303 matches
-
și obiectele religioase de valoare, și anulează rambursarea tuturor împrumuturilor. Acestea vor fi și primele hotărâri adoptate, cu mai mare sau mai mică intensitate, de toate regimurile comuniste. Această spoliere generalizată, operată prin violență, vizează două obiective: ea răspunde imperativelor doctrinale ale marxismului* care condamnă proprietatea privată, și slăbește concret, prin ruinarea definitivă, grupurile sociale considerate ca „dușmani” - burghezi, aristocrați, oameni de afaceri, țărani, Biserici. Prin exproprieri arbitrare, prin anularea dreptului de proprietate, prin rechiziționarea produselor și interzicerea comerțului privat, bolșevicii
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
în mod oficial, locul. în virtutea autorității sale discreționare, centrul definește nevoile și, în consecință, pompează resursele la toate nivelurile. Or, fiecare actor reproduce prin anticipare această schemă și penuria devine „sistematică”: logica macroeconomică care duce la crearea penuriei în funcție de voința doctrinală de control integral și de deciziile politice privind suprainvestițiile în anumite ramuri, este reprodusă la nivel microeconomic de actorii confruntați local cu unele penurii atunci când sunt amenințați de neîndeplinirea planului. Acestă economie prezintă așadar o mare coerență, prinsă cum e
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
germanul Karl Liebknecht. Astfel, în timpul marii foamete* țărănești din era țaristă, în 1891-1892, el declară că „distrugând economia țărănească primitivă, foametea ne apropie obiectiv de scopul nostru final, socialismul*, etapă imediat posterioară capitalismului”. Vladimir are deja o viziune teleologică și doctrinală a societății și a istoriei. în 1895, el creează împreună cu Iuri Martov Uniunea de Luptă pentru Emanciparea Clasei Muncitoare, fapt care are drept consecință arestarea și deportarea sa în Siberia, pentru o perioadă de trei ani. Profită de aceasta pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
a arăta în mod sistematic muncitorilor că fără răsturnarea revoluționară a capitalismului, niciun arbitraj internațional, nicio convenție asupra limitării armamentelor, nicio înnoire «democratică» a Societății Națiunilor n-ar fi în stare să oprească un nou război capitalist”. Desigur, această intransigență doctrinală nu exclude suplețea tactică, după cum îi explică Lenin în 1922 diplomatului sovietic Cicerin: „A declarat cineva vreodată că partidul nostru nu se va servi de pacifiști pentru a nimici dușmanul nostru, burghezia?” Este adevărat că în sânul tinerelor PC mai
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
și mai apropiate de expresia ei religioasă este instituit de acela care cucerește puterea. în 1924, Stalin* redactează Principiile leninismului, unul dintre textele sacre pe care fiecare cadru al partidului are datoria să le fi citit. Acesta instituie fundamentele ortodoxiei doctrinale - marxism-leninismul* -, completate de câteva lucrări de referință care definesc doxa și epurate de unele dintre textele devenite eretice, precum acelea ale lui Troțki* și apoi Zinoviev sau Buharin de exemplu. Opoziția devine o deviație, considerată drept „oportunistă” atunci când refuză colectivizarea
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
altele, și, făcînd aceasta, arată ceea ce este într-un cîmp discursiv destinat exercițiului legitim al vorbirii. Această instituire trebuie înțeleasă ca definind însăși identitatea unei poziționări; recursul la anumite genuri ține de fapt de poziționare, la fel ca elementele propriu-zis doctrinale. Dacă se au în vedere poziționări concurente, se pot prevedea trei posibilități: 1) aceste poziționări instituie genuri de discurs distincte, 2) ele folosesc aceleași genuri, 3) ele combină folosirea de genuri distincte și comune. Pentru o poziționare dată însă, nu
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Poziționarea nu privește numai conținutul, ci și dimensiunile discursului, deoarece se manifestă în alegerea unuia sau a altuia dintre genurile de discurs, dintre manierele de a cita etc. Termenul poziționare se folosește însă și pentru identități cu o slabă marcă doctrinală, precum campaniile publicitare, emisiunile de televizor etc. De aceea, P. Charaudeau este de părere că poziționarea corespunde poziției pe care o ocupă un locutor într-un domeniu al discuției, valorilor pe care le susține (conștient sau nu) și care îi
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Creatorului și cu gratitudinea credinciosului care încheie povestirea sa cu o emoționantă rugăciune. Așadar, din punct de vedere al structurii sale, opera este divizată în două mari părți: una propriu-zis autobiografică ce cuprinde primele nouă cărți și o a doua, doctrinală, care este constituită din cărțile 11-13; în mijloc, cartea a zecea, care e mai greu de clasificat. Au fost făcute diferite propuneri pentru a explica această structură insolită. Confesiunile, s-a spus, ar fi fost alcătuite după aceeași schemă catehetică
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
compus din 279 de scrisori, din care 54 provin de la corespondenții săi (printre ei Paulinus din Nola și Ieronim, ca și personaje influente din Africa romană). Augustin scrie oamenilor politici și funcționarilor statului; dar compune și lungi scrisori cu conținut doctrinal, scrisori-tratat, potrivite cu gustul vremii, așa cum făceau și Ieronim, și Pelagius. Recent, a fost descoperit și pulbicat de J. Divjak în 1981 un corpus de 31 de epistole numerotate de la 1* la 29*, 28 ale lui Augustin însuși și 2
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
a învierii tuturor oamenilor. Celestius a fost condamnat și a plecat spre Orient, oprindu-se în Sicilia, unde a răspândit ideile sale. Dorind să-i condamne pe adepții săi, Aureliu a cerut intervenția lui Augustin pentru a aprofundare a termenilor doctrinali ai problemei, iar pentru o acțiune concretă s-a adresat și guvernatorului Marcellinus care deja colaborase cu folos la organizarea și încheierea conciliului antidonatist din 411. Așadar, Augustin a fost nevoit să intervină într-o nouă dispută doctrinală și, cu toate că
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
a termenilor doctrinali ai problemei, iar pentru o acțiune concretă s-a adresat și guvernatorului Marcellinus care deja colaborase cu folos la organizarea și încheierea conciliului antidonatist din 411. Așadar, Augustin a fost nevoit să intervină într-o nouă dispută doctrinală și, cu toate că trecuse de șaizeci de ani, a dus-o la bun sfârșit cu aceeași energie și hotărâre cu care îi învinsese pe manihei și pe donatiști, obținând până la urmă condamnarea oficială a pelagianismului. Oricum, această condamnare nu a marcat
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
său, făcând astfel încât acestuia să-i parvină, fără nici un cuvânt în plus, doar concluzia conciliului. De aceea, Augustin a trebuit să se angajeze într-o polemică de mai mare anvergură pentru că nu mai era vorba doar de o simplă controversă doctrinală. De comun acord cu prietenul său Aureliu, a convocat un conciliu în 416 unde, după condamnarea lui Pelagius, s-a hotărât să fie obținută confirmarea condamnării chiar de către Roma; episcopul din Hippona îi trimise papei Inocențiu cartea sa Despre natură
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Iulian, Opera neterminată, introd. și note de N. Cipriani, trad. de I. Volpi). Controversa cu pelagienii a fost ultima în care Augustin și-a angajat energiile intelectuale și a fost cea care a presupus din partea lui cel mai mare efort doctrinal pentru că se referea într-adevăr la o problemă fundamentală, esențială a doctrinei creștine; în urma polemicii cu Pelagius, ies la iveală chestiuni precum cea a naturii umane ori cea a păcatului originar, cărora Augustin le găsește răspunsuri, cum e doctrina harului
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
în prima (nr. 221), el îl îndeamnă pe vestitul episcop să alcătuiască un mic compendiu al ereziilor care să fie de folos atât pentru învățați, cât și pentru ignoranți, astfel încât toți să poată urma dreapta credință și să evite devierile doctrinale; această cerere este repetată în scrisoarea 223, după ce Augustin, în epistola 222, îi explicase dificultatea (și poate chiar inutilitatea compendiului), dat fiind că repertorii analoage fuseseră alcătuite în latină de Filastriu și de Epifanie în greacă: poate era mai bine
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Tractatus adversus quinque haereses), care ar fi păgânismul, iudaismul, maniheismul, sabelianismul și arianismul: această insistență polemică antiariană se explică dacă nu uităm faptul că vandalii care invadaseră Africa erau arieni; și ulterior în Africa vor avea loc dezbateri cu caracter doctrinal între episcopii ortodocși și episcopii vandali care erau adepții lui Arie. Oricum, trebuie să avem în vedere că unii cercetători consideră că unele din aceste predici nu sunt ale lui Quodvultdeus. Opera sa cea mai importantă este Cartea făgăduințelor și
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
întreabă de ce atât de multe nenorociri se abat asupra unor întregi populații, inclusiv asupra nevinovaților și a sfinților. În asemenea situații dificile, e foarte greu să-ți păstrezi credința în bunătatea lui Dumnezeu. E un poem sever și cu caracter doctrinal, în hexametri, în care retorica este folosită cu sobrietate; a fost scris probabil prin anul 416. Poetul parcurge toate formele bunătății lui Dumnezeu, încă de la facerea lumii, fără să fie preocupat de realitatea socială și politică a imperiului. Singurele nenorociri
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
din epoca postapostolică sau, oricum, creștinului ce trăiește într-o lume non-creștină. b) Origenism și pelagianism în opera lui Cassian Opera lui Cassian nu este doar o aprofundare și o simplă popularizare a vieții ascetice; pe lângă aceasta descoperim unele elemente doctrinale specifice care o susțin și o justifică. Cassian avea o formație origeniană, dobândită în perioada cât dusese o viață de eremit în pustiul Egiptului, la școala lui Evagrius și a învățaților săi prieteni. Evagrius spusese că, atunci când carnea și fragilitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
origine africană și că s-a mutat la Roma după invadarea Africii de către vandali. Arnobiu e autorul unor Comentarii la Psalmi (Commentarii in Psalmos) care conțin o scurtă exegeză alegorizantă a tuturor Psalmilor. Opera e bogată în digresiuni cu caracter doctrinal și polemic prin care sunt combătute diversele erezii și chiar doctrina augustiniană a harului, deși Augustin nu este pomenit niciodată. De aceea Arnobiu aparține largului cerc al așa-zișilor semipelagieni: diversitatea de origine și de formație culturală a exponenților acestui
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
din când în când cu episcopii din Orient, o doctrină care să fie în opoziție și cu o erezie și cu cealaltă, în cursul conflictelor care au culminat prin organizarea conciliilor de la Efes și din Calcedon. Dincolo de preocuparea pentru aspectele doctrinale, Leon a încercat de fapt să apere principiul primatului papalității, fundament al unității Bisericii, desfășurând o intensă și energică activitate diplomatică. Scriindu-i lui Flavian, patriarh al Constantinopolului, în 449, Leon a precizat faptul că monofiziții sunt condamnați de papalitate
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
harului și raporturile acestuia cu liberul arbitru. Destinatarii sunt presbiterul Ioan și diaconul Veneriu, originari din Africa. Fulgențiu încearcă să lase cumva un minim spațiu de autonomie pentru liberul arbitru al omului, chiar dacă, în esență, nu se îndepărtează de poziția doctrinală a lui Augustin. Și scrierea Contra lui Faustus din Riez, în șapte cărți (Contra Faustum Reiensem libri septem) trebuie să fi fost foarte însemnată, în special din cauza nivelului intelectual al personajului cu care Fulgențiu intra în polemică; din nefericire, aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
de procedee riguros logice și de concepte derivate din filosofia neoplatonică în care pătrunseseră multe procedee din logica aristotelică și multe doctrine ale Stagiritului; atestările extrase din Sfânta Scriptură care serveau de obicei ca bază și ca instrument pentru controversele doctrinale creștine sunt aproape absente din analiza dezvoltată de Boethius în Micile opere teologice (Opuscula theologica). De altfel, nu trebuie să uităm că Boethius era un laic și că modul cum aborda el dezbaterea teologică era diferit de cel obișnuit, și
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
a adresat poporului compunând omilii mai simple care datează din anii pontificatului său; multe din acestea, cu siguranță, s-au pierdut. Posedăm patruzeci de Omilii despre Evanghelii (Homiliae in Evangelia), rostite în anii 590-591: caracterul acestor omilii e simplu, aprofundarea doctrinală redusă, tonul accentuat didactic, însă conținutul lor nu e nici banal și nici plat; numeroase exemple îl prevestesc deja pe autorul Dialogurilor. Mai sunt apoi douăzeci de Omilii despre Ezechiel (Homiliae in Ezechielem) care au fost rostite, în schimb, în fața
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
i-a comunicat adversarului său deciziile luate la Roma printr-o a treia scrisoare, contrasemnată de un sinod de episcopi din Egipt și înmânată pe 30 noiembrie; în apendice, scrisoarea conținea douăsprezece anatematisme, adică tot atâtea condamnări ale unor propoziții doctrinale pentru care i se cerea aprobarea lui Nestorios. Acesta, ca orice alt reprezentant al cristologiei antiohiene nu le-ar fi putut accepta niciodată; însă, în acest mod, mișcarea abilă a lui Chiril îl punea automat în postura de acuzat. Antiohienii
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
IX-XII (Ioan 12, 19-21, 25); pentru celelalte dispunem doar de serii de fragmente a căror autenticitate trebuie verificată. Așa cum declară încă din prefață, Evanghelia după Ioan i se pare lui Chiril foarte potrivită pentru a reuni în același comentariu expunerea doctrinală și polemica antieretică. El îi atacă în special pe arieni și eunomieni: exegeza asupra Ioan 1, 1 îi oferă ocazia de a face lungi digresiuni pentru a demonstra că Tatăl și Fiul au fiecare în sine o existență personală proprie
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
se sprijină firește pe Romani 11, 25-26 - găsim în Comentariul la Ioan (ed. Pusey, vol. I, pp. 304-305) în episodul vindecării paraliticului (Ioan 5, 1 sq.). Așa cum am spus, Evanghelia după Ioan îi oferă lui Chiril material pentru ample expuneri doctrinale, ceea ce nu înseamnă însă că el nu-i aplică propriile principii exegetice care duc la interpretări alegorice legate fie de motive referitoare la istoria și viața Bisericii, fie de tematici morale și spirituale. În ansamblu, Chiril nu iese din făgașul
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]