966 matches
-
În numeroase limbi, modul infinitiv este o formă a verbelor prin care se denumește acțiunea exprimată de acestea într-o manieră generală, în general fără a preciza timpul, numărul sau persoana. Acolo unde există, infinitivul are în general cel puțin o parte din următoarele caracteristici: Aceste caracteristici nu pot însă fi folosite pentru a defini infinitivul, întrucât și alte forme verbale au aceleași proprietăți. Astfel infinitivul poate fi definit precis numai în cadrul fiecărei limbi în
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
exprimată de acestea într-o manieră generală, în general fără a preciza timpul, numărul sau persoana. Acolo unde există, infinitivul are în general cel puțin o parte din următoarele caracteristici: Aceste caracteristici nu pot însă fi folosite pentru a defini infinitivul, întrucât și alte forme verbale au aceleași proprietăți. Astfel infinitivul poate fi definit precis numai în cadrul fiecărei limbi în parte, dar nu și în general în toate limbile în care apare. ul în limba română este un mod impersonal și
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
a preciza timpul, numărul sau persoana. Acolo unde există, infinitivul are în general cel puțin o parte din următoarele caracteristici: Aceste caracteristici nu pot însă fi folosite pentru a defini infinitivul, întrucât și alte forme verbale au aceleași proprietăți. Astfel infinitivul poate fi definit precis numai în cadrul fiecărei limbi în parte, dar nu și în general în toate limbile în care apare. ul în limba română este un mod impersonal și în general nepredicativ (vezi mai jos Predicativitatea infinitivului). Exemple de
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
proprietăți. Astfel infinitivul poate fi definit precis numai în cadrul fiecărei limbi în parte, dar nu și în general în toate limbile în care apare. ul în limba română este un mod impersonal și în general nepredicativ (vezi mai jos Predicativitatea infinitivului). Exemple de verbe la forma de infinitiv: "a spune", "a lucra", "a coborî". În lucrările românești de gramatică, infinitivul este ales ca forma reprezentativă a verbelor și folosit pentru a vorbi despre acestea în modul cel mai general, atunci când nu
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
numai în cadrul fiecărei limbi în parte, dar nu și în general în toate limbile în care apare. ul în limba română este un mod impersonal și în general nepredicativ (vezi mai jos Predicativitatea infinitivului). Exemple de verbe la forma de infinitiv: "a spune", "a lucra", "a coborî". În lucrările românești de gramatică, infinitivul este ales ca forma reprezentativă a verbelor și folosit pentru a vorbi despre acestea în modul cel mai general, atunci când nu interesează o formă particulară a verbului. Dicționarele
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
toate limbile în care apare. ul în limba română este un mod impersonal și în general nepredicativ (vezi mai jos Predicativitatea infinitivului). Exemple de verbe la forma de infinitiv: "a spune", "a lucra", "a coborî". În lucrările românești de gramatică, infinitivul este ales ca forma reprezentativă a verbelor și folosit pentru a vorbi despre acestea în modul cel mai general, atunci când nu interesează o formă particulară a verbului. Dicționarele explicative românești sau cele bilingve folosesc tot forma de infinitiv în cuvintele-titlu
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
de gramatică, infinitivul este ales ca forma reprezentativă a verbelor și folosit pentru a vorbi despre acestea în modul cel mai general, atunci când nu interesează o formă particulară a verbului. Dicționarele explicative românești sau cele bilingve folosesc tot forma de infinitiv în cuvintele-titlu, adesea omițând particula "a". Prin comparație, limba aromână nu are decât forme de infinitiv lung ("căntare", "durnjire"), iar verbele sunt date în cuvintele-titlu ale dicționarelor în forma de indicativ prezent, persoana I singular: "lucredzu", "cunoscu" etc. ul românesc
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
acestea în modul cel mai general, atunci când nu interesează o formă particulară a verbului. Dicționarele explicative românești sau cele bilingve folosesc tot forma de infinitiv în cuvintele-titlu, adesea omițând particula "a". Prin comparație, limba aromână nu are decât forme de infinitiv lung ("căntare", "durnjire"), iar verbele sunt date în cuvintele-titlu ale dicționarelor în forma de indicativ prezent, persoana I singular: "lucredzu", "cunoscu" etc. ul românesc are două forme, numite în lucrările mai vechi „timpuri”. Una este forma propriu-zisă de infinitiv (de
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
de infinitiv lung ("căntare", "durnjire"), iar verbele sunt date în cuvintele-titlu ale dicționarelor în forma de indicativ prezent, persoana I singular: "lucredzu", "cunoscu" etc. ul românesc are două forme, numite în lucrările mai vechi „timpuri”. Una este forma propriu-zisă de infinitiv (de exemplu "a veni"), care poate fi numită „infinitiv nontemporal”, caracterizată prin lipsa valorilor temporale proprii și de asemenea prin lipsa de valori aspectuale; valorile de timp și de aspect sunt preluate din context. Cealaltă formă este infinitivul perfect (de
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
în cuvintele-titlu ale dicționarelor în forma de indicativ prezent, persoana I singular: "lucredzu", "cunoscu" etc. ul românesc are două forme, numite în lucrările mai vechi „timpuri”. Una este forma propriu-zisă de infinitiv (de exemplu "a veni"), care poate fi numită „infinitiv nontemporal”, caracterizată prin lipsa valorilor temporale proprii și de asemenea prin lipsa de valori aspectuale; valorile de timp și de aspect sunt preluate din context. Cealaltă formă este infinitivul perfect (de exemplu "a fi venit"), caracterizat prin trăsătura timpului trecut
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
propriu-zisă de infinitiv (de exemplu "a veni"), care poate fi numită „infinitiv nontemporal”, caracterizată prin lipsa valorilor temporale proprii și de asemenea prin lipsa de valori aspectuale; valorile de timp și de aspect sunt preluate din context. Cealaltă formă este infinitivul perfect (de exemplu "a fi venit"), caracterizat prin trăsătura timpului trecut și a anteriorității față de un reper; infinitivul perfect este rar și aparține registrului livresc. În general prin „infinitiv” se înțelege prima formă, în timp ce a doua este numită „infinitiv perfect
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
proprii și de asemenea prin lipsa de valori aspectuale; valorile de timp și de aspect sunt preluate din context. Cealaltă formă este infinitivul perfect (de exemplu "a fi venit"), caracterizat prin trăsătura timpului trecut și a anteriorității față de un reper; infinitivul perfect este rar și aparține registrului livresc. În general prin „infinitiv” se înțelege prima formă, în timp ce a doua este numită „infinitiv perfect” sau, în lucrări mai vechi, „infinitiv trecut”. Infinitivul latinesc s-a păstrat în română sub forma infinitivului lung
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
timp și de aspect sunt preluate din context. Cealaltă formă este infinitivul perfect (de exemplu "a fi venit"), caracterizat prin trăsătura timpului trecut și a anteriorității față de un reper; infinitivul perfect este rar și aparține registrului livresc. În general prin „infinitiv” se înțelege prima formă, în timp ce a doua este numită „infinitiv perfect” sau, în lucrări mai vechi, „infinitiv trecut”. Infinitivul latinesc s-a păstrat în română sub forma infinitivului lung (de exemplu "venire"). Acesta este în general substantivizat, dar păstrează urme
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
este infinitivul perfect (de exemplu "a fi venit"), caracterizat prin trăsătura timpului trecut și a anteriorității față de un reper; infinitivul perfect este rar și aparține registrului livresc. În general prin „infinitiv” se înțelege prima formă, în timp ce a doua este numită „infinitiv perfect” sau, în lucrări mai vechi, „infinitiv trecut”. Infinitivul latinesc s-a păstrat în română sub forma infinitivului lung (de exemplu "venire"). Acesta este în general substantivizat, dar păstrează urme semantice ale acțiunii, numind rezultatul acesteia. Cu valoare verbală s-
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
venit"), caracterizat prin trăsătura timpului trecut și a anteriorității față de un reper; infinitivul perfect este rar și aparține registrului livresc. În general prin „infinitiv” se înțelege prima formă, în timp ce a doua este numită „infinitiv perfect” sau, în lucrări mai vechi, „infinitiv trecut”. Infinitivul latinesc s-a păstrat în română sub forma infinitivului lung (de exemplu "venire"). Acesta este în general substantivizat, dar păstrează urme semantice ale acțiunii, numind rezultatul acesteia. Cu valoare verbală s-a conservat în registrul stilistic arhaic, dialectal
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
prin trăsătura timpului trecut și a anteriorității față de un reper; infinitivul perfect este rar și aparține registrului livresc. În general prin „infinitiv” se înțelege prima formă, în timp ce a doua este numită „infinitiv perfect” sau, în lucrări mai vechi, „infinitiv trecut”. Infinitivul latinesc s-a păstrat în română sub forma infinitivului lung (de exemplu "venire"). Acesta este în general substantivizat, dar păstrează urme semantice ale acțiunii, numind rezultatul acesteia. Cu valoare verbală s-a conservat în registrul stilistic arhaic, dialectal și în
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
reper; infinitivul perfect este rar și aparține registrului livresc. În general prin „infinitiv” se înțelege prima formă, în timp ce a doua este numită „infinitiv perfect” sau, în lucrări mai vechi, „infinitiv trecut”. Infinitivul latinesc s-a păstrat în română sub forma infinitivului lung (de exemplu "venire"). Acesta este în general substantivizat, dar păstrează urme semantice ale acțiunii, numind rezultatul acesteia. Cu valoare verbală s-a conservat în registrul stilistic arhaic, dialectal și în registrul popular, folosit în formele inversate ale viitorului/ale
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
exemplu "venire"). Acesta este în general substantivizat, dar păstrează urme semantice ale acțiunii, numind rezultatul acesteia. Cu valoare verbală s-a conservat în registrul stilistic arhaic, dialectal și în registrul popular, folosit în formele inversate ale viitorului/ale condiționalului. Exemple: Infinitivul propriu-zis are desinențele "-a", "-e", "-ea", "-i" și "-î". Forma numită "infinitiv lung" are desinențele "-are", "-ére", "-ere", "-ire" și "-âre"), provenite din infinitivul latinesc: Infinitivul este marcat formal prin morfemul "a", fără funcția caracteristică prepozițiilor în general, care nu
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
acțiunii, numind rezultatul acesteia. Cu valoare verbală s-a conservat în registrul stilistic arhaic, dialectal și în registrul popular, folosit în formele inversate ale viitorului/ale condiționalului. Exemple: Infinitivul propriu-zis are desinențele "-a", "-e", "-ea", "-i" și "-î". Forma numită "infinitiv lung" are desinențele "-are", "-ére", "-ere", "-ire" și "-âre"), provenite din infinitivul latinesc: Infinitivul este marcat formal prin morfemul "a", fără funcția caracteristică prepozițiilor în general, care nu se omite când se folosește altă prepoziție. Morfemul "a" este totuși omis
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
stilistic arhaic, dialectal și în registrul popular, folosit în formele inversate ale viitorului/ale condiționalului. Exemple: Infinitivul propriu-zis are desinențele "-a", "-e", "-ea", "-i" și "-î". Forma numită "infinitiv lung" are desinențele "-are", "-ére", "-ere", "-ire" și "-âre"), provenite din infinitivul latinesc: Infinitivul este marcat formal prin morfemul "a", fără funcția caracteristică prepozițiilor în general, care nu se omite când se folosește altă prepoziție. Morfemul "a" este totuși omis în unele cazuri: Redusa întrebuințare a construcției de tipul "a" + infinitiv lung
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
dialectal și în registrul popular, folosit în formele inversate ale viitorului/ale condiționalului. Exemple: Infinitivul propriu-zis are desinențele "-a", "-e", "-ea", "-i" și "-î". Forma numită "infinitiv lung" are desinențele "-are", "-ére", "-ere", "-ire" și "-âre"), provenite din infinitivul latinesc: Infinitivul este marcat formal prin morfemul "a", fără funcția caracteristică prepozițiilor în general, care nu se omite când se folosește altă prepoziție. Morfemul "a" este totuși omis în unele cazuri: Redusa întrebuințare a construcției de tipul "a" + infinitiv lung (cf. "Îmi
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
din infinitivul latinesc: Infinitivul este marcat formal prin morfemul "a", fără funcția caracteristică prepozițiilor în general, care nu se omite când se folosește altă prepoziție. Morfemul "a" este totuși omis în unele cazuri: Redusa întrebuințare a construcției de tipul "a" + infinitiv lung (cf. "Îmi era a scăpare de dânsul") se explică fie prin asimilarea de către infinitivul lung cu valoare substantivală, când apărea în contexte identice și îndeplinea funcții sintactice specifice numelui, fie prin înlocuirea cu infinitivul scurt, pe măsura dezvoltării ponderii
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
general, care nu se omite când se folosește altă prepoziție. Morfemul "a" este totuși omis în unele cazuri: Redusa întrebuințare a construcției de tipul "a" + infinitiv lung (cf. "Îmi era a scăpare de dânsul") se explică fie prin asimilarea de către infinitivul lung cu valoare substantivală, când apărea în contexte identice și îndeplinea funcții sintactice specifice numelui, fie prin înlocuirea cu infinitivul scurt, pe măsura dezvoltării ponderii verbale. Natura verbală a infinitivului constă în mai multe aspecte: În propozițiile principale monomembre, ("Deșteptarea
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
a construcției de tipul "a" + infinitiv lung (cf. "Îmi era a scăpare de dânsul") se explică fie prin asimilarea de către infinitivul lung cu valoare substantivală, când apărea în contexte identice și îndeplinea funcții sintactice specifice numelui, fie prin înlocuirea cu infinitivul scurt, pe măsura dezvoltării ponderii verbale. Natura verbală a infinitivului constă în mai multe aspecte: În propozițiile principale monomembre, ("Deșteptarea!", "Răbdare!", "Oprire!"), infinitivul lung este interpretabil ca predicativ, în special pe baza echivalenței cu imperativul Infinitivul scurt se găsește într-
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]
-
a scăpare de dânsul") se explică fie prin asimilarea de către infinitivul lung cu valoare substantivală, când apărea în contexte identice și îndeplinea funcții sintactice specifice numelui, fie prin înlocuirea cu infinitivul scurt, pe măsura dezvoltării ponderii verbale. Natura verbală a infinitivului constă în mai multe aspecte: În propozițiile principale monomembre, ("Deșteptarea!", "Răbdare!", "Oprire!"), infinitivul lung este interpretabil ca predicativ, în special pe baza echivalenței cu imperativul Infinitivul scurt se găsește într-o situație similară ("A se agita!"). Altă posibilitate este aceea
Infinitiv () [Corola-website/Science/316318_a_317647]