364 matches
-
cere să-i arate ceea ce ascunde, îi cere să meargă încă și mai departe. Fondane visa la o adevărată revoluție care să reveleze Ființa în toată splendoarea sa de participare la cunoaștere. Spiritul său premonitoriu se manifestă încă o dată în imprecațiile la adresa lui Lupasco, conținute într-un articol publicat în Cahiers du Sud: "Face din logic o devenire, dar o devenire închisă, imanentă ei însăși, ostilă intruziunii în sînul său a unui al treilea termen. Îi repugnă încă să vadă în logicul
[Corola-publishinghouse/Science/1461_a_2759]
-
pădure; predomină succesiunea imagistică particulară doinei, precum în Călugărița, Dudia sau Picuraru cătră vruta lui. Renumele lui B. printre poeții dialectali a fost consolidat de poezia Dimândarea părintească; însuflețite de un acut alean al dezrădăcinării, versurile sunt de fapt o imprecație adresată celui „cari de limba lui se-alasă”. O autoamenințare deznădăjduită și o exhortație nu lipsită de patetism ridică această „poruncă părintească” până la pragul de valoare simbolică, asemănătoare cu a „testamentului” lui Ienăchiță Văcărescu sau a versurilor lui Al. Mateevici. Întors
BELIMACE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285690_a_287019]
-
articolelor lui B., care împarte lumea în săraci și bogați, vine dintr-un complex social, cu energice descărcări resentimentare. Violent, dar fără spirit, el încearcă să-și convertească înverșunările în sarcasme. Numai că, în „petardele” rimate, pamfletarul nu-și alege imprecațiile. O grimasă de răutate ia locul umorului și în broșurile în versuri Demonii Mehedințiului (1932) și Romanța Severinului pe 1938 (1938). Intenția etică se perturbă în instantaneele lui grotești, luând forma unor șarje de cârcotaș. Cu un debit abrupt, în
BOCSA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285774_a_287103]
-
de factură foarte diferită, amintesc de modele lirice prestigioase, precum Villon, Poe, Baudelaire, Esenin, Arghezi, Blaga. În câteva piese poetul transpune în registru personal gestica lirică villonescă, iar în altele nu sunt greu de recunoscut descendența din Blaga sau tonul imprecațiilor lui Esenin. El își asumă ipostaza de trubadur al mediilor marginale („Eu mă simt legat prin sânge / Și prin tainice blesteme / De borfașul care plânge, / De lehuza care geme. / Și mă simt legat de visul / Fetei care vinde grații. / O
BOITOR. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285795_a_287124]
-
Animism ațipit, diminuat, dar vivace. Dumnezeu creatorul creează prin voce, și ceea ce spune, face. "Fiat lux". Sunetul demiurg constrînge realitatea. Noi vom aduce la semnele scrise, medium rece, virtuțile împrumutate Verbului, medium cald prin riturile orale, cu formulele lor de imprecație sau incantație, binecuvîntare sau blestem. Nu de aici vine "farmecul" poetului? Murmurul vrăjit al rugii? Făcător de cuvinte, făcător de farmece. Orice schimbare, eveniment sau catastrofă naturală nu presupune oare intervenția unei cauze inteligente? Contra acestei credințe originale, terifiante, ne
Curs de mediologie generală by Régis Debray () [Corola-publishinghouse/Science/1031_a_2539]
-
fait du journal de notre parti l’organe de ses rancunes personnelles”, exprimau un adevăr, chiar dacă intransigența poetului deranja de fapt cine știe ce combinații de culise. În orice caz, invectivele nimicitoare din Scrisoarea III îmi par de o frumusețe irezistibilă; forța imprecației, clocotul mâniei și gheața disprețului întrec la Eminescu toate motivările actualității și toate datele inițiale, căpătând un caracter definitiv și absolut, cu o putere perpetuă de exorcism. De asemenea, găsesc această sublimă putere a invectivei, această încântare prin violență și
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
fatală”, fie conturând portrete emblematice precum mama, dăscălita, clopotarul, morarul, cioplitorul de cruci, crâsnicul. În succesiunea lui Octavian Goga, St. O. Iosif și Aron Cotruș, I. scrie mai cu seamă o poezie a afirmării valorilor transilvane, ca în această drastică imprecație: „Vouă ce v-a dat Ardealul, / Ce vă leagă de Ardeal? / Nouă: Sarmizegetusa, / Cu viteazul Decebal, // Maramureșul pe Dragoș, / Falnic descălecător, / Și Sălajul pe Bărnuțiu, / Meșterul cuvântător. // Vouă ce v-a dat Ardealul? / Nouă? Pe Iosif Vulcan, / Lupta pentru libertate
ILIESIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287524_a_288853]
-
epocă a naționalismului romantic, Marx nu se considera nici evreu, nici german. Se simțea antisemit în raport cu sine, xenofob față de toți ceilalți. În evreu, Marx recunoștea și ura, parcă mai mult, o parte a biografiei sale, repudiate sistematic. O exorciza prin imprecații antievreiești, prin ruperea legăturilor cu familia și prin înstrăinarea față de orice aspect ținând de iudaism. Prin aceste atitudini Marx nu își exprima, în realitate, o eventuală adeziune la pasiunile momentului. Dimpotrivă, dezicându-se atât de violent de problemele a lor
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
Spaimele primordiale se materializează în imaginea fiarelor cu „căscate guri”, „giunci și tauri”, lei, „ce apucă și zbiară”, sau într-o viziune grotescă, terifiantă, a clevetirii („Mă-mprohită cineș mă zărește, / Buze mișcă, cu capul clătește”). Asupra „păgânilor” se rostogolește impetuos imprecația, vigoarea lexicală anticipând sonorități argheziene. Sunt conjurate, spre pieirea „ticăițească” a vrăjmașilor, inutilitatea apei vărsate, slăbiciunea arcului „moale”, focul ce „topește” ceara, soarele ce arde culbecii, vântul care „seacă” păduceii. Într-o altă tonalitate, profund elegiacă, precum într-o recunoaștere
DOSOFTEI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286838_a_288167]
-
schimbare de tonalitate, de la optimismul radios al comuniunii cu natura, la disperarea și plângerea prin vers a pierderii ținutului natal, cartea include, în descendența lui O. Goga sau a lui Aron Cotruș, fie poeme în care cuvântul se metamorfozează în imprecații și lacrimi amare ( „O vale de lacrămi și doruri mi-e țara” - Septembrie; „Seminția lui Horia se stinge;/ Vai, vai, și Iancu rătăcește prin pădure/ Și armele nu are cin’ le-ncinge” - La capătul vremii; „Lacul e mâhnit, iar codrii
GIURGIUCA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287288_a_288617]
-
sine și de neant. Timpul îi amintește clipa „căderilor ancestrale”, iar între Poet, identificat cu Geniul, Dăruitul suprem, Ascetul, și lumea schimbătoare se înalță o piatră de hotar marcând genunea. Din conștiința electrizată a prezenței acestei linii despărțitoare se nasc imprecații cu adresă uneori confuză, dar și poezii străbătute de un puternic fior. SCRIERI: Piața Diolei, pref. Andrei Lupan, Chișinău, 1974; Marele Vânt, Chișinău, 1980; Mitul trandafirului, pref. George Meniuc, Chișinău, 1985; Scoica solară, Chișinău, 1987; Insula de repaos, Chișinău, 1988
LARI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287747_a_289076]
-
judecat, așa vi să va judeca, și cum ați măsurat, așa vi să va măsura»”, ori constatată cu satisfacție: „Luară-și și ei plată după faptă”. În scrisul cronicarului, în textul său încărcat de patimă, stigmatizator (în care drumul spre imprecație este cu grijă netezit), violent în acuză și în vehemența denunțului (moral) și aprig (dar și abil) în atitudine, compunerile pamfletare se alcătuiesc fără dificultate. Provocatorii întâmplărilor, din care mereu ofensații și „obijduiții” Cantacuzini ies în pagubă, sunt urmăriți cu
LETOPISEŢUL CANTACUZINESC. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287787_a_289116]
-
prudența, generozitatea, abilitatea și priceperea politică, patriotismul. Durerea pricinuită de dispariția nedreaptă a acestui „noroc” al țării ia forma unei lamentații universale, remarcabil turnată într-o foarte frumoasă construcție bimembră, simetric guvernată de două interogații ce prepară terenul pentru lansarea imprecației: „Iar toată țara plângea pre Costandin postelnicul, că au pierdut un stâlp mare, care au sprijinit toate nevoile țărâi. Plângându-l și săracii, că și-au pierdut mila; plângându-l carii au avut de la el multă căutare; plângându-l și
LETOPISEŢUL CANTACUZINESC. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287787_a_289116]
-
când îl slăveai pe Dumnezeul cel veșnic. Rămâi, dar, singură, o, ucigașo, învăluită în văpaia focului! Te du în Iad, locuiește Tartarul, tărâm al ucigașilor!”. Despre sfârșitul Romei, vezi, de asemenea, Or. sib. 3, v. 52; 3, vv. 356‑359; imprecația împotriva Romei, cf. Or. sib. 5, vv. 228‑256. . Episodul nu apare în traducerea noastră, deoarece rolul pe care îl joacă aici Anticrist este foarte redus. În legătură cu tradiția iudaică a celor zece (sau nouă și jumătate) triburi pierdute, cf. 2Rg
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
imagistic”, acest poet așa-zis fără înaintași direcți s-ar afla, într-o măsură, în descendența suprarealismului românesc ilustrat de Virgil Teodorescu, Gellu Naum ș.a., ralierea la acest patrimoniu fiind însă amendată de opțiunea pentru postura etică și recursul la imprecație; alteori de factură onirică, având puternice inflexiuni expresioniste, articulată într-o savant orchestrată construcție parabolică abstrusă. Poezia lui S., cu o componentă aforistică și oraculară definitorie, e aparținătoare neomodernismului contemporan, „înaltului” modernism sau extrem-modernismului. Nu este lipsit de tâlc faptul
SIMIONESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289685_a_291014]
-
curăție grăim aceasta”), în care soțul voievodal, „din firea lui [...] rău și pismătariu, îndelungăreț la mânie și lacom la avuție”, a fost un creator de faimă negativă, aducător al oprobriului celor din jur, al unui blestem exterior și al unei imprecații interioare (Neculce: „Și se rugau toți lui Dumnezeu să-i mântuiască de mânile lui, și-l blestemau de la mic până la mare, de audzeau slugile lui cu urechile”), iar soția își manifesta aplecarea spre puritate doar în privința încăperilor și a mobilei
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
în neagră negurice: Și ea se făceare, Neagră negurice, Neagră negurice ’N vad de Dunăre 478 sau în mică țipătoare: Și ea se făceare Mică țipătoare, Mică țipătoare Pe-o rază de soare”479. Femeile mâhnite din blesteme Dintr-o imprecație severă a unui Yahweh mânios pe cei care furau și păcătuiau - „Și se va aprinde mânia mea și vă voi ucide cu sabia și vor fi femeile voastre văduve și copii voștri orfani” ( Ieșirea 22, 24) - Deuteronomul („A doa leage
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
24) - Deuteronomul („A doa leage”, căci mă adresez iarăși Bibliei de la 1688), acel veritabil „cod de legi” pe care îl reprezintă a cincea Carte a lui Moise (unde toate culpele posibile, virtuale, sunt așezate sub puterea blestemului) a construit o imprecație (27, 19) care încearcă să protejeze paupertatea și neajutorarea produse prin omorârea sprijinitorului (bărbat): „Blestemat să fie cel ce va judeca strâmb pe străin, pe orfan și pe văduvă! Și tot poporul să zică: amin!” (sau, cum zisese traducătorul din
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
unei lungi „teologii a amenințării”, a fricii, a păcatului. Blestemul bisericesc (cel românesc l-a urmat pe cel grecesc 480), cel arhieresc, mai cu seamă - fie cel „punitiv”, „de interzicere” ori „de protecție” - a făcut apel la aproape toate „mobilele imprecației” consacrate de Sfânta Scriptură și la aproape toată „experiența” acumulată în materie: [...] pe unii ca aceia cu toții împreună că dintr-o gură îi legăm și-i blestemăm; și într-acesta chip zicem: Să fie blestemați de Dumnezeu, Domnul Atotputernicul, și
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
toată averea lor să fie jăfuită, și casele lor întru răsipire... Hrisovul mitropolitului Ștefan, datat (ca și al lui Matei Basarab) 18 ianuarie 1652 împotriva lui Stroe Leurdeanu și a celorlalți „furi fățișați”, este o carte de blestem, în care imprecația, lăsată ca o moștenire grea („[...] pre unii ca aceia [este vorba de cei care-i vor „milui” pe vinovați] să-i bată Dumnezeu și în trup și în suflet, procleți să fie și anathema de Vlădica ~Hs și de toți
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
Catehism român și creștin. După trei ani iese de sub teascuri un lung poem alegoric, România și Mihai Viteazul (1875), care, în violența lui pamfletară, consună pe alocuri cu Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu. Verbul e congestionat, autorul, inventiv în imprecații, indignându-se, retoric, de fățărnicia clerului sau de nepăsarea tinerilor cu inimi bătrâne. Autodidact, S. cunoștea limbile greacă, turcă și franceză. Din franțuzește transpune Question économique des Principautés Danubiennes, lucrarea lui N. Bălcescu. A tradus, de asemenea, texte de Armand
SERRURIE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289646_a_290975]
-
d.) la senzațiile și imaginile de sursă simbolistă. Dar T. și-a adjudecat o notorietate inalienabilă ca autor al unui discurs poetic aliniat programului naționalist oficial din anii ’80 ai secolului trecut. Și aici trece cu ușurință de la elogiu la imprecație, de la stihuirea elegiacă la timbrul pamfletar vituperant. Asumându-și, programatic, statutul de poeta vates și uzând de o retorică tumultuoasă, el celebrează nu numai Miorița sau „mărețele umbre” (Decebal, Niceta Remesianul, Ștefan cel Mare, Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu ș.a.
TUDOR-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290281_a_291610]
-
în genul celor din primul său volum, dar frecvent textele sunt ceva mai ample și mai „construite”, caracteristice fiind, de pildă, Talpa ori Crucea. Poemele direct protestatare evoluează către pamflet, în desfășurări uneori narative, buf-baladești, înțesate cu metafore vitriolante și imprecații năprasnice, al căror principal obiect poate fi șeful regimului de dinainte de 22 decembrie 1989, coborât de pe soclul său găunos și ridiculizat prin echivalare cu personaje grotești, colorate cu umor acid sau negru, precum Popeye sau „piticul sulfamidă”, probabil fără pereche
TUDORAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290290_a_291619]
-
Poeme (1996) -, dragostea fiind înțeleasă ca o stare existențială totală, sursă de meditație etică sau de inspirație social-politică. Stilul este îndeobște confesiv sentimental, adesea retoric, dar versul trece nu o dată într-un registru „înverșunat, fără edulcorări cantabile, cu fulgerări de imprecație” (Mihai Cimpoi). În 1997 a publicat un volum de publicistică intitulat A trăi, a munci, a iubi. I s-a decernat Premiul „Ostrovski” al URSS și Premiul Internațional „Maxim Gorki”. SCRIERI: Până la dragoste, pref. Emilian Bucov, Chișinău, 1979; Ofrandă omeniei
VEREJANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290490_a_291819]
-
că a participat la o mare și mult așteptată întâlnire cu un scriitor adevărat. Radu Popescu, cu toate defectele lui ca istoric, are însă mai multă cursivitate în povestire decât Stoica Ludescu. El nu se pierde în lungi și oțioase imprecații biblice, ci dizolvă indignarea și ura în narațiune. Este o limbă rea, cârcotașă. Înregistrează toate zvonurile răutăcioase, chiar și vulgare ale timpului, când e vorba de adversari.[...] Dar Radu Popescu are ceva din darul marilor cronicari moldoveni, izbutind să scoată
POPESCU-19. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288940_a_290269]