176 matches
-
și resemnificarea tradiției"). Studiile lui Adrian Dinu Racheru din volumul Eminescu după Eminescu, unitare prin idee și prin demonstrații, se constituie într-un autentic tablou de principii teoretice aplicate privind modul în care ar trebui abordată astăzi o istorie a eminescianismului. Verbul acidulat, cultivat cu măsură, condus în polemici nu tocmai surdinizate, arată o atitudine tranșantă, echilibrată în apărarea valorilor și tradiției naționale, pe firul evoluției cărora Eminescu este un punct nodal pe care nu avem cum să-l minimalizăm decât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
care "descoperise țara prin Eminescu", dezvoltând o poezie de o vibrație patriotică aparte, universul vierian "împăcând suferința și bunătatea" unui întreg popor, și "dezvoltând patetic linia oracular-mesianică" pe filiația Mateevici-Goga, poetul Grigore Vieru reprezintă, în vederile exegetului, "ramura basarabeană a eminescianismului". Eseurile lui Adrian Dinu Rachieru, polemice în esență, reprezintă de fapt o atentă examinare analitică a comentariilor contradictorii privind receptarea lui Eminescu azi, căutând o linie de mijloc între pozițiile atât de antagoniste (pasionante) ale combatanților. Studiul îndeamnă la cumpătare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
acest sens sunt câteva direcții ale reflectării catalitice eminesciene în modernitatea românească: neoromantismul bacovian, metaforismul ontologic blagian, cristalizările hermetice barbiene, alchimizările lexicale argheziene, romantismul permanent al lui Philippide, vocația autohtonismului tradițional la Voiculescu sau Pillat, până la ceea ce am numit periheliul eminescianismului, reprezentat de Nicolae Labiș și mai ales de Nichita Stănescu, în mod paradoxal acesta fiind și momentul de apogeu al influenței catalitice". Iată, avem schițat aici un traiect al evoluției poeziei noastre contemporane, până azi, pe un fir de susținere
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
de Nichita Stănescu, în mod paradoxal acesta fiind și momentul de apogeu al influenței catalitice". Iată, avem schițat aici un traiect al evoluției poeziei noastre contemporane, până azi, pe un fir de susținere ideatică în expresia lirică, dominat/marcat de eminescianism. Afirmația poate părea oarecum hazardată atâta vreme cât putem vorbi de mari individualități creatoare care au ilustrat modalități specifice de afirmare. Atunci însă când vine demonstrația și Florin Oprescu o face cu multă aplicație și mai ales cu un spirit diagnostical (analitic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
în genul primilor romantici, care preferă tonul meditativ, reflexiv, cu toate că activitatea de publicist a lui Eminescu ne relevă un spirit justițiar, mai puțin doctrinar, ce-i drept". O lectură "novatoare" probează, în totul, "impactul" major pe care l-a avut eminescianismul asupra liricii românești moderne. Iar Florin Oprescu face o asemenea analiză privind cataliza eminesciană. Un alt "neoromantic", un "modern autentic", din perspectiva exegetului, este George Bacovia, care "ascunde în substraturile recviemului de tip simbolist profunda prefacere eminesciană a temelor grave
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
acerbă luptă a creatorului cu modelul romantic eminescian, cea mai intensă convulsie a spiritului creator, chinuit de contrarietatea influențelor, fie cea modelatoare, tentantă și facilă, fie cea catalitică, dinamică și fertilă"). Philippide se prezintă astfel ca un "neoromantic clasicizat", rolul eminescianismului fiind aici de natură catalitică, impunând "osmoza dintre structura romantică, cristalizarea clasică și alienarea de tip modern". Impactul cultural dintre cele două culturi franceză și germană se manifestă activ în secolul al XIX-lea la noi arată cum cea de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
în unele perioade, posteminescian) clarificând în aceste condiții tocmai conceptul de model literar. În actualitatea postbelică, Nicolae Labiș și Nichita Stănescu se impun ca două cote de altitudine, esențiale. Prin creația "spectaculoasă", îmbibată de "prezența eseniană" a lui Nicolae Labiș, "eminescianismul" dobândește "dimensiuni perihelice" în vreme ce "prin lirica modernă" a lui Nichita Stănescu, poetul marcat definitiv de fiorul morții învățate din Oda (în metru antic), modelul eminescian se dovedește a fi exemplar în creativitate. Aici, la Nichita Stănescu se înregistrează ne încredințează
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
în vreme ce "prin lirica modernă" a lui Nichita Stănescu, poetul marcat definitiv de fiorul morții învățate din Oda (în metru antic), modelul eminescian se dovedește a fi exemplar în creativitate. Aici, la Nichita Stănescu se înregistrează ne încredințează Florin Oprescu "apogeul eminescianismului" în forma sa catalitică, pe care, de fapt, a urmărit-o cu aplicație de-a lungul întregului demers eseistic al studiului. Gradul influențelor și ruptura, însemnând "despărțirea de model" pe care îl evidențiază poezia lui Nichita Stănescu, relevă "o primă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
propune această relație catalitică: Mihai Eminescu Nichita Stănescu, funcționează "obiectiv", ca "necesitate de ființare poetică". Cum lesne se poate observa, demersul lui Florin Oprescu este unul de transgresare a poeziei noastre moderne, de la Eminescu până azi, pe coordonata modelator-catalitică a eminescianismului. "Depășind orice formă de epigonism și înscriindu-se într-o mișcare literară de o originalitate aparte, poeticile lui George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu etc., prezențe de o importanță determinantă în planul literaturii române, se integrează
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
o mișcare literară de o originalitate aparte, poeticile lui George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu etc., prezențe de o importanță determinantă în planul literaturii române, se integrează într-o amplă mișcare de restaurare directă și adoptarea eminescianismului la realitatea literară a momentului, prin cunoașterea și relecturarea critică a textelor lui Eminescu". (In)actualitatea lui Eminescu se dovedește a fi un studiu realizat cu multă acribie analitică și critic interpretativă asupra fenomenului, făcând dovada explicită că opera lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
lirice, o muzică inconfundabilă a versurilor, un număr de simboluri și, desigur, o relație specifică între ele". De-acum se simte "artistul", se simte "detașarea lui de nimicurile vieții", e "în fașă" aici, "atitudinea hiperionică". Astfel e de părere exegetul "eminescianismul explodează". Ce înseamnă acest eminescianism? El se deslușește din faptul că "Eminescu silește limba română să primească marile viziuni, miturile, conceptele esențiale și să le traducă în figurație lirică formidabilă chiar și în poemele lui demonstrative, didactice". Privită în ansamblul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
versurilor, un număr de simboluri și, desigur, o relație specifică între ele". De-acum se simte "artistul", se simte "detașarea lui de nimicurile vieții", e "în fașă" aici, "atitudinea hiperionică". Astfel e de părere exegetul "eminescianismul explodează". Ce înseamnă acest eminescianism? El se deslușește din faptul că "Eminescu silește limba română să primească marile viziuni, miturile, conceptele esențiale și să le traducă în figurație lirică formidabilă chiar și în poemele lui demonstrative, didactice". Privită în ansamblul ei, lirica eminesciană e definită
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
mit al poeziei", cu două ipostaze; prima, ca "temă de reflecție în poem", iar a doua, aceea pe care criticul o consideră a fi esențială, este "expresia unei muzicalități interioare" a unui "orfism generalizat" ce devine "semnul de identitate al eminescianismului". Pentru acesta, "poezia este înainte de orice o muzică încorporată în limbaj". Iată, un tablou coordonator al operei eminesciene, în cadrul căruia își află loc fiecare comentariu aplicat asupra textelor individuale. Rugăciunea unui dac, din care se citează amplu este, în concluzie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
semantice, al armoniei și polisemiei". Nu este uitat, în această ordine de idei, nici Dicționarul de rime pe care l-a alcătuit poetul. Opera lui Mihai Eminescu beneficiază de o tratare, firește, pe ample spații. În deschidere se punctează chestiunea eminescianismului care trebuie a fi înțeles ca "manifestare a desăvârșirii estetice, apoi a deplinătății culturale și mai larg a exponențialității identitare, deopotrivă naționale și universale", relevându-se ca o "cuprindere a Ființei în tot Întregul ei de către un poet care caută
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
p. (Eminesciana. Serie nouă; 10) * SPIRIDON, Cassian Maria. Eminescu, azi. Iași: Junimea, 2005, 278 p. (Eminesciana. Serie nouă; 11) * SCRIPCARU, Gheorghe; CIUCĂ, Valerius M. Mihai Eminescu: încercare de patografie. Iași: Junimea, 2005, 174 p. (Eminesciana. Serie nouă; 12) * LATEȘ, George. Eminescianismul (o monografie a conceptului). Iași: Junimea, 2005, 294 p. (Eminesciana. Serie nouă; 13) * Eminescu în critica germană. Selecție, traducere, introducere, note și bibliografie de Sorin Chițanu. Iași: Junimea, 2005, 304 p. (Eminesciana. Serie nouă; 14) * IACOBAN, Mircea Radu. Căminarul. Iași
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
în orice caz alogene sau o expresie a minoratului propriu cul- turilor mici și civilizațiilor neașezate. Adeseori, cei care îl resping pe Caragiale și caragialismul în acest fel își iau, ca alibi etic și substanță de contrast, pe Eminescu și eminescianismul. Emil Cioran și mai ales, Constantin Noica constituie exemple semnifi- cative pentru o astfel de înaltă disociere sanitară, iar această perspectivă implică iar un indice de deformare la lectură. Nuanțat, profund, cu o maximă acribie și în orice caz moderat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
afirma un spirit care va cuprinde întreaga literatură a acestei epoci și care s-ar putea rezuma în formula: mic romantism provincial și rustic. Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918) e unul din principalii exponenți. Bineînțeles, acest romantism reprezintă o undă a eminescianismului. Delavrancea, care suferă de o psihoză a veacului, recunoaște răul ca principiu al istoriei, vede în faună și floră un câmp al luptei pentru existență. Eroul conștient de această ordine cosmică nu mai este un Luceafăr. Apar acum învinșii în
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
Originalitatea formei din numărul trecut am spus că împrumutarea formei nu e un fenomen ce ar răsturna explicația noastră în privința legăturii dintre formă și fond, dar că, dimpotrivă, această împrumutare întărește încă această explicație. Pentru a vedea aceasta, vom analiza eminescianismul și, arătând pricinile lui, vom înțelege de ce împrumutarea formei nu răstoarnă cele spuse de noi în articolul trecut. Eminescienii sunt de două feluri: cei fără talent și cei cu talent. Acei care nu-s poeți, adică simplii muritori, nu zic
Spiritul critic în cultura românească by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Science/295597_a_296926]
-
-ne poeți! Așa că nu numai cuvântul e de vină - cum cred unii -, adică nu numai muzica eminesciană e aceea care robește pe acești tineri, ci și fondul. Căci dacă ar fi vorba numai de cuvânt, atunci n-am putea explica eminescianismul, pentru că cuvinte au mai avut și alți poeți, nu numai Eminescu... Se pare că-i la mijloc domnia cuvântului numai, pentru că acești eminescieni nu spun nimica decât cuvinte, chiar când parafrazează pe Eminescu; însă pricina eminescianismului nu-i pur și
Spiritul critic în cultura românească by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Science/295597_a_296926]
-
n-am putea explica eminescianismul, pentru că cuvinte au mai avut și alți poeți, nu numai Eminescu... Se pare că-i la mijloc domnia cuvântului numai, pentru că acești eminescieni nu spun nimica decât cuvinte, chiar când parafrazează pe Eminescu; însă pricina eminescianismului nu-i pur și simplu cuvântul. Și - observ în treacăt - în această domnie nu numai a cuvântului, ci și a fondului, găsim noi un argument puternic și hotărâtor pentru explicarea socială a poeziei lui Eminescu - această putere a fondului lui
Spiritul critic în cultura românească by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Science/295597_a_296926]
-
observări” au în vedere poveștile lui I. Creangă, poezia lui O. Goga, junimismul și sămănătorismul, rolul imaginilor în literatură. Impresionist în fond, C. se amăgește a fi un spirit teoretic. Ca poet, C. este, în îngânările lui epigonice, de un eminescianism impenitent (Din taina vieții, I-IV, 1915-1935). Versificând lejer, el se menține într-un minorat al expresivității, fluența molcomă a romanțelor sale smulgându-se arareori din făgașul banalității. Mai suspinând, mai îngândurându-se adică filosoficește, poetul cultivă o suită de
CIUCHI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286283_a_287612]
-
legitimă de realizare a dorințelor lor"30. Altfel spus, există un orizont al dezirabilului înscris în interiorul câmpului literar, care depinde de ceea ce cultura, școala, patrimoniul și circumstanțele vieții literare ne învață și ne permit să ne dorim: un gust pentru eminescianism, un apetit pentru stilul lui Nichita Stănescu sunt toate pasiuni strict determinate de posibilitățile câmpului, fără relevanță în lumea "reală". Să le numim aici, strict din nevoia de limpezime, dorințe literare. Or, ceea ce vor să excite literații de la 1830 e
Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii a productivității literare în cultura română (1825-1875) by Adrian Tudurachi () [Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
și esoterico-metafizice, aspirînd evident spre lumea glacială și pură a nordului, spre acea lumină incoruptibilă a Walhalei. Solitudinea brâncușiană însăși, cu decorul ei arhaizant, cu mișcările ceremoniale și cu gesturile cotidiene resorbite în stereotipii rituale, corespunde și ea unui anumit eminescianism generic și unei utopii romantice împinse pînă la limita hipostazierii. Aparent, aceste similitudini, asociate și cu enorma capacitate civilizatoare, prometeică, aceea de a redimensiona lumea prin reconstrucția limbajului, sunt fatalități ale geniului pe care nimeni nu le poate contesta. Și
Caragiale și Brâncuși by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/15576_a_16901]
-
care pășește pe drumul poeziei viitoare, ba chiar al poeziei iminente. Unii specialiști eminescologi (ca Petru Creția, între alții, sau Ion Negoițescu) au accentuat valoarea operei poetice postume a lui Eminescu. Virgil Nemoianu făcea distincția între două romantisme aplicabile și eminescianismului poetic, unul de tip Biedermaier, de salon, de expresie franceză în principiu, ca în poezia antumă (selecție făcută în spiritul vremii de Maiorescu însuși) și un romantism înalt, de tip germanic sau englez (comparabil cu poemele lui John Keats, Byron
Opera poetică a lui Mihai Eminescu () [Corola-website/Science/297926_a_299255]
-
române. Epoca marilor clasici"(1980). Contribuția sa cea mai importantă o reprezintă "Hyperion 1. Viața lui Eminescu"(1973), pentru care i se va acorda Premiul "B. P. Hașdeu" al Academiei Romane. Tot în sfera eminescologiei se integrează și volumul "Eminescu și eminescianismul: structuri fundamentale"(1987) și "Eminescu și antinomiile posterității"(1998). Colaborează la România Literară, Luceafărul, Tribuna, Scînteia etc.
George Munteanu () [Corola-website/Science/316197_a_317526]