1,201 matches
-
în conștiința colectivității; limba (fr. "la langue") constă în aspectul social (v. Graur et al., 1972, pp. 211-220). Dacă (Tx) sunt corecte, nu putem ignora teza conform căreia "tiparul a modificat nu numai ortografia și gramatica, ci și accentuarea și flexiunea limbilor și a făcut posibile greșelile gramaticale" (McLuhan, 1962/1975, p. 373). În același spirit, cred că mediul comunicațional cibernetic influențează (nu neapărat negativ) limbajul în întregimea sa. "Ușurința de a intra în text și a-l schimba pe un
by Emil E. Suciu [Corola-publishinghouse/Science/1062_a_2570]
-
Retragerea în Suedia înseamnă pentru Wikander și reîntoarcerea treptată la neutralitatea criticată de propaganda nazistă. Manuscrisul redactat câteva decenii după terminarea războiului, Den ariska romantiken, nu este un rechizitoriu al acestei perioade tulburi, ci o reconstituire a apariției și evoluției flexiunilor „arianului” în Europa. Partiția clară între puritatea „arianismului” primilor romantici și cel poluat de ideologiile anticlericale franceze, pregătind apariția rasismului, indică și opțiunea personală a lui Wikander: de partea lui Schlegel, adică mereu, iluzoriu sau nu, de partea neutralității științifice
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
de alte părți de vorbire decît substantivul, și anume de clasele substitutelor (pronumele și articolul). Dominantă este prima părere, care se bazează pe realizarea gramaticală a categoriei de număr și a articulării, dar și pe alte aspecte ale opozițiilor din cadrul flexiunii nominale. Celelalte două concepții absolutizează unele particularități, avute deja în vedere de gramaticile care consideră numele proprii o subclasă distinctă a substantivului: flexiunea defectivă de gen și de număr, precum și frecvența rădăcinii nominale zero, respectiv raportul invers proporțional dintre conținutul
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
realizarea gramaticală a categoriei de număr și a articulării, dar și pe alte aspecte ale opozițiilor din cadrul flexiunii nominale. Celelalte două concepții absolutizează unele particularități, avute deja în vedere de gramaticile care consideră numele proprii o subclasă distinctă a substantivului: flexiunea defectivă de gen și de număr, precum și frecvența rădăcinii nominale zero, respectiv raportul invers proporțional dintre conținutul semantic și sfera de întrebuințare (între intensiune și extensiune, cu alți termeni). Nu este de neglijat faptul că specialiștii au stabilit, în funcție de relevanța
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
de Jos-Amărăștii de Sus), la care pluralul poate însemna „zona în care se află locurile denumite x“: pe Crișuri, pe la Bolintinuri, pe Bistrițe, prin Amărăști. Adaptările formale menite a integra într-o bună măsură numele proprii în sistemul general al flexiunii substantivelor nu afectează particularitățile care detașează declinarea numelor proprii de cea a substantivelor comune. Menționăm, pentru numele de locuri, păstrarea radicalului nemodificat de alternanțele fonetice (Timișoarei - față de florii, Iancăi - față de băncii, Revigăi - față de verigii). Diferențieri apar și în regimul sintactic
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
Grammar with Particular Reference to the Order of Meaningful Elements 71, Joseph H. Greenberg propune o celebra lista de 45 de universalii dintre care unele au în vedere ordinea cuvintelor, altele se referă la prezența sau absența unor categorii precum flexiunea, derivarea, genul etc. Universalia cu numarul 42 e una dintre puținele care își merită cu adevarat numele, pentru că are în vedere o particularitate comună tuturor limbilor: "All languages have pronominal categories involving at least three persons and two numbers". Să
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
și deosebește patru etape: 1. În cadrul metodei comparativ-istorice, în studiile frățiilor Friedrich și August Schlegel tipul este înțeles că o clasă de limbi constituită pe baza prezenței sau absenței unei singure trăsături tipologice (de exemplu, limbi flexionare vs limbi fără flexiune); 2. Clasa de limbi stabilită pe baza unui set de trăsături structurale semnificative (de exemplu, tipul limbilor pro-DROP77, care este condiționat de prezența unei flexiuni verbale bogate și care își asociază obligatoriu posibilitatea inversiunii subiectului, posibilitatea extragerii lui din subordonată
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
baza prezenței sau absenței unei singure trăsături tipologice (de exemplu, limbi flexionare vs limbi fără flexiune); 2. Clasa de limbi stabilită pe baza unui set de trăsături structurale semnificative (de exemplu, tipul limbilor pro-DROP77, care este condiționat de prezența unei flexiuni verbale bogate și care își asociază obligatoriu posibilitatea inversiunii subiectului, posibilitatea extragerii lui din subordonată etc.); 3. Trăsătură gradabilă, trecerea de la un tip la altul fiind continuă; încadrarea unei limbi istorice într-un tip sau altul este de natură cantitativa
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
mecanisme limbile se diferențiază între ele? și care sînt trăsăturile comune tuturor limbilor lumii? Încercarea de a răspunde la aceste întrebări a dus la apariția lingvisticii științifice la începutul secolului al XIX-lea. Friedrich Schlegel consideră că există limbi cu flexiune (sanscrita, greacă, latină și alte limbi indo-europene vechi), superioare prin structura și complexitate celor fără flexiune (chineză, malaeza, limbile amerindiene). Limbile semito-hamitice (arabă, ebraica) erau plasate în apropierea vîrfului ierarhiei, ocupat de limbile indo-europene, pe treaptă cea mai de jos
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
a răspunde la aceste întrebări a dus la apariția lingvisticii științifice la începutul secolului al XIX-lea. Friedrich Schlegel consideră că există limbi cu flexiune (sanscrita, greacă, latină și alte limbi indo-europene vechi), superioare prin structura și complexitate celor fără flexiune (chineză, malaeza, limbile amerindiene). Limbile semito-hamitice (arabă, ebraica) erau plasate în apropierea vîrfului ierarhiei, ocupat de limbile indo-europene, pe treaptă cea mai de jos fiind plasată chineză. Fratele său, August Wilhelm von Schlegel, separă tipul izolant de tipul aglutinant considerînd
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
denumirea de limbi aglutinante, va adăuga și tipul incorporant 86, descoperit în urmă analizei unor limbi "exotice". Schlegel a nuanțat apoi noțiunea de limbă flexionara, pentru că a observat că unele limbi indo-europene moderne, precum franceză sau engleză, și-au redus flexiunea propriu-zisă, în locul ei utilizînd o serie de morfeme libere precum auxiliarele, articolele, prepozițiile etc. Prin urmare, el împarte limbile flexionare în sintetice (limbi cu flexiune bogată, ca sanscrita, greacă veche, latină etc.) și analitice (limbi care utilizează și morfemele libere
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
pentru că a observat că unele limbi indo-europene moderne, precum franceză sau engleză, și-au redus flexiunea propriu-zisă, în locul ei utilizînd o serie de morfeme libere precum auxiliarele, articolele, prepozițiile etc. Prin urmare, el împarte limbile flexionare în sintetice (limbi cu flexiune bogată, ca sanscrita, greacă veche, latină etc.) și analitice (limbi care utilizează și morfemele libere, ca franceză, engleză, germană etc.). În sfîrșit, a fost introdus și un al patrulea tip, numit incorporant, specific limbilor amerindiene și care constă în adăugarea
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
compunere, indicele de aglutinare etc. Pe urmele lui Sapir și ale lui Greenberg, se consideră astăzi că e preferabil, în caracterizarea unei limbi, să vorbim de un tip morfologic predominant și nu de un tip morfologic unic. Distincția aglutinare vs. flexiune se sprijină în continuare, astăzi, pe distincția separativ vs. cumulativ. Există și tendința folosirii tripletei analitic - sintetic - polisintetic, fără nici o distincție în interiorul tipului sintetic. Centrul de interes al studiilor tipologice se deplasează în a doua jumătate a secolului al XX
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
Cunoscută afirmație, cu caracter general, ca în formarea limbilor romanice s-a mers de la o structură "sintetică" spre una "analitică" nu este exactă, spune Coșeriu. De ce "eroziunea fonetica", invocată adesea drept cauza principală a fenomenului, a acționat numai în sectorul flexiunii cazuale și nu a cuprins toate sectoarele sistemului gramatical? Dacă pentru exprimarea categoriei cazului s-a mers, într-adevăr, si se mai merge în zilele noastre 116, de la procedee "sintetice" spre procedee "analitice", pentru exprimarea genului și a numărului, "sintetismul
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
sintetice" spre procedee "analitice", pentru exprimarea genului și a numărului, "sintetismul" nu numai că s-a menținut, ci uneori chiar s-a accentuat, prin unele inovații 117 pe teren romanic. Un fenomen analog s-a produs și în materie de flexiune verbală: "En las formas nominales 118 se renunció a la flexión; en las formas verbales, en cambio, la flexión se mantuvo, se rehizo y, en parte, se sigue rehaciendo hasta la actualidad (eram - eras - erat habrían debido volverse, en italiano
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
care pot fi dominante într-o limbă istorică: 1) flexionar că în latină sau cehă; 2) aglutinant că în maghiară sau japoneză; 3) izolant sau analitic că în franceză sau engleză; 4) polisintetic că în vietnameza și chineză; 5) cu flexiune internă că în arabă. După cum se poate observa, sensul termenilor izolant și polisintetic este diferit, la lingvistul ceh, de uzajul tradițional. El consideră, de pildă, ca limbile amerindiene din America de Nord nu sînt prototipuri ale tipului polisintetic, așa cum se considera în
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
sînt exprimate prin alte cuvinte din context sau prin topica. Aglutinanta - turcice, mongolice, fino-ugrice, tunguso-manciuriene, samoiede, dravidiene, bantu, japoneză, gruzina, basca etc. Aglutinarea este un tip special de afixare, întîlnită în limbi precum cele uralo-altaice sau nigero-congoleze, spre deosebire de fuziunea specifică flexiunii. Limbile aglutinante se aseamănă cu cele flexionare prin faptul că un cuvînt ia forme diferite în funcție de diferite valori gramaticale, dar morfemele lexicale și gramaticale care se aglutinează exprimă categorii distincte. Iată cîteva exemple 168: - în turcă: ev = casă, ev-in = casă
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
flexionara în mai mare grad decît româna, română decît franceză; tipul flexionar este mai puternic în islandeza că în germană, dar mai puternic în germană decît în engleză etc. În general se considera că slăbirea dusă pînă la dispariție a flexiunii (evidență, în cazul limbilor romanice, la franceză) marchează o trecere de la tipul flexionar către tipul izolant. Limbile flexionare sintetice (limbile indo-europene vechi: sanscrita, greacă, latină, slavă comună etc.) exprimă raporturile gramaticale în interiorul cuvîntului, cu ajutorul unor morfeme care fuzionează (adică nu
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
lee. L'uomo legge îl libro → Lo legge. Omul citește cartea → O citește. După cum observa G. Lazard, " Ordinea SVO este mai mult sau mai putin rigidă în funcție de limbi. Ea este strictă în limbile fără declinare și în cele în care flexiunea verbală (acordul cu subiectul) este nulă sau redusă, cum ar fi engleză și majoritatea limbilor scandinave și, într-o mai mică măsură, franceza. Ea este mai supla în limbile în care flexiunea verbală rămîne bine diferențiată, ca spaniolă și italiană
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
limbile fără declinare și în cele în care flexiunea verbală (acordul cu subiectul) este nulă sau redusă, cum ar fi engleză și majoritatea limbilor scandinave și, într-o mai mică măsură, franceza. Ea este mai supla în limbile în care flexiunea verbală rămîne bine diferențiată, ca spaniolă și italiană și în limbile cu declinare, ca germană, majoritatea limbilor slave, maghiară, finlandeză și basca."174 Topica SVO este foarte răspîndită, dar majoritară e ordinea SOV, întîlnită de pildă în limbile indo-iraniene, limbile
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
continuare descrierea tipologica a limbii române, din articolul tip(ologie) din Enciclopedia limbii române, realizat de Mioara Avram: "În clasificarea tipologica tradițională, bazată exclusiv sau preponderant pe morfologie (de aceea numită și morfologica), română este o limbă neizolata flexionara, cu flexiune mixtă: sintetică și analitică (și cu evoluție parțială de la sintetism la analism); în ce priveste formarea cuvintelor, datorită predominării sufixării, este o limbă de tip derivativ (cu dezvoltări recente ale compunerii). Caracterizările tipologice moderne sînt mai detaliate și mai nuanțate
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
cu construcții analitice. Unii lingviști vorbesc și de corespondență romanei cu tipul lingvistic balcanic, insuficient definit pînă acum; că trăsături ale acestuia s-au relevant: 'demonstrativitatea' și 'verbalitatea' (E. Lewy), intonația descendentă (G. Reichenkron, H. Klagstad), tendința de transformare a flexiunii sintetice în flexiune analitică (B. Havránek)"192. 5. CLASIFICĂRI SOCIOLINGVISTICE ȘI GEOGRAFICE 5.1. Criterii sociolingvistice O primă problemă, care implică și o perspectivă sociolingvistica, este chiar aceea a distincției, atît de greu de făcut, dintre limba și dialect. Problema
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
Unii lingviști vorbesc și de corespondență romanei cu tipul lingvistic balcanic, insuficient definit pînă acum; că trăsături ale acestuia s-au relevant: 'demonstrativitatea' și 'verbalitatea' (E. Lewy), intonația descendentă (G. Reichenkron, H. Klagstad), tendința de transformare a flexiunii sintetice în flexiune analitică (B. Havránek)"192. 5. CLASIFICĂRI SOCIOLINGVISTICE ȘI GEOGRAFICE 5.1. Criterii sociolingvistice O primă problemă, care implică și o perspectivă sociolingvistica, este chiar aceea a distincției, atît de greu de făcut, dintre limba și dialect. Problema este extrem de controversata
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
familie uralo-altaică (ugro-finice, turco-tătare etc.); 2. consonantismul în poziție inițială nu este mai sărac decît cel medial său final (că în limbile dravidiene și uralo-altaice); 3. cuvîntul indo-european nu începe obligatoriu cu rădăcina, el putînd primi adesea un prefix; 4. flexiunea de tip indo-european nu se realizează doar prin afixe, ci și printr-o serie de alternante vocalice din rădăcina; 5. există o serie de alternante consonantice cu rol morfologic, spre deosebire de limbile semitice, în care consoanele rămîn neschimbate; 6. subiectul unui
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
trăsături care se regăsesc în unele sau în altele, dar nu sînt reunite decît în familia limbilor indo-europene: nu au armonie vocalica; consonantismul nu este mai sărac în poziție interioară sau finală decît inițială; cuvintele nu încep obligatoriu cu rădăcina; flexiunea se realizează atît prin afixe cît și prin alternante vocalice în radical; alternantele morfologice libere au rol morfologic; subiectul unui verb tranzitiv este tratat la fel că subiectul unui verb intranzitiv. Alte trăsături: rar limbi cu vocale nazale sau distincții
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]