KorAP: Find »[drukola/base=enunțiativ & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...6 7 8 ...29 >

716 matches

Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488

era în capătul celălalt al sălii" (Chateaubriand, Memorii de dincolo de mormânt, I, III, 3). În schimb, discursul indirect precizează conținutul celor raportate, fără să propună totuși un simulacru al unui alt act de enunțare, fără să disocieze cele două domenii enunțiative, așa cum face discursul direct. Nu este discurs raportat decât prin sens, în măsura în care constituie un fel de traducere a enunțării citate. Din punct de vedere sintactic, nimic nu diferențiază Paul spune că Jean doarme de Paul vede că Jean doarme: în

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
discursul citat. Se știe că orice enunțare este afectată de o modalitate globală (orice frază este fie interogativă, fie asertivă, fie exclamativă, fie imperativă) care definește o anumită relație dintre interlocutori. În măsura în care citatul din discursul indirect nu mai are autonomie enunțiativă, el pierde această modalitate și se confundă cu discursul care citează. Este cea mai vizibilă consecință a traducerii unui act de enunțare în conținut. "Vii?" devine, de exemplu: "L-a întrebat dacă vine", ceea ce este o aserțiune. Mai mult decât

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
și se confundă cu discursul care citează. Este cea mai vizibilă consecință a traducerii unui act de enunțare în conținut. "Vii?" devine, de exemplu: "L-a întrebat dacă vine", ceea ce este o aserțiune. Mai mult decât atât, toate nivelurile subiectivității enunțiative sunt afectate de această pierdere de autonomie. Deicticele personale și spațio-temporale sunt plasate sub dependența discursului care citează. Ceea ce pune problema integrării unei situații de enunțare în alta. Cât privește persoanele, există reguli de traducere pentru formele discursului citat în

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
lucru este sigur: nu sunt utilizate în acest enunț decât pentru că desemnează locul enunțării discursului care citează (aici) și ziua următoare acestei enunțări (mâine). Cât despre formele în -ait (était, partirait), acestea se explică prin "concordanța timpurilor", consecință a dependenței enunțiative a discursului indirect. Aceste forme în -ait nu au valoare temporală deictică; nu le interpretăm prin opoziție cu "prezentul" sau cu "viitorul", ci în legătură cu verbul regent al propoziției completive. Caracteristicile discursului indirect ridică întrebări cu privire la posibilitatea de a vorbi despre

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
cât ruptura dintre două situații de enunțare (pauza, schimbarea de intonație, diferitele procedee tipografice). În mod cert, prezența unui verb de expresie contează în această întrerupere, însă ea nu este indispensabilă, cotextul putând fi suficient pentru a marca schimbarea spațiului enunțiativ. De asemenea, în fragmente precum: Îngăimă: Nu! Mă speriați! Mă chinuiți! Să plecăm! Dacă trebuie... consimți el, luând altă expresie 189. găsim citate din discursul direct în care replicile sunt doar juxtapuse. Prin urmare, doar aranjarea în pagină permite identificarea

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
renunță chiar la fraze de început și la mărci tipografice. Ei adaptează frontiera dintre discursul care citează și discursul citat, făcând dificilă perceperea decalajului dintre cele două registre. Cititorul este obligat atunci să recurgă la cotext pentru a identifica sursele enunțiative. Să analizăm următorul fragment din Céline care, în esență, nu este printre cele mai extremiste (autorul evocă persecuțiile la care își imaginează că va fi supus în calitate de "colaborator"): Mă bagă la zdup, lâncezesc, puroiez, sap... Mă extirpă, mă îndeasă la

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
din DDL are limitele sale: trebuie să existe indicii ale apariției ei, chiar dacă mai persistă uneori o oarecare indecizie. Astfel, în exemplul de mai sus (" Iar copiii vin să o vadă. La ce te gândești, mamă?..."), se produce o ruptură enunțiativă (se trece de la non-persoană la persoana a doua, de la aserțiune la interogație), combinată cu legătura lexicală (copii mamă), și cititorul activează un script în virtutea căruia, atunci când are loc o vizită, se face legătura cu el, fapte care îl conduc către

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
voci", două "puncte de vedere" cărora nu li se poate atribui niciun fragment delimitat din discursul raportat. Cititorul nu reperează această dualitate decât prin discordanța dintre cele două voci, discordanță care îi interzice să raporteze fragmentul la o singură voce enunțiativă. 5.7. Limitele discursului indirect liber Nu există o modalitate specifică pentru a introduce DIL (ruptură sau subordonare). Orice este convenabil; este suficient ca un cititor să remarce apariția unei discordanțe enunțiative. Adesea însă, există și anumite semne; de pildă

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
interzice să raporteze fragmentul la o singură voce enunțiativă. 5.7. Limitele discursului indirect liber Nu există o modalitate specifică pentru a introduce DIL (ruptură sau subordonare). Orice este convenabil; este suficient ca un cititor să remarce apariția unei discordanțe enunțiative. Adesea însă, există și anumite semne; de pildă, în "Rosalie se încăpățâna", chiar dacă acest verb nu este unul de expresie. Oricum, prin natura lui, discursul indirect liber este cu greu compatibil cu modurile de introducere net consacrate. Scopul lui este

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
trebuit să își plaseze incidenta la sfârșitul enunțurilor care o privesc pe soția lui și să spună "biata femeie!". "Greșeala" lui Orgon indică aici un adevăr: Tartuffe ocupă în inima și în casa lui Orgon locul de soție. Această deplasare enunțiativă denotă faptul că lucrurile nu merg deloc bine în familie. 6.4. Locuțiunea adverbială "din nefericire" Am putea face trimitere la un fenomen asemănător din literatura franceză veche. Locuțiunea adverbială "din nefericire", la fel ca biet din incidentă, îi permite

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
potrivită parafraza: "Păgânii trădători chiar au greșit crezând, după cum mi se pare că au făcut-o, că ar fi un avantaj să vină în porturi"235; afirmație pe care enunțătorul o motivează apoi prin cel de-al doilea vers. Operațiunea enunțiativă pe care din nefericire o implică poate fi analizată astfel: (1) enunțătorul îi atribuie subiectului (aici Trădătorii păgâni) un predicat ("au venit în porturi"); (2) el asociază acestei relații un implicit, în sensul că Păgânii au crezut că e bine

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
Vercel, Remorques) Capitolul 7 COERENȚA TEXTULUI În capitolele anterioare, am ținut seama adesea chiar de dimensiunea textuală a enunțurilor studiate. Fie că este vorba despre timpuri verbale, discurs raportat sau descriere, numeroase fenomene nu au sens decât în acest cadru enunțiativ mai larg care este textul. Însă trebuie să recunoaștem că am ținut seama cam tranșant de toate acestea, fără o temă anume. Cu toate acestea, la sfârșitul anilor '60, sub denumirea de "gramatică a textului" s-a dezvoltat o ramură

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
nici o diferență dintre tipurile de secvență nu motivează acest fapt. Mai degrabă el ar corespunde unei unități de proferare, punctul de vedere al naratorului interferând constant cu "povestirea" construită la perfect simplu, prin non-persoană. Dublei distanțe ironice de la Mérimée (distanță enunțiativă în modalizare și distanță ideologică față de religie) îi corespunde, la Léon Bloy, puternica asumare enunțiativă a unei voci care își teatralizează distanța față de o societate blamată și care se situează la limita dintre umanitate și transcendență (cf. aluziei la "Marea

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
unei unități de proferare, punctul de vedere al naratorului interferând constant cu "povestirea" construită la perfect simplu, prin non-persoană. Dublei distanțe ironice de la Mérimée (distanță enunțiativă în modalizare și distanță ideologică față de religie) îi corespunde, la Léon Bloy, puternica asumare enunțiativă a unei voci care își teatralizează distanța față de o societate blamată și care se situează la limita dintre umanitate și transcendență (cf. aluziei la "Marea Iarnă" și la "Sfârșitul lumii": omul josnic este cel care nu trăiește în obsesia acestei

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
o produce cel de-al doilea vers: naratorul îi indică cititorului că vorbește tot despre același iepure. Folosirea lui "acesta", chiar și într-o digresiune, privilegiul celui care spune povestea, întărește înțelegerea cu cititorul. În afara strânsei sale legături cu subiectivitatea enunțiativă, determinantul demonstrativ, spre deosebire de anafora realizată cu articol hotărât, introduce o discontinuitate: ea poate indica faptul că enunțătorul izolează, desprinde o temă. Ca în exemplul următor: Am un păr des, mătăsos, dureros, o masă arămie care-mi ajunge până la talie. Mi

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
deictic; enunțătorul evocă o situație de enunțare trecută (cf. în ordinea temporală "în acel moment"), reperată grație cotextului și explicitată grație adverbului aiurea, care nu are nevoie de un reper: referința sa nu variază în funcție de mediul spațio-temporal al ocurenței sale enunțiative și nici în funcție de context. Elemente de morfologie demonstrativă: pentru a simplifica lucrurile, le-am separat de indicatorii spațiali. Inclus într-un fragment în discurs direct, primul cuvânt asta este deictic (chiar dacă referința sa este elucidată în mod indirect de cotext

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
Zola, în schimb, naturalizarea este minimală: după o introducere destinată justificării descrierii și focalizării pornind de la Clotilde, traseul operei se operează independent de privirea, de cunoștințele și de interesele tinerei. ▪ 4.1 Acest text prezintă două părți cu un statut enunțiativ specific. Primele două paragrafe se prezintă ca o subminare parodică, în timp ce al treilea este un text ironic. La începutul povestirii, Voltaire parodiază un gen al literaturii religioase, în ocurență "legenda aurită", viețile sfinților din literatura populară. Caracterul parodic nu este

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
propoziție incidentă, că este vorba despre un citat. În plus, discursul indirect liber asigură trecerea de la discursul direct la cel indirect, ceea ce îi permite naratorului să nu mai introducă mărci demarcative; (b) efortul depus pentru a atenua rupturile dintre registrele enunțiative corespunde unei griji permanente pentru diversitate. De pildă, replicile nevăstuicii, dispuse în nouă versuri, sunt împărțite în două versuri în discurs indirect, două versuri în discurs indirect liber, cinci versuri în discurs direct. Există o legătură între cele două fenomene

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
subjectivité dans le langage, Paris, Armand Colin, 1980, p. 32. 6 Ibid., pp. 30 31. 7 Poziționarea desemnează situarea locutorului într-un spațiu conflictual prin opțiunile pentru un anume vocabular, registru de limbă sau discurs. Se definește astfel o identitate enunțiativă (dar și socială și ideologică) puternică sau "de slabă consistență doctrinală", ce se reconfigurează neîncetat prin "interdiscurs". 8 Genurile de discurs nu se referă aici la formele canonice perpetuate de tradiția literară și retorică. În semiotică, analiza discursului și analiza

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
neîncetat prin "interdiscurs". 8 Genurile de discurs nu se referă aici la formele canonice perpetuate de tradiția literară și retorică. În semiotică, analiza discursului și analiza textuală, noțiunea se aplică și în afara domeniului literar, în funcție de varii puncte de vedere (funcțional, enunțiativ, textual, comunicațional). D. Maingueneau propune reperarea și descrierea discursurilor constituente, "discursuri ce dau sens actelor colectivității" și sunt temei pentru multe alte genuri de discurs; Discursul literar. Paratopie și scenă de enunțare, (trad. de Nicoleta Moroșan), Institutul European, Iași, 2007

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
Benveniste, Probleme de lingvistică generală, vol. 1, (trad. de Lucia Magdalena Dumitru), București, Teora, 2000, p. 230. 17 "...în discurs, însă, locutorul opune o non-persoană el unei persoane eu, tu [...] toate timpurile sunt posibile, cu excepția aoristului, alungat astăzi din planul enunțiativ și reprezentând forma specifică istoriei. Trebuie amintite, în primul rând cele trei timpuri fundamentale ale discursului: prezentul, viitorul și perfectul, toate trei excluse din narațiunea istorică (cu excepția mai mult ca perfectului). Imperfectul este comun ambelor planuri", Émile Benveniste, Probleme de

by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746

Husserl, Kierkegaard, Heidegger și cu cel grafic/ pictural al pictorilor expresioniști și suprarealiști aceasta fiind situația pe care o propunem spre analiză, presupune un ,,decupaj" al acelor aspecte situaționale commune (în cazul de față al ,,metaforelor obsedante"), precum și observarea ,,invariantelor enunțiative". O caracteristică a ,,discursului constituent" este faptul că prin raportarea la anumite genuri de discurs, acesta participă, în fapt, la validarea lor. Discursul literar se constituie tematizându-și propria sa constituire. Astfel, putem afirma că discursul blecherian se definește reflectându-și

[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
putem afirma că discursul blecherian se definește reflectându-și în funcționarea sa, ,,constituirea". În acest sens, incipitul romanului Vizuina luminată este concludent: ,, Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată"161. Același text continuă cu identificarea celui care stabilește ,,contractul enunțiativ"162, care validează în același timp narațiunea și pe naratorul ei: ,,...impresia care renaște este, înainte de toate, aceea a lipsei totale de importanță cu care se integrează aceste clipe în ceea ce numim, cu un singur cuvânt, existența unui om"163

[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
Corpul însuși luase pe căruț o atitudine corectă și nemișcată de infirm...209. Această situație o va conștientiza, mai târziu, și personajul lui Mann. Blecher are nevoie, ca orice scriitor, de personaje care să-l ajute să construiască o ,,identitate enunțiativă" care se instituie înainte de toate printr-un loc, fie că acest loc este vizuina luminată, irealitatea imediată sau locul unde se află sanatoriul din Berck care ,,nu-i însemnat pe hartă"210. Unul dintre personajele în jurul căruia se organizează locul

[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
bolnavi ghipsul e adjuvantul ideal, iar cei vindecați sunt însemnați pentru totdeauna de boala pe care au avut-o cândva. Semnele ,,realității topice" pe care o reprezintă primii sunt evidente și în cazul celor din urmă care construiesc practic ,,identitatea enunțiativă". CAPITOLUL IV DISCURSURI LITERARE ȘI FILOSOFICE ÎN TEXTUL NARATIV BLECHERIAN 4.1. Întâmplări în irealitatea imediată discurs despre suferința primară 4.1.1. Nevoia unei alte identități Suferința în romanele lui Max Blecher apare în cel puțin două ipostaze: prevestitoare

[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]