174 matches
-
determinarea liberă. Introducerea acestei serii de expresii a fost indispensabilă, întrucît ele ilustrează diversele aspecte ale reacției supraconștiente numită pe drept cuvînt legea fundamentală a vieții, adică temelia întregii legalități psihice. Mitul se referă la împlinire prin termenii "încarnare, filiație, divinizare", care constituie aspectul metafizic și simbolic, "grația". Toate simbolurile acestea și-au găsit explicația. Este important să lărgim gama traducerii lor, studiind viața aceasta unică sub aspectul ei real, cel al meritului. Dacă justiția este inerentă vieții, este limpede că
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
mult retorică decât reală. Vorbind de conducători, este interesant modul în care Ps 45,7 adresează regelui un poem cu ocazia nunții sale: Tronul tău Dumnezeule este pentru totdeauna, sceptrul dreptății este sceptrul domniei tale. Probabil aici se referă la divinizarea unui rege, concept care mai târziu, când monarhia nu va mai exista, putea trece neobservat ca un element pur retoric. Același lucru este valabil și pentru Ps 72 în care suveranul este pus în relație chiar cu fertilitatea pământului (vv
Israel în timpurile biblice : instituții, sărbători, ceremonii, ritualuri by Alberto Soggin () [Corola-publishinghouse/Science/100992_a_102284]
-
o matrice ce participa la elaborarea modelelor care inspiră reprezentarea femeii. Imaginarul despre femei este în general construit în funcție de două coordonate pe de o parte, demonizarea femeii prin reproducerea parabolei biblice a păcatului originar al Evei, iar pe de alta, divinizarea ei prin recuperarea blestemului de către fecioara Maria. Credință creștină închide itinerarul feminin în două extreme: Eva la început, Maria la sfârșit. Eva este acuzată de păcatul originar, Maria salvează și răscumpără blestemul Evei. Conform acestui model, reluat de toate timpurile
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
imagini ale lui Buddha au apărut pe la începutul erei creștine, concomitent în cele două școli septentrionale din Gandhăra și din Mathură. Această inovație se explică prin nevoia firească a unei imagini care să susțină devoțiunea, insuficient împlinită printr-o simplă „divinizare” a Maestrului. Arta din Mathură era bazată pe puternica tradiție indiană, presupunând un stil relativ arhaic. Aici se pare că au fost create primele statui. Sculptorii au utilizat iconografia divinităților yakșa, foarte venerate în India antică, pentru a transpune ideea
BUDDHA REALITATE ŞI LEGENDĂ by EMIL VACARIU () [Corola-publishinghouse/Science/463_a_1294]
-
a fost afirmată legătura dintre prezent și trecut, politic și mitologic. Într-adevăr, răspândirea cenușei peste muntele unde credințele susțineau că ar fi trăit zeul hindu Shiva, afirma continuitatea dintre divin și uman (altfel spus, oferea Încă un mod de divinizare a Indirei Gandhi) și, pe alt palier, legitima aspirațiile politice ale lui Rajiv prin plasarea lui În inima unui alt centru simbolic consacrator: Însuși Rajiv se găsea sub puterea de influență a acestor urne. Îmbrăcat În alb și urmărit peste
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
științelor raționale și umane, sociologi, politicieni, artiști etc814. Muzeul Național este o prestigioasă instituție de resort din țară și de peste hotare, cu numeroase spații expoziționale ce 814 Odată cu „uitarea” și „moartea lui Dumnezeu” a apărut și fenomenul invers, cel al divinizării profanului. Se vorbește astăzi despre „cinste absolută”, „dreptate divină”, „adevăr unic”, „voință sacră” etc., dovadă că sacrul a invadat ținutul clasic al moralei. Șansa științei la contactul cu religia este de a desprinde regulile unei mentalități flexibile asupra realității, care
Asaltul tigrilor by Oltea Răşcanu Gramaticu () [Corola-publishinghouse/Science/320_a_1259]
-
exemplu, Teofil din Antiohia nu a vrut să admită altă divinitate decât conștiința fiecăruia. Cicero și Seneca au avut concepții asemănătoare. În această privință, și tradiția referitoare la daímon (δαίμων), legată de Socrate, a contribuit, cel puțin în parte, la divinizarea conștiinței în gândirea anticilor. Aceștia din urmă vedeau în conștiință o participare la Rațiunea divină sau la Spiritul divin care guvernează universul. Origine identifica conștiința cu pneuma egemonikón (πνεύμα ήγεμονικόν) care, în antropologia sa, este identificată cu sufletul vital. De
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
spune cum este o persoană după forma mâinilor. Persoanele creative au mâini în formă de evantai, iar sufletele sensibile au degete ascuțite și palme cărnoase. Nu există mult suport științific pentru astfel de noțiuni la fel. Toate aceste forme de divinizare par să se bazeze pe magie simpatetică și citire la rece. LINIA VIEȚII linia vieții 1 înconjoară baza degetului mare, dacă linia vieții are ramificații la baza mâinii pot exista proble genitale, dacă există o formă de lanț, există probleme
CETIRE ÎN PALMĂ by Noemi BOMHER () [Corola-publishinghouse/Science/100963_a_102255]
-
preoți ai regelui, iar pentru că „Soarele” nu are mitologie, mitologică devine familia regală, care este reprezentată În aspectele vieții cotidiene, mai degrabă decât În cele rituale, cu trăsături caracteristice și apare În imaginile sacre din locuințele din cetate. Nici această divinizare a regelui nu este nouă În Egipt, ci, așa cum am văzut, Își are rădăcinile În cele mai vechi concepții politice ale regatului. Însă, chiar odată cu formarea imperiului, regalitatea Începuse să se laicizeze prin participarea suveranului la campaniile de război, prin
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
mai vechi timpuri sumeriene, capul politic și cel religios se identificau În aceeași persoană: e n. Această denumire are o dublă semnificație: „Stăpân” și „Mare preot”. Astfel, orașele erau „cetăți-stat”, dar, În același timp, erau și „cetăți-templu”. Drept urmare, apare fenomenul divinizării post mortem a unor suverani, ca În cazul lui Ghilgameșxe "Ghilgameș", Lugalbandaxe "Lugalbanda" și Dumuzixe "Dumuzi", aceștia fiind inițial, așa cum se consideră În general, persoane istorice. Dintre aceștia se evidențiază figura lui Ghilgameș, cel care, potrivit tab. XII din poemul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
a treia dinastii Ur și, se pare, autor al primului codex de legi care ne-a parvenit, așadar o persoană cu certitudine istorică - a fost divinizat după moarte. Aici Însă avem de-a face cu un caz foarte diferit față de divinizarea eroilor. Mai apoi Însă, chiar În timpul regatului semitic de la Akkad (2334-2154 Î.Hr.), s-a ajuns la divinizarea regelui Încă din timpul vieții, iar numele său Începe să fie precedat În scris, ca În cazul zeilor propriu-ziși, de determinativul divin
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
o persoană cu certitudine istorică - a fost divinizat după moarte. Aici Însă avem de-a face cu un caz foarte diferit față de divinizarea eroilor. Mai apoi Însă, chiar În timpul regatului semitic de la Akkad (2334-2154 Î.Hr.), s-a ajuns la divinizarea regelui Încă din timpul vieții, iar numele său Începe să fie precedat În scris, ca În cazul zeilor propriu-ziși, de determinativul divin (d i n g i r, În sumeriană, și ilum, În akkadiană). Primul rege divinizat a fost, În timpul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
ca În cazul zeilor propriu-ziși, de determinativul divin (d i n g i r, În sumeriană, și ilum, În akkadiană). Primul rege divinizat a fost, În timpul dinastiei akkadiene, marele Nar³m-Sinxe "Sin" (2254-2218 Î.Hr.). Desigur, nu este vorba despre o divinizare În sensul că regele ar avea o natură divină identică cu aceea a zeilor propriu-ziși, fiind clar mai ales faptul că până și un asemenea rege era supus morții. Este, În schimb, vorba despre o „venerație cultuală”, care Îi atribuia
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
divină identică cu aceea a zeilor propriu-ziși, fiind clar mai ales faptul că până și un asemenea rege era supus morții. Este, În schimb, vorba despre o „venerație cultuală”, care Îi atribuia suveranului onorurile și ofrandele cuvenite unui zeu. Prin divinizare se intenționa Întărirea respectului datorat regelui ca figură excepțională și ca reprezentant al divinității. Practica divinizării regelui nu a durat mult. Aceasta a trecut, prin imitație, de la suveranii dinastiei akkadiene la cei ai dinastiei a III-a din Ur (2112-2003
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
asemenea rege era supus morții. Este, În schimb, vorba despre o „venerație cultuală”, care Îi atribuia suveranului onorurile și ofrandele cuvenite unui zeu. Prin divinizare se intenționa Întărirea respectului datorat regelui ca figură excepțională și ca reprezentant al divinității. Practica divinizării regelui nu a durat mult. Aceasta a trecut, prin imitație, de la suveranii dinastiei akkadiene la cei ai dinastiei a III-a din Ur (2112-2003 Î.Hr.), iar mai apoi a Început să se atenueze, până la dispariția totală În timpul marelui Hammurabi
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
concepției hitite, după moarte, regele „devine zeu”, riturile care Însoțesc funeraliile au trăsăturile unor ritualuri magice sau ale celebrării sărbătorilor: acestea trebuie să elibereze Hattușaș de impuritate, să favorizeze trecerea suveranului de la condiția umană la cea divină și să confirme divinizarea. Funeraliile regale durau paisprezece zile, În timpul cărora riturile magice săvârșite de „bătrână” se uneau cu acțiunile rituale tipice sărbătorilor, cum ar fi „băutul” divinității și cântarea cu instrumente muzicale. Unele ceremonii magice aveau scopul de a crea pentru defunct un
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Hadduxe "Haddu", deja cunoscuții Daganxe "Dagan" (În prim-plan) și Rashapxe "Rashap", Yarikhxe "Yarikh", Iluxe "Ilu" (= El), Horonxe "Horon", Malikxe "Malik", Sakonxe "Sakon", Shalimxe "Shalim", Shamashxe "Shamash", Athtarxe "Athtar", Itur-Merxe "Itur-Mer", Sadiqxe "Sadiq". O trăsătură caracteristică a religiei amorite este divinizarea termenilor care exprimă rudenia - de exemplu, Ammuxe "Ammu" - sau, mai bine spus, atribuirea de calificative precum tată, frate, socru, unchi, zeilor; aceste date atestă valorile de clan și familiale care stau de la baza grupului a cărui religie, la origine pastorală
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
lui Orfeuxe "Orfeu"”, și din această cauză Îl putea elibera de mijlocirea polisului. Cu toate acestea, orfismul rămânea o știință ezoterică, fără funcție publică, ci rezervată mântuirii individuale. În unele cazuri, de altfel limitate, ea se putea traduce Într-o divinizare după moarte, ca dobândirea nemuririi atribuită lui Empedocle sau ca zeificarea defunctului proclamată de două dintre așa-numitele „tăblițe orfice” găsite la Thurii, În Grecia Magna. În orice caz, aceste mișcări, fără să poate fi readuse la o aceeași matrice
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Lasa Vecu"viaxe "Lasa Vecuvia", latinizată, așa cum vom vedea mai departe, În Nympha Begoexe "Nympha Begoe") - se ascund atât straturile mai Îndepărtate ale religiei colective, cât și rădăcinile cultului domestic, În care un loc central Îl ocupă strămoșii eroizați și divinizarea capacității generative a lui pater familias, ca larii și geniile latine. Riturile matrimoniale, cele de trecere și religia strămoșilor, cu alte cuvinte straturile cele mai arhaice ale cultului, se numără, poate, printre principalii factori responsabili pentru un fenomen, pe cât de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
de filiație parțial divină (pe linie maternă ori paternă) a personajului care, deși rămâne om, prin ascendența lui genealogică se leagă, așadar, de lumea zeilor. Totuși, În perioada clasică, acest lucru este valabil doar pentru timpul mitului, care cunoaște posibilitatea divinizării eroului, așa cum este cazul pentru Asclepiosxe "Asclepios" și Herakles. Și această fugă totală din uman presupune, de altfel, „trecerea” morții sau „mutarea” de pe pământ În cer, așa cum s-a petrecut cu cele două personaje menționate, În special cu Herakles, a
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
procesul mântuitor În termenii unei experiențe inițiatice: Împrumutând mult din limbajul și din simbolurile misteriilor, În dialogul dintre Trismegistos și fiul Tatxe "Tat" se străbat din nou etapele succesive ale unei inițieri ce culminează cu „renașterea” spirituală, care este o divinizare a „omului lăuntric”, „zeu, fiu al Zeului, Totul În Tot” (CH, XIII, 2). O chestiune Încă deschisă este cea a existenței unor cercuri mai mult sau mai puțin largi de „devoți” care, În afara satisfacerii nevoilor intelectuale și religioase, și-ar
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
minore, care se află În „Canonul lui Vladimir”, trei Își au rădăcinile sau cel puțin intermedierea În cultura iraniană. Faptul că zeul Trojanúxe "Trojanu^" - atestat, printre altele, de mai multe ori În Cântecul lui Igor - este de fapt doar o „divinizare” a Împăratului roman Traian poate să surprindă la prima vedere; dar trebuie luată În considerare și situația unui personaj celtic asemenea regelui Arthur care nu este decât transformarea generalului roman Artorius. Alte divinități minore - ca Siwaxe "Siwa", printre polabi, Pizamarxe
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
minunați cu pinteni de aur. El este cel care Împarte bogății și sub protecția lui se află atât animalele domestice și cele de povară, cât și roadele câmpului. Cu toate acestea, Diëvas nu trebuie considerat o divinitate agricolă, ci o divinizare a cerului luminos, care are printre efectele sale benefice și fertilitatea câmpurilor. Deși Diëvas mai apare Încă În sărbătorile și riturile agricole (sau este aparent Înlocuit de un sfânt creștin ca Ioan sau Isidor), semnificația sa reală și străveche apare
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
pare că divinitatea Întunecată a perechii suverane are mai multe nume, probabil din motive tabuistice. c) Letonul Mënes(i)s; lituanianul Menuo, prusacul Meninsxe "Menins"; letonul „Perk¿ns” (lituanianul Perk¿nasxe "Perku>nas"; prusacul Percunis, „tunet”) Mënes(i)s este divinizarea lunii (de gen masculin În limbile baltice) și are, prin urmare, o conotație nocturnă, care, conform opiniei unor cercetători, ar justifica apartenența sa la zona războinică („străbătând cu succes noaptea anului, așa cum străbate fiecare noapte În parte, zeul Lună este
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]