu. Monstruozitatea nu este
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
progresii catastrofice. Ambele mișcări descriu tensiunea dialectică dintre utopie și distopie și reprezintă modalitatea afirmării unei identități à rebours. Încă o dată, anecdota la I.L.Caragiale recuperează în mod subtil ca mise en abîme un efect de parabolă. Ceea ce constituie mecanismul deriziunii, dispozitivul lui „simț enorm și văz monstruos” oferă și perspectiva unei relecturi la scara acelor mișcări tectonice care pot converti comicul în teroarea istoriei invocate pasager. Ceea ce este remarcabil la Caragiale ține de conservarea celei de-a doua lecturi, al
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
nimbați de harul nostru unic, Grația noastră, Mântuirea noastră - Sfânta Bășcălie, să-i răspundem ne - tulburați : - Dă frânghie, Monșer.” Interpretarea pe care Pintilie o dă operei lui Caragiale se constituie într-o antimetafizică fondată pe un principiu de exorbitare și deriziune. Fragmentul de mai sus relevă însă sensul unui complex identitar prin care unei întrebări grave, cu sens metafizic, existențial i se răspunde prin zeflemea. Contextul redactării acestui text este unul grav, cel al Revoluției din 1989 cu victimele ei. În
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
două feluri. Spunem : Caragiale este un zefle- mist. Și Caragiale nu mă privește pe mine, ci pe alții ; râzând de alții, Caragiale este ce qui arrive à l’autre.” Aici zeflemeaua reprezintă un mod particular de a râde, derâde- rea, deriziunea și implicit derizoriul acestui râs care coboară totul în derizoriu. Ne aflăm departe de râsul umoristului, deriziunea se află la confiniile cu strategiile de consacrare și legitimare ale identității naționale, de aici și caracterul „blasfemic” al deriziunii caragialești care nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
alții ; râzând de alții, Caragiale este ce qui arrive à l’autre.” Aici zeflemeaua reprezintă un mod particular de a râde, derâde- rea, deriziunea și implicit derizoriul acestui râs care coboară totul în derizoriu. Ne aflăm departe de râsul umoristului, deriziunea se află la confiniile cu strategiile de consacrare și legitimare ale identității naționale, de aici și caracterul „blasfemic” al deriziunii caragialești care nu rămâne în zona superficiilor, ci vizează conținuturile chiar și în cazul unor aparent benigne conversații. Altfel, bășcălia
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
râde, derâde- rea, deriziunea și implicit derizoriul acestui râs care coboară totul în derizoriu. Ne aflăm departe de râsul umoristului, deriziunea se află la confiniile cu strategiile de consacrare și legitimare ale identității naționale, de aici și caracterul „blasfemic” al deriziunii caragialești care nu rămâne în zona superficiilor, ci vizează conținuturile chiar și în cazul unor aparent benigne conversații. Altfel, bășcălia se diferențiază de conversație prin ceea ce remarca și Gérard Dessons, în La manière folle. Essai sur la manie littéraire et
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
caracterizează spațiul public democratic, se adoptă o atitudine de denigrare generalizată, critica devine un joc gratuit care nu produce nimic în afară de subminarea propriului punct de plecare. (...) Fără con- traponderea sa pozitivă, discursul critic se învârte în gol. Scepticismul generalizat și deriziunea sistematică nu sunt decât aparența unei înțelepciuni ; deturnând spiritul Lumi- nilor, acestea creează un serios obstacol în calea acțiunii lor.” (trad. mea, A.M.) În pierderea spiritului critic în bășcă- lie mai există un fapt esențial și anume dizolvarea oricăror ierarhii
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
un gen mult mai complicat, comicul pe care-l invocă Alexandru Dragomir solicită nuanțări și scoaterea sa de sub incidența unor categorii formale și taxonomii mult prea generale precum comicul de situație, de caracter, de limbaj etc. Comicul lui Caragiale invocă deriziunea ca formă a unui scepticism ludic și a unei lucidități camuflate, mai ales în ceea ce ține de „caricatura ideologică” pe care o presupune provincia. Într-un fel, comicul caragialesc se apropie de adevărul maximei lui Gogol : „Dacă privim atent și
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
să se întoarcă împotriva lor. De exemplu, dacă, în închisoare fiind, ei te obligă să te dezbraci complet, ei bine, tu nu te mai îmbaci la loc și rămâi gol și în zilele următoare. Supralicitezi și anulezi loviturile lor prin deriziune. Un exercițiu mental devenit ulterior obișnuință. Filmele lui Woody Allen mă ajută mult în acest sens". Se pare deci că cel mai bun leac pentru palestinianul depresiv se găsește în Manhattan: umorul evreiesc. 5. Eterna întoarcere Deșertăciunea deșertăciunilor, zice Ecclesiastul
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
cu identitate definită ori figurine de plan secund, campioni ai scrisului zilnic și poligrafi excentrici formează o lume complexă, colorată și fără astâmpăr, cercetată cu un ochi străin de ispita înfloriturilor ce denaturează, dar și de tentația spectacolului îndoielnic al deriziunii. Contribuția lui Z., într-o arie care din start se anunța ingrată, e prețioasă și prin mai multe descoperiri: pseudonime sau simple inițiale, debuturi, colaborări necunoscute anterior, o sursă de revelații fiind rubrica „Poșta redacției”, unde sunt de găsit, la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290716_a_292045]
-
inexplicabile înfiorări. Hălăduielile în lucoarea incertă a asfințitului - o elocvență mută are, în descrieri, magia ca și impresionistă a luminii - tind să fie ori să apară ca o inițiere în necunoscut. De veghe, luciditatea propune în aceeași, continuă, pendulare soluția „deriziunii”. Melancolia, efect al reveriei, se împrăștie printr-un, nu rareori malițios, surâs. Cu senzualitatea lui calificată pentru tot ce-i catifelat, diafan, mlădios, autorul nu pierde din ochi, prețăluind-o când cu tandrețe virilă, când cu subțire ironie, femeia. Dar
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287238_a_288567]
-
conservare. Nu ne mai definim prin ceea ce suntem, ci prin ceea ce respingem. Portretul nostru e suma insatisfacțiilor și a balastului de ură pe care l-am acumulat. Lovim pentru a trăi și ne confecționăm fericirea din fragmente de bombăneală și deriziune. Ajungi să te întrebi, contemplând lumea românească de azi, dacă mai există detenta bucuriei, dacă oamenii se mai îndrăgostesc, dacă mai există plăceri depline și colocvialități inocente. Dacă se mai gândește cineva la arta conversației, dacă mai ră sfoiește cineva
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
doi bani pe opțiunile (cel puțin la fel de onorabile) ale altora. Și e de prost gust să declari, în aceeași frază, că Hobbes e inconturnabil, dar Scripturile sunt o farsă. 2. Nu șade bine să gândești discriminatoriu și nedemocratic, condamnând la deriziune credința unei majorități. Nu se cuvine să faci turnee în lumea arabă cu parodii la Coran, să faci bășcălie de Vishnu sau de Buddha în India, să batjocorești pe Moise în mediul iudaic, și nici măcar să pretinzi că toate tragediile
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
în mici societăți civile care se excomunică reciproc. A inventaria toate conflictele care ne adună, seara, dinaintea televizoarelor e o operațiune utopică. Ar însemna să facem suma întregii suflări autohtone. Pe acest fundal, până și apelul la consens sună a deriziune și e producător de dispută. Până la un punct, dezmățul critic de care vorbim e explicabil. Înțărcați, sub comunism, de dreptul de a ne opune, am ales să facem o baie igienică de lătrături și lături compensatorii. Dar, de la o vreme
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
destinului și ale firii sale, trebuie, cred, să ne veselim, clipă de clipă, de veselia lui, de râsul lui genuin, de aplecarea lui spre chef așezat și amuzament. Caragiale e, firește, un observator critic, un om al ironiei și al deriziunii, dar toate pe un fundal de voioșie existențială, de convivialitate tonică. Oamenii și lumea îl distrează. Îi place taclaua, anecdota, comédia vieții. Cum spune într-o scrisoare, „petrece nebunește, ca toți oamenii cuminți“. Și poate că marea lecție a lui
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
se aseamănă, adesea alergic la violența publicitară. De unde și noile orientări: din mijloc de punere în valoare a produsului, publicitatea devine uneori spectacol creativ ce apelează la o mulțime de registre noi: gradul II, pastișa, deturnarea, impertinența, moda momentului, emoționalul, deriziunea, provocarea. Prin toate acestea, publicitatea hipermodernă caută nu atât să glorifice produsul, cât să inoveze, să emoționeze, să distreze, să întinerească imaginea, să interpeleze consumatorul 22. Obiectivul nu mai este acela de a dirija mecanic sau psihologic un consumator redus
[Corola-publishinghouse/Administrative/1981_a_3306]
-
arte. C. va analiza aici în principal tipurile de personaje care apar în comediile lui Caragiale (de la servus și miles gloriosus, pe care le preia din comedia latină, până la Pulcinella, soțul păcălit sau cuplurile de clovni), dar și metamorfoza limbajului, deriziunea absurdului, carnavalescul, motivul „lumii pe dos”. De asemenea, structura teatrului lui Caragiale este văzută din perspectiva prezentului dramatic, a imixtiunii epicului, a diminuării acțiunii în favoarea concentrării asupra structurii circulare, a spațiului închis, a „personajului lichefiat”. Studiul lui C. se impune
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286371_a_287700]
-
a fost - și tremuram pentru Veneția și înconjurarea frontului francez. Ne îngrozea prăbușirea guvernului rus al lui Kerenski, acolo trădare pe toată linia. Polonia așa-zis reconstituită în regat sub împăratul Carol al Austriei, cu Rozwadowski ministru de rezbel; culmea deriziunii să vezi un suveran cu o a treia coroană pe cap când se rostogoleau deja cele două dintâi. În Franța, cel puțin erau zdraveni; Clemenceau 166, împăcat în acea oră decisivă cu Poincaré167, luă cu mână de fier conducerea guvernului
Din viaţa familiei Ion C. Brătianu: 1914–1919: cu o anexă de însemnări: 1870–1941 by Sabina Cantacuzino () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1379_a_2882]
-
înțelege, volumul te pune într-o încurcătură de principiu, căci, deși amuzantă prin dulceața bancurilor, ea e deprimantă prin portretul pe care îl face filosofilor: niște încrîncenate cîrtițe săpînd la baza unor probleme fără soluție. Pe scurt, o atmosferă de deriziune învăluie personajele, întărindu-ți convingerea că umorul, cînd e aplicat fără discernămînt, are efect deconcertant. Cea mai firească reacție la dispoziția malițioasă a celor doi autori este o dispoziție identică: nu le iei în serios ideile și tratezi cartea în
Hohotul filosofilor by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6775_a_8100]
-
microroman - înrudit cu prozele scurte ale scriitorului - poate fi considerat Jertfă & Steag (1999), cu prudență subintitulat „povestire”. U. operează acum cu subiecte pretențioase și grave: tradiția, mitul, confruntarea între raționalism și epifanie obscură, crima ritual-sacrificială etc., totul abordat sub semnul deriziunii și al bufonadei satirice, dar și al unei productive ambiguități. O carte importantă - în epocă, probabil că și pe termen lung, deși relativ ignorată - este masivul roman Lia Mora (2001), chintesențiere a optzecismului după aproape trei decenii de la primele lui
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290344_a_291673]
-
sunt traversate de o criză cu multe fațete : cea a reprezentării umanului. Concepția clasică, cea renascentistă, sau cea a luminilor sunt depășite. Umanismul însuși, cum aprecia Unamuno, e în criză. Nu întîmplător au apărut dadaiștii, apoi suprarealiștii, care practică nonsensul, deriziunea și chiar distrugerea. O inumanitate s-a extins ca o plagă, devenind atotprezentă și dezmembrînd sensul lumii într-o țesătură de erori și iluzii. Este tărîmul celor proști, care nu vor să știe mai multe, care nu-și pun întrebări
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
ținea pe capul aplecat în diferite poziții un pahar cu apă. Manevrele erau întrerupte de flashuri de lumini și de fragmente de muzică rock și către final au fost acompaniate de rostirea câte unui concept filozofic, care, bineînțeles, cădea în deriziune. Două piese consistente, realizate prin mișcări cu o valoare plastică pregnanta, dar total diferită, au fost cele ale lui Cecilia Lisa Eliceche (Italia/Belgia) și ale lui Thomas Steyaert (Belgia) și Răul Maia (Portugalia/Austria). În Cow‘s Theory - Preview
eXplore dance festival 2011 (II) by Liana Tugearu () [Corola-journal/Journalistic/5188_a_6513]
-
instantaneu în fața Chipurilor graficienei, expuse pe simezele vâlcene. Pornind de la un contur integral sau fragmentat, artistul evoluează în adâncime pe o paletă de brunuri aflate în descompunere sau într-un exercițiu de căutare, transmițând o concretă stare de neliniște, ca și când deriziunea carnală nu mai poate lăsa în urmă decât chipul transfigurat al tragediei, astfel încât desenele, de la o lucrare la alta, dau conturul măștii antice, sub care regăsim sentimentul amintit. Aceasta ar fi o variantă de citire hermeneutică a textului plastic. Putem
Niște succesori by Petre Tănăsoaica () [Corola-journal/Journalistic/5172_a_6497]
-
tentației de a le spune cîteva de la obraz. Și cum posibilitatea de a-i întîlni e nulă, nu-ți rămîne decît să le-o spui în scris, dar nu pe ocolite și aluziv, ci de-a dreptul, prin împingere în deriziune. În cazul lor, gîndul de a le întocmi un profil psihologic pe măsura făcăturii la care s-au pretat îți provoacă autentici fiori de plăcere. Aproape că începi să tremuri de satisfacție numai închipuindu-ți cum le va arăta chipul
Telenovelă cu Heidegger by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/9880_a_11205]
-
ziaristului Kevin Jackson o depășea pe a mea. Eu mă gândisem pur și simplu la pantofii de sport marca Adidas, la care visau toți adolescenții din România, în timp ce în „The Independent” explicația dată era aceea că adidași erau numite în deriziune cele două picioare de porc, pentru care se stătea ore întregi la coadă” (p. 238). O carte tristă (scrisă fără bucurie, cum spune chiar Ana Blandiana) nu prin ceea ce afirmă, căci orori au fost și vor mai fi în istorie
A convinge și a manipula by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/2982_a_4307]