962 matches
-
jos: castele din Cehia, Germania și Italia. Erudiția poetului și cunoașterea temeinică a literaturii universale clasice și romantice (mai ales germană, engleza și polona) i-au influențat creația literară. Macha a scris poezie, proza și dramă, la început cu caracter elegiac, apoi treptat și-a schimbat stilul, ajungând să exprime dorința individului de a se împlini în viața reală de pe pământ și nu în lumea de apoi. În anul 1836, când a apărut poemul sau Mai (900 de versuri), Macha își
Cehia: Bicentenar Karel Hynek Mácha by Heliana Ianculescu () [Corola-journal/Journalistic/5937_a_7262]
-
majusculat, ceilalți arătând cu degetul către lipsa de elevație.) Fiți atenți: „I s-a presărat casa cu/ fotografii de familie: degeaba, ăla nu sunt eu, eu/ sunt altul. Ce te chiorăști/ atâta?” Trei versuri, așadar, a căror aparentă violență, o dată elegiac repetitivă, a doua oară infamant țâfnoasă, e amortizată de aluzia la Iluminările lui Rimbaud. În continuare: „M-au bătut aurolacii și m-au dat afară.../ Afară din canalizare, pe// gaura de canal, la Unirii: își scoate capul Vale-Deal/ din plămâni
Vârstele poeziei by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/5954_a_7279]
-
Actantul stă „lungit șerpește sub clipe / mestecînd neuitări", cu grija de-a nu dezlănțui conflicte formale ce-ar putea fi evitate. Dezolările se petrec în surdină. Întru liniștirea spiritului sînt introduce densificări ale materiei expresive, conturînd pe alocuri un barochism elegiac: „tu fiind acum îngerul meu / preacurat/ coapsă rotundă a pămîntului // din care se nasc mările / lîngă țărmuri / și toate apele lumii" (2). Dar obsesia trecutului blocat nu poate fi înlăturată. Ca urmare poetul face uz de cîteva soluții ale defensivei
O ipostază a iluziei by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6065_a_7390]
-
sunt tratați aluziv, mișcarea socialist-muncitorească e privită ca o promisiune a viitorului, iar Marea Unire e făcută de popor din elan socialist. Cît despre capitolul destinat Bucureștiului în anii regimului socialist, paginile pot fi sărite spre a nu pierde dispoziția elegiacă cu care prima jumătate a volumului ne-a obișnuit. E o dramă să vezi cum mai bine de 200 de pagini, tocmai cele închinate istoriei fierbinți a României, sunt maltratate sub un calapod doctrinar de care autorul nu a putut
Reședința domnească by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6166_a_7491]
-
seamă, adică, simultan, de o persoană care e percepută drept copil de Simone Boué (ceea ce o împiedică să mai gândească o progenitură cu românul, din moment ce trebuie să se ocupe de unul, și capricios încă) și de una crepusculară, de esență elegiacă, respectiv exact ceea ce nu suporta la poporul său mioritic. Impulsurile lui de a se identifica, uneori compulsiv, cu entități paradigmatice, cu un slav, un spaniol, sau ungur, sau evreu, ori Tonio Kröger al lui Thomas Mann, ori, variantă, pare-se
Gândirea imprevizibilă by Gabriel Coșoveanu () [Corola-journal/Journalistic/4836_a_6161]
-
nou sunt al tău, oraș al toamnei, Venii la tine de pe stânci polare, Unde-i densă, tulbure aroma pinetului, Unde-i de ne-mblânzit talazul din zare. Îmi place electricul tău refren, Severul joc tresăltat al tramvaielor Și-al canalelor plescăit elegiac Și coerenta vorbă-a înserărilor. În suflet, precum tundre-acaparatoare S-au extins realități și vise ciudate, Iar în inimă - contrare e; amintirile Își răvășesc - păzea! - lumile-mpuținate. Și până la-nzorire gata-s de a-ți bea Purpurul sau azurul luminilor clare
Avangarda rusească – jertfa gulagului () [Corola-journal/Journalistic/5156_a_6481]
-
se întoarce la reflecții fine, făcute în marginea unor întîmplări sau amintiri. Atunci Doina Uricariu e în elementul ei, vie, fermă și cuceritoare, dovedind un intelect lucid, de fină discriminare a nuanțelor, fără efuziuni viscerale și fără sentimentalisme cu tentă elegiacă. De fapt, Doina Uricariu are o precizie rece, de aritmetru care a înlocuit cifrele cu cuvintele și care, mișcîndu-se pe un teren lexical, aplică limbii o rigoare analitică. Autoarea are scrupulul tentelor exacte, numai că își reprimă cu cruzime alunecările
Epoca moșmoanelor by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5329_a_6654]
-
menține în dezbatere a rebours, iar notele din Puncte albe disting pe lângă vidul făcut câmpul literaturii române și niște tonuri deschise în critica neagră a copilului teribil. Luciditatea și o clară sfioșenie se întâlnesc în aceeași ființă: "Poeziile îl arată elegiac și timid. Eseurile îl relevă agresiv și anarhic". Când Eugen Ionescu scrie - defavorabil, firește - despre o carte a lui Pericle Martinescu, Sebastian nu-i de acord cu tonul "prea absolutist": Ceea ce ne arată că un critic trebuie să coboare de pe
Eugen Ionescu și Mihail Sebastian by Constantin Trandafir () [Corola-journal/Journalistic/6667_a_7992]
-
sub asediul lucrurilor și oamenilor care îl înconjoară și care poartă propria lor angoasă. De aici sentimentul de însingurare, nefericirea poetului, zgura cotidiană din suflet. Viziunea poetică nu are, firește, legătură cu valoarea literară. Mulți dintre marii poeți au fost elegiaci incurabili sau bântuiți de cele mai sumbre viziuni. Constantin Abăluță nu face excepție. Specificitatea poeziei sale este admirabil subliniată de Gheorghe Grigurcu: Nimic șocant, nimic teatral în poezia lui Constantin Abăluță. Poetul mizează pe normalitatea banalului, a cotidianului repetitiv , forțându
Tristețea orfevrului by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/6669_a_7994]
-
este a lui D. Anghel" observa Manolescu, în Istoria critică a literaturii române... analizînd chiar poezia aleasă de noi, aici. Nobleței atitudinii îi corespunde noblețea vocabularului nota criticul portetizându-l pe acest "mandarin al melancoliei", cum îl numea Eugen Simion, sau "elegiac estetizant", după Iorgulescu, sau un poet care "se confesează prin peisaj", cum observa Petru Poantă. Baconsky, după volumele anterioare, repudiate de el însuși, se înnoiește de prin 1957, cînd apare și Fluxul memoriei. Sugestia trecerii care e de fapt nu
Baconsky și Mazilescu by Adrian Popescu () [Corola-journal/Journalistic/6690_a_8015]
-
tocmai această secțiune ne dă o imagine despre deschiderea minții sale și despre fundalul său cultural. În concluzie un volum de rafinată curgere estetică, a cărei principală calitate stă în talentul de rapsod conceptual al lui Sřren Kierkegaard. Un spirit elegiac folosind dialectica drept scut împotriva disperării.
Elegia conceptuală by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/6617_a_7942]
-
de pelerinaj în Evul Mediu. Se poate însă observa că poezia „activistă” nu ajunge să dețină un caracter exclusivist în activitatea lirica a scriitorului. Argumente sînt volumele The Haw Lantern/ Păducelul felinar (1987) și Seeing Things/ Viziuni (1991), două cicluri elegiace inspirate de disparițiile fizice ale părinților poetului. Titlul celui dinții trimite la anticul Diogene care caută, simbolic, cu felinarul, un om onest printre semeni, acceptîndu-si mai apoi, în butoiul legendar, eșecul. În cel de-al doilea, exercițiul intertextual devine și
Lumea văzută de Seamus by Codrin Liviu Cuțitaru () [Corola-journal/Journalistic/6555_a_7880]
-
mulți poeți de seamă ai Ardealului, de la Coșbuc la Blaga. Religiosul nu e tot așa de ostentativ ca la Ioan Alexandru. Nici citadinismul, inspirat de Cluj, al unor Gurghianu sau Felea. Bucolica lui vine din pastelurile lui Ion Pillat, iar elegiacul din Eminescu. E un naturist, nu un rural. Dacă ar fi aparținut generațiilor interbelice, ar fi trebuit clasat, nu printre tradiționaliști, ci în capitolul poeziei pure, acolo unde îi este locul, în perspectiva de astăzi, și lui Pillat, și, de ce
Filiera ardeleană by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/6319_a_7644]
-
care o oferă Calea Târgului. Ultimele bucăți, având toate un ce testamentar, sunt închinate unor poeți dispăruți. În Bătaia cu aur, aceiași prieteni aveau parte laolaltă de un frumos lamento pe motivul zăpezilor de altădată. Convenția se schimbă acum, tonul elegiac se particularizează: La Steaua se numește un poem, La Ioanichie un altul. În sfârșit, cel mai tulburător îi e dedicat lui Andrițoiu: „Bătrâne prinț al nebuniei și-al crâșmei tale câteodată,/ Și-al nopților în coli grămadă punând cuvânt după
Ardeleanul definitiv by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6322_a_7647]
-
Iulian Bol Versurile lui Eugeniu Nistor din această antologie cu titlu sugestiv, Prolegomenele inimii (Editura Dacia XXI, 2011), au, dincolo de timbrul elegiac și de postura lor ușor confesivă, o ținută interogativă limpede. Poetul problematizează, pune sub semnul întrebării adevăruri prestabilite, mirarea fiind starea esențială ce-i structurează viziunile și afectele. Chiar nostalgia, dintr-un poem ca Verile Transilvaniei, are încrustată, în filigran
Melancolii în palimpsest by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4747_a_6072]
-
Nistor nu au alura unor stări fruste, de elan direct, nemediat, ci, mai curând, stau sub semnul unei intelectualizări a trăirilor și impresiilor; un vag filtru livresc se interpune între percepția lumii și conștiința lirică, deprinsă a conferi un timbru elegiac, o rezonanță acut-reflexivă răsfrângerii lucrurilor și făpturilor în vers. Dacă ar fi să alcătuim o sumară genealogie a versurilor lui Eugeniu Nistor, am putea constata faptul că acestea se situează în descendența liricii blagiene, dar și a poeziei cerchiste sau
Melancolii în palimpsest by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4747_a_6072]
-
a paradisului, când pierdut, când regăsit, temele privilegiate vor fi, firește, cele ale copilăriei și ale «eternei reîntoarceri». Copilăria e, deopotrivă, un timp și un spațiu, dar mai ales o narcoză fatală, un drog insidios și persistent ce întoarce în elegiac și murmur toată poezia. Neliniștile existențiale, dar și madrigalele din partitura erotică, sunt contaminate de acest limbaj evlavios ce se desfășoară ca o monodie melancolică”. În acest fel, versurile lui Eugeniu Nistor posedă înfiorarea nostalgică a unui eu liric care
Melancolii în palimpsest by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4747_a_6072]
-
unei lumini difuze ce nu se arată niciodată pe deplin. Peisajul transilvan, istoria, tăcerea, absența, înserarea, modulările unui timp mitic, acestea sunt toposurile predilecte ale poetului, acele elemente ale figurației lirice care îi conturează un relief propriu, într-o rostire elegiacă, ce-și interzice tonalitatea retorică, amplitudinea timbrului, asumându-și, în schimb, modulația reținută, dicțiunea solemnă și o poetică a elipsei, prin care nerostitul dobândește o pondere și o valoare semnificativă în raport cu ceea ce e spus sau scris. Retranșat în propriile viziuni
Melancolii în palimpsest by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4747_a_6072]
-
în schimb, modulația reținută, dicțiunea solemnă și o poetică a elipsei, prin care nerostitul dobândește o pondere și o valoare semnificativă în raport cu ceea ce e spus sau scris. Retranșat în propriile viziuni ca într-o geografie simbolică fabuloasă, angajat cu fervoare elegiacă în exigențele autoscopiei, poetul captează, în versurile sale austere, melancolice, înfiorate de apropierea tainei, zvonurile esențelor și spontaneitatea diurnului, a cotidianului concret. Toate acestea, redate în notații ce caută să surprindă, dincolo de conturul aparențelor, aromele metafizice ale lucrurilor, aureola nevăzutului
Melancolii în palimpsest by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4747_a_6072]
-
trăiri condensate în labirintul memoriei sau metafora căutării obârșiilor în palimpsestul unei realități ce-și trădează mai mereu condiția, glisând înspre relieful fragil, inconstant, halucinant al imaginarului. Prin versurile sale din această carte, pliate pe elementaritate și pe tonalitățile amintirii elegiace, Eugeniu Nistor își asumă o identitate lirică inconfundabilă și legitimă, definindu-se ca un poet de autentică trăire și rostire.
Melancolii în palimpsest by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4747_a_6072]
-
pe care îl speră. În genere, umoarea autorului e de calm recules ca după o cursă obositoare, doar pe alocuri timbrul căpătînd un ton sfîrșit, de lamentație la catafalc (catafalcul propriei ființe în declin). Singura dată cînd iese din tenta elegiacă e cînd își enumeră calitățile pe care și le consideră evidente: cunoașterea, onestitatea și autoexigența. (p. 14) Pe aceste note personale cititorul trebuie să le caute cu răbdare, ca pe niște indicii prețioase ascunse într-o luxurianță de bucle retorice
Acromegalia verbală by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5018_a_6343]
-
identității românești „defuncte”. Fondane îl lasă moștenire publicului din România pe Fundoianu, prin ce are mai reprezentativ și mai adînc „specific” ca identitate poetică. Mai substanțial, în orice caz, decît Primele poeme ale lui Tzara. Un Fundoianu melancolic și vitalist, elegiac și revoltat, obosit de inteligență și de cultură, captiv într-o provincie devastată și într- o lume bătrînă, dar dornic să-și transgreseze „epuizarea” prin evadări în spații imaginare sau în natura agrestă, prin contactul brut cu materia, cu „pămîntul
Pro-Fundoianu by Paul Cernat () [Corola-journal/Journalistic/4803_a_6128]
-
Page „Un roman extraordinar, care dovedește marele talent al lui Nicole Krauss. Autoarea adună laolaltă elemente disparate, spații, personaje și, reconstituind legăturile fragile dintre acestea, reușește să alcătuiască un fascinant mozaic al pierderii și durerii profunde.“ Publishers Weekly „Un roman elegiac, plin de detalii senzoriale acute, care emană intensitate emoțională. Marea casă dezvăluie viziunea tragică a lui Nicole Krauss, ca niciodată până acum. Romanul este un exercițiu de mers pe sârmă la o mare înălțime, numai că sârma a fost înlocuită
Marea casă by Carmen Toa () [Corola-journal/Journalistic/4697_a_6022]
-
totală, iar polimorfismul ei are un caracter „artistic” marcat, afină gîndirii lui Cioran, pe care-o fixează în formule intense: „nemaiputînd fi naiv, profund organic, precum arhetipul, Cioran rămîne, cum singur se definește, «un Iov anemiat de scepticism», un avorton elegiac, adică sentimental, în sensul schillerian al cuvîntului”. O carte splendidă a unui autor căruia nimic din ce-i cioranian nu-i e indiferent.
Subteranele identității lui Cioran by Paul Cernat () [Corola-journal/Journalistic/4606_a_5931]
-
precaritatea. Își urlă Ghilgamesh spre ceruri mânia nu după căderea vreunui imperiu, ci după moartea prietenului. Cântecul lui abia dacă ia din mers câte o comparație (Enkidu - «securice atârnând la șoldul meu»// «veșmânt al meu de sărbătoare» etc.); dar tonalitatea elegiacă a acestuia improașcă din toate cuvintele o emoție gălăgioasă ca o rană deschisă. Între timp, palatele Mesopotamiei au redevenit pământ. A rămas doar acest formidabil cântec, mai tare decât precaritatea trupului, victorios peste sentința morții, scrijelit pe fața unor tăblițe
În adâncul emoției by Dinu Flămând () [Corola-journal/Journalistic/5755_a_7080]