354 matches
-
de a-și relua latina și de a se apuca să învețe ebraica. A acceptat cu greu să înceapă traducerea dialogurilor logice din Platon, pentru volumul VI al ediției, și acum, când scriu toate acestea, îl aud răsfoind o ediție greco-latină a lui Parmenide și scoțând cuvinte. Trăiește de pe acum tracul serii de mâine (așa cum l-a trăit intens pe cel al venirii aici), când Noica l-a "programat" să ne povestească destinul său cultural și să ne spună ce anume
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
la adresa regimurilor politice în care au trăit. Lipsește necesara apropiere a parodiei de obiectul parodiat, de textul pe care aceasta îl menise deriziunii, o punere în oglindă, în termeni genettieni, a hipo- și hipertextului. Din prisma actualității cel puțin, Antichitatea greco-latină pare dominată de un paradox: corpusurile teoretice care conțin evidente încercări de definire, note sumare sau excursuri enumerative cu privire la parodie fac referire, în suficient de multe cazuri încât să se erijeze într-o cvasi-regulă, fie la opere astăzi în întregime
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
care sunt confruntați autorii puși în fața "eternelor" teme (războiul, puterea, iubirea etc.) se soluționează în și prin roman, o formulă epică pe-atunci relativ nouă, dacă avem în vedere tradiția epopeică înrădăcinată și statutul totuși secundar al acestuia în lumea greco-latină. Există însă și forme hibride, de pildă în Antichitatea latină, unde își face apariția un construct epic specific, funcționând ca "mediator" între genurile liric și epic, și anume satira menippee. Conglomerat artistic esențialmente parodic, amestecând versurile, discursul retoric, monologul, dialogul
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
războaiele purtate de Imperiul roman împotriva dacilor, relațiile ecumenice se intensifică și limba latină câștigă teren în teritoriul Dobrogei de astăzi, dobândind o egală importanță alături de limba greacă. Moștenind același spațiu geografic și aceleași tradiții istorice și sociale ale culturii greco-latine, creștinismul scitic (dobrogean) și-a însușit sistemul complex de relații ecumenice regionale. O serie de autori de la Dunărea de Jos, unii dintre ei episcopi (Teotim al Tomisului), alții făcând parte din grupul ,,călugărilor sciți” (Ioan Cassian, Dionisie cel Mic, Ioan
Misionari şi teologi de vocaţie ecumenică de la Dunăre şi mare din primele şase secole creştine by Nechita Runcan () [Corola-publishinghouse/Science/1595_a_3161]
-
manieră proprie, subsumându-se unor factori sociali și istorici diferiți. În această ordine de idei, trebuie făcute câteva precizări cu privire la maniera în care sunt percepute ca individualități estetice cele două importante repere clasice din istoria literaturii: cel privitor la Antichitatea greco-latină și cel privitor la secolul al XVII-lea francez. O sintetizare a numeroaselor opinii critice ar duce la evidențierea a trei mari direcții, în funcție de perspectiva diferențiată în ceea ce privește axul fundamental al clasicismului. Astfel, considerarea Antichității, mai ales a celei eline, drept
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
în care s-a născut acesta au dus la o coagulare unică a principiilor care au corespuns mai ales fibrei interioare a poporului francez. În acest sens, se accentuează faptul că nu numai manifestările ulterioare, ci și cele din Antichitatea greco-latină au fost doar forme exterioare, insuficient maturizate și omogenizate, cărora le-a lipsit mai ales coordonata ontologică de profunzime. Francezii, în schimb, ar fi găsit în clasicism expresia perfectă a trăsăturilor celor mai reprezentative ale spiritului lor: gustul pentru ordine
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
divergențelor în ceea ce privește epoca la care se face raportarea. Așa cum am mai sugerat într-o manieră mai dezvoltată în Preliminarii, opiniile critice diferă cu privire la identificarea adevăratului clasicism, clasicismul model, reperul absolut, plasându-l fie exclusiv în Antichitatea greacă, fie în cea greco-latină, fie în secolul lui Ludovic cel Mare. În funcție de modificarea acestor puncte de sprijin, neoclasicismul capătă o altă dimensiune literară. Astfel, dacă raportarea se face doar la epoca lui Pericle, atunci toate celelalte manifestări clasice vor deveni neoclasicisme, inclusiv cel francez
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de bază ale clasicismului francez și anume imitarea anticilor. Este o coordonată esențială a curentului secolului al XVII-lea deoarece concretizează de fapt punctul de pornire al acestuia, baza sa ideologică, preluată și prelucrată, după cum am mai afirmat, din poeticile greco-latine. Relația clasicismului francez cu Antichitatea nu este însă una lipsită de complexitate, iar o subordonare a acesteia ideii de epigonism sau reproducere servilă, ar reprezenta o simplificare neconformă cu realitățile timpului și, mai ales, cu modul în care scriitorii și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
către Huet, prin care se statua clar ideea unei imitații libere a anticilor. Textul va fi analizat mai în detaliu în capitolul dedicat Disputei dintre Antici și Moderni, moment de cotitură pentru doctrina clasică, mai ales în ceea ce privește raportarea la modelul greco-latin. De altfel, această dispută a avut doar la un nivel superficial efectul desprinderii de antici, căci această raportare la trecut a fost redimensionată în neoclasicisme în respectul pentru tradiție și recunoașterea nevoii unui model. Legat indisolubil de aspectele discutate anterior
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Prin raportare apologetică sau antagonică, insurgentă, clasicismul francez a fost imposibil de ignorat, un reper estetic de prim ordin în cursul dezvoltării literaturii. În această ordine de idei, clasicismul francez nu mai poate fi considerat o simplă copie a modelului greco-latin. Cu toate că ideile directoare sunt preluate din poeticile Antichității, curentul literar coagulat în Franța secolului al XVII-lea a reușit să le reformuleze într-o manieră extrem de convingătoare, de puternică, încât nu se poate vorbi de un epigonism steril. S-a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
justificată de admirația pentru perfecțiunea artistică a operelor acestora, o imitație supusă astfel principiului rațiunii. Scopul scriitorului clasic este de a crea opere atemporale, ferite de un succes trecător și iluzoriu, opere care să dăinuie. Or, lecția oferită de Antichitatea greco-latină vizează tocmai eternizarea actului artistic. Așadar, anticii trebuiau venerați și urmați întru totul. Pe de altă parte, principiul imitației anticilor este legat de principiul imitației naturii. În măsura în care natura umană nu s-a modificat în timp, în coordonatele ei esențiale, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
esențiale, iar literatura antică a reușit să le surprindă într-o manieră artistică ideală, efectuând toate acele procedee ce implică purificarea și reducerea la esențe, atunci o cale mai scurtă spre perfecțiune ar reprezenta-o inspirația directă din operele iluștrilor greco-latini și nu din natura propriu-zisă. Modernii însă, în frunte cu Perrault, se hotărăsc să părăsească "tabăra marilor morți pentru a gusta din plin bucuria de altfel facilă și insolentă de a simți în vine fluxul unei vieți tinere, fie ea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și atroce, nicidecum nobila simplitate a anticilor."84 Aceasta este, de fapt, una din numeroasele afirmații care trădează o anumită predilecție a lui Fénelon pentru principiile Antichității. De altfel, ilustrarea opiniilor sale prin exemple aproape exclusiv preluate din operele marilor greco-latini sau raportarea constantă uneori poate excesivă la Horațiu întărește această idee. Se poate afirma, astfel, că Fénelon adoptă în mod oficial o atitudine corectă de mediere între cele două părți, însă preferințele și convingerile sale intime se îndreaptă nemijlocit către
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
puncte de vedere diferite cu privire la modalitatea de concepere a creației dramatice. Astfel, Eugenius ia apărarea modernilor, fiind purtătorul de cuvânt al celor cu viziuni mai radicale ce țin de noutate și originalitate, Crites este de partea Anticilor, subliniind virtuțile teatrului greco-latin, Lisideus este admiratorul teatrului francez contemporan, iar Neander care pare un alter ego al autorului scoate în evidență calitățile teatrului englez. Prin multiplicarea perspectivei se asigură o viziune complexă și dinamică, bazată pe construcția inteligentă a dialogului prin care se
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
importanței acestuia: "Cunoștința limbei în care scrie și studiul frumoaselor modeluri ale trecutului, iată ceea ce am cere de la oricare om ce ar dori se lase patriei sale un monument literar de orice însemnare." Modelele oferite sunt, desigur, din literatura antichității greco-latine căreia Odobescu îi face o extinsă apologie. Necesitatea asumării unor exemple nu este confundată, însă, de autor cu preluarea servilă a acestora, înțelegându-se perfect rolul pe care trebuie să-l joace imitația în cazul unei literaturi tinere acea imitație
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
inimă și literatură sau Gazeta de Transilvania ambele reviste de limbă română înființate de Barițiu -, atrage atenția cel intitulat Scriitorii clasici. Textul se deschide cu o prezentare erudită a etimologiei termenului de clasic, pentru a aluneca subtil înspre apologia culturii greco-latine și, ca urmare, spre necesitatea subsumării la aceste modele încă viabile: "așadar, dacă învățând (studiind cineva cu temei producțiile antice) va cunoaște cum că în cele mai ales producturi de literatură și de artă a grecilor și a romanilor din
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
față de modelele anterioare nu este una gratuită, ci care vizează utilitatea acestora pentru generația actuală. Se ating de fapt aici două aspecte, care au constituit puncte de divergență în faimoasa Dispută a Anticilor și a Modernilor, și anume imitația Antichității greco-latine și instituirea regulilor. Amândouă au fost justificate prin subsumarea la criteriul rațiunii care devine principiu ordonator. În acest sens, libertatea absolută văzută deopotrivă ca desprindere de trecut și ca desprindere de orice îngrădiri formale sau de conținut privind procesul creației
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de Nicolae Liu. Iași: Junimea, 1981, 359 p. (Eminesciana; 25) * TODORAN, Eugen. M. Eminescu: epopeea română. Iași: Junimea, 1981, 400 p. (Eminesciana; 26) * DRĂGAN, Mihai. Mihai Eminescu. Interpretări: vol. 1. Iași: Junimea, 1982, 264 p. (Eminesciana; 27) * Eminescu și clasicismul greco-latin. Studii și articole. Ediție îngrijită, prefață, note, bibliografie, indice de Traian Diaconescu. Iași: Junimea, 1982, 293 p. (Eminesciana; 28) * AVĂDANEI, Ștefan. Eminescu și literatura engleză. Iași: Junimea, 1982, 184 p. (Eminesciana; 29) * POPA, George. Spațiul poetic eminescian. Iași: Junimea, 1982
[Corola-publishinghouse/Science/1562_a_2860]
-
o limbă mult deosebită de cea a originalelor), apoi cultivată și răspîndită de filozofii arabi, iar comentariile acestora, traduse în latină, au devenit cunoscute europenilor, ceea ce a inițiat apoi -mai ales prin Renaștere și prin umanism− o valorificare a antichității greco-latine ca bază pentru dezvoltarea europeană în sens modern. Se poate constata, de aceea, că traducerea operelor filozofice repre-zintă nu numai o necesitate a comunicării interumane, dar și o necesitate a înseși perenității operelor filozofice și a evoluției gîndirii filozofice. Din
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
asemenea situație favorizează traducerea textelor filozofice, nu numai din greacă într-o limbă europeană modernă, ci dintr-o astfel de limbă în alta. În cazul limbii germane, situația este diferită, deoarece, pe de o parte, aceasta a preluat elemente terminologice greco-latine ce se pot regăsi și în alte idiomuri europene, dar are și multe constructe realizate pe terenul ei, iar, pe de altă parte, fiecare dintre aceste idiomuri are o relație specială cu această limbă, în sensul că acceptă sau nu
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
de Nicolae Liu. Iași: Junimea, 1981, 359 p. (Eminesciana 25) * TODORAN, Eugen. M. Eminescu: epopeea română. Iași: Junimea, 1981, 400 p. (Eminesciana 26) * DRĂGAN, Mihai. Mihai Eminescu. Interpretări: vol. 1. Iași: Junimea, 1982, 264 p. (Eminesciana; 27) * Eminescu și clasicismul greco-latin. Studii și articole. Ediție îngrijită, prefață, note, bibliografie, indice de Traian Diaconescu. Iași: Junimea, 1982, 293 p. (Eminesciana 28) * AVĂDANEI, Ștefan. Eminescu și literatura engleză. Iași: Junimea, 1982, 184 p. (Eminesciana 29) * POPA, George. Spațiul poetic eminescian. Iași: Junimea, 1982
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
ne bucurăm de suferințele altuia, ci doar să știm să profităm de situația fericită în care se află cel care nu a fost lovit de nenorocire. Scena navei luptându-se cu valurile și a spectatorului de pe plajă este un topos greco-latin prezent și într-o piesă pierdută a lui Sofocle; o regăsim și la Tibul, Horațiu și Philodem, iar mai apoi și la Marcus Aurelius. Din secolul al V-lea î.Hr. până în secolul al II-lea d.Hr., imaginea e recurentă
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
unui Zeitgeist favorabil manifestării lor. Bunăoară, deși termenul de clasicism a apărut abia pe la începutul secolului al XIX-lea, paradigma clasică a fost operantă ori de câte ori a găsit o perioadă propice de manifestare: după cum se știe, "curentul" provine încă din antichitatea greco-latină și a renăscut ulterior în timpul Renașterii italiene, apoi în clasicismul francez și neoumanismul german, adică în perioadele favorabile reînvierii unei stări de spirit clasice, când modelele antichității și-au recâștigat demnitatea inițială. Tot astfel putem depista atitudini romantice și realiste
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu () [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
un val/ se trage din mine/ înapoi în părinți" (Somn). Universul poetic se configurează treptat: integrarea în cosmic, poezia de dragoste, poezia satului, muntelui, somnului, poezia care exprimă tristețea adâncă. L. Blaga a împrumutat elemente din mitologia indiană, din mitologia greco-latină, din mitologia biblică și din cea românească. Începând cu volumul În marea trecere, Blaga și-a constituit un limbaj poetic propriu, poemele sunt "desfășurări pe viziuni sau lamentații reținute". În volumul Nebănuitele trepte deslușim impresia unui sentiment de împăcare, un
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
și o ironie terapeutică prin care începe deja să prindă contur o geografie simbolică absolut inimitabilă, în centrul căreia se poate localiza "Cetatea Putreziciune". Viziunile fantaste ale poetului sunt mai întâi umplute cu elemente descinse direct din bestiarul autohton ori greco-latin și din bogata floră taumaturgică (Vasiliscul cel bun, cârtița devenită solul preferat al actantului, melcul Adeodatul, miliardele de pureci care "puiesc" în praful de stele, pelicanii apți a vedea înăuntrul lazaretului, cei Trei frați pătați, plecați ca să moară "Pe luna
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]