556 matches
-
bătea să-mi spargă pieptul și, asemenea tuturor ipohondrilor, am fost vizitat de ideea că asemenea discursuri generează crizele de inimă. Nici până în ziua de azi n-am idee cum au reacționat musafirii la izbucnirea mea, la micul șuvoi de invective cu care i-am gratificat. Primul detaliu exterior de care am devenit conștient a fost zgomotul universal familiar de țevi care ghiorăie. Venea din celălalt capăt al apartamentului. M-am uitat de jur împrejurul camerei, printre, prin și dincolo de fețele oaspeților mei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]
-
de evrei - iar armata română primise ordin să facă peste tot acest lucru. Capitolul doisprezece Comunitatea din Iași „Comunitatea câinilor” - așa a numit un ofițer român Comunitatea evreiască din Iași În fața secretarei Comunității când a observat-o În clădirea Poliției. Invectivele și Înjurăturile rostite Împotriva Comunității „jidanilor și comuniștilor” au speriat-o pe secretară, care a fugit din clădire. În lipsa unei autorități care să-i trateze pe evrei ca pe niște cetățeni - sau cel puțin ca supuși cu drept de protecție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2137_a_3462]
-
grași, puțin obișnuiți cu mersul pe jos și nu prea perspicaci 28. Nemulțumit de consacrarea unui german în calitate de episcop pe timpul lui Vratislav al II-lea/I (principe între anii 1061-1085 și rege între anii 1085-1092), Cosma de Praga își formula invectivele la adresa imperialilor atribuind unui nobil autohton o tiradă plină de sarcasm din care reieșea că erau destui cehi capabili să ocupe această demnitate; în împrejurările respective pentru prima dată răsuna ideea, preluată și reiterată ostentatoriu în secolele următoare, precum că
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
martori ai adevăratei înnoiri, care a avut loc doar după sfârșitul epocii fanariote. De pildă, unul care se revoltă contra modelor occidentale este țârcovnicul cojocar Ioan sin Dobre, sau Dobrevici, din București, în ale cărui însemnări de cronică se găsesc invective și blesteme la adresa inovatorilor care strică tradițiile. Capitala dobândise trei clădiri „moderne“ pe care acest mahalagiu ursuz le condamna cu indignare: teatrul, „capiștea dumnezeilor elinești“, datorat inițiativei domniței Ralu Caragea, „un clup și un bal, unde își schimbă chipurile cu
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
victorie a Rusiei, dincolo de posibilitatea încheierii unei coaliții a Europei împotriva statului de la Răsărit imediat după război (schițată de unii), noi „vom fi demult înghițiți de Rusia“71. Așa cum era și firesc, redacția s-a solidarizat cu C. Stere, respingând invectivele ce-i erau adresate de partizanii alianței cu Antanta, pe care-i acuza, la rându-i, de un fals patriotism: „Am scris aceste rânduri ca să rămână scrise aici și istoricii viitorului să știe că s-au ridicat cu deznădejde, răsunătoare
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
acesta dorește, poate să ia o persoană de pe „teritoriul”, lui dar primul agent a replicat încăpățânat că „nu are nevoie” și că nu este o „persoană fără principii” cum este colegul său. De aici, conflictul a fost escaladat, cu multe invective de ambele părți, ceea ce a împărțit colectivul departamentului în două tabere: unii erau de partea celui de-al doilea spunând că „ce s-ar întâmpla dacă toți ar face la fel”, alții afirmau că „nu era vorba despre un comportament
[Corola-publishinghouse/Science/1885_a_3210]
-
beligeranți, ceea ce l-a enervat pe celălalt). Când cei doi (care începuseră să se evite unul pe altul de când conflictul dintre ei luase amploare) s-au trezit față în față nu au făcut altceva decât să-și adreseze, în continuare invective chiar în prezența mediatorului; acesta din urmă a vrut atunci să „le ofere cea mai bună soluție” la care reflectase îndelung, dar ambii agenți au afirmat, în același timp, că soluția propusă îi dezavantajează în favoarea celuilalt, drept care au părăsit foarte
[Corola-publishinghouse/Science/1885_a_3210]
-
circumspecte, conducerea Ministerului Educației și Învățământului a luat hotărârea întreruperii contactelor cu N. Stoian. După un an, conducerea superioară de partid a trecut la „valorificarea” în mod propriu a sarcinii de serviciu din ianuarie 1981, recurgând la mistificări, răstălmăciri politico-ideologice, invective grotești și umilitoare. La protestul hotărât al cercetătorilor, care au prezentat documente dovedind că sarcina venise chiar din partea Cancelariei CC, Comitetul Politic Executiv a răspuns cu represalii extreme: printr-o hotărâre în 6 puncte, a desființat Institutul, organizația de partid
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
de putere. La drept vorbind, am cunoscut această sete în tinerețe. Am însă meritul de a o fi biruit. Măcar pe acest plan pot vorbi de progres” (II, 356). La un moment dat, admirându-l pe Luther pentru „verva, furia, invectiva, acțiunea”, pentru dorința lui de a răsturna totul, își amintește de „orgoliul dement pe care-l aveam în tinerețe” (II, 338). Este vorba de orgoliul de a răsturna el însuși lumea, de a-și construi țara, ca un reflex al
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
rațiunii pure” etc., în vreme ce sub ochii tăi sau la distanță de auz sau de văz se torturează oameni, se calcă în picioare dreptatea, este a minți. A compune în asemenea momente un frumos sonet este a nu avea talent. DESPRE INVECTIVĂ Cu uimire constat că vechea părere a lui Panu despre Scrisoarea III mai are curs și acum. În genere, cele cinci Scrisori sunt, uneori, cum văd, în opera lui Eminescu un aspect mai puțin prețuit (sau în tot cazul cu
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
stătea pe suflet. Cu privire la Scrisoarea III îmi amintesc ce ni se spunea în anii mei de școală, la lecția respectivă: că, în partea a doua a celebrei poeme, Eminescu s-a lăsat târât de mărunte și efemere patimi, coborând la invectiva trivială, străină de marea inspirație poetică. Bineînțeles, în contrast cu spiritul pamfletar al părții acesteia, ne era lăudată partea întâia, cea cu Mircea și împăratul. Pe mine vehemența invectivei eminesciene mă încânta nespus de mult și n-a încetat niciodată de atunci
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
poeme, Eminescu s-a lăsat târât de mărunte și efemere patimi, coborând la invectiva trivială, străină de marea inspirație poetică. Bineînțeles, în contrast cu spiritul pamfletar al părții acesteia, ne era lăudată partea întâia, cea cu Mircea și împăratul. Pe mine vehemența invectivei eminesciene mă încânta nespus de mult și n-a încetat niciodată de atunci să mă încânte, după cum, de ce aș ascunde-o?, partea întâi n-a încetat, tot de atunci, să mă plictisească. Cred că într-adevăr Eminescu a fost nedrept
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
atât de departe încât vorbele unui bătrân boier conservator: „Mr. Eminesco a fait du journal de notre parti l’organe de ses rancunes personnelles”, exprimau un adevăr, chiar dacă intransigența poetului deranja de fapt cine știe ce combinații de culise. În orice caz, invectivele nimicitoare din Scrisoarea III îmi par de o frumusețe irezistibilă; forța imprecației, clocotul mâniei și gheața disprețului întrec la Eminescu toate motivările actualității și toate datele inițiale, căpătând un caracter definitiv și absolut, cu o putere perpetuă de exorcism. De
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
de o frumusețe irezistibilă; forța imprecației, clocotul mâniei și gheața disprețului întrec la Eminescu toate motivările actualității și toate datele inițiale, căpătând un caracter definitiv și absolut, cu o putere perpetuă de exorcism. De asemenea, găsesc această sublimă putere a invectivei, această încântare prin violență și ultragiu, la Victor Hugo, care poate n-a fost niciodată mai inspirat decât în Les Châtiments, la Arghezi, la Léon Bloy, la Agrippa d’Aubigné și, bineînțeles, în Vechiul Testament. Nu importă câtă dreptate are obiectiv
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
o mare credință, așa cum se purificau odinioară înainte de luptă cavalerii. Cele mai crunte ultragii, cele mai triviale injurii pot străluci cu o lumină de vitraliu dacă cel care înjură e un om de onoare; această calitate intră consubstanțial în geniul invectivei. Din pamfletele lui Aretino nu a rămas nimic (decât o pâine pentru erudiți) numai fiindcă pamfletarul acesta a fost un șantagist. Invectiva poate fi vitriolantă în expresia ei, dar trebuie să fie sublimă și pură în incandescența ei pasională. VORBE
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
lumină de vitraliu dacă cel care înjură e un om de onoare; această calitate intră consubstanțial în geniul invectivei. Din pamfletele lui Aretino nu a rămas nimic (decât o pâine pentru erudiți) numai fiindcă pamfletarul acesta a fost un șantagist. Invectiva poate fi vitriolantă în expresia ei, dar trebuie să fie sublimă și pură în incandescența ei pasională. VORBE MARI „Să nu spui vorbă mare”: cred că acest precept popular vine din credința în puterea magică a anumitor cuvinte și de
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
intelectualmente contestabilă, atacul la persoană nu e numai legitim, ci necesar. Pamfletul poate fi (adică este, adică trebuie să fie) cât de violent și poate fi eventual nedrept, dar e obligatoriu să fie de bună credință și de mare talent. Invectiva e un fapt de mare artă numai dacă e și unul de mare conștiință; Eminescu a fost nedrept cu „bulbucații ochi de broască”, dar invectiva lui superbă va străluci mereu. Tot așa Bloy, Léon Daudet nu aveau dreptate, dar injuriile
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
fi eventual nedrept, dar e obligatoriu să fie de bună credință și de mare talent. Invectiva e un fapt de mare artă numai dacă e și unul de mare conștiință; Eminescu a fost nedrept cu „bulbucații ochi de broască”, dar invectiva lui superbă va străluci mereu. Tot așa Bloy, Léon Daudet nu aveau dreptate, dar injuriile lor erau curate, iar talentul lor imens. Iorga și Arghezi tot așa (dar nu rareori invectiva lui Arghezi nu-și atinge obiectul, nefiind totdeauna de
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
a fost nedrept cu „bulbucații ochi de broască”, dar invectiva lui superbă va străluci mereu. Tot așa Bloy, Léon Daudet nu aveau dreptate, dar injuriile lor erau curate, iar talentul lor imens. Iorga și Arghezi tot așa (dar nu rareori invectiva lui Arghezi nu-și atinge obiectul, nefiind totdeauna de o bună credință absolută). Tonul vindicativ poate avea grandoare sau cel puțin legitimitate, chiar la o vindictă personală, dacă aceasta nu e joasă și dacă talentul e înalt. Altfel, nu e
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
rezultă...” / 19 Despre un spirit citadin / 24 Molière sau comicul absolut / 27 Dostoievski și naturalismul / 31 Stilul lui Iorga / 34 Cazul Alecsandri / 37 Geniul afaziei / 41 Accentul urgenței / 44 Generație și continuitate / 46 Mihai Ralea / 49 Curajul talentului / 55 Despre invectivă / 57 Vorbe mari / 60 Sentimentul agonal / 63 Despre simțul practic / 66 Nivel estetic / 70 Ispita jurnalului / 73 Despre arta memoriilor / 76 Fantezie și imaginație / 82 Precizări despre fantastic / 86 Reabilitarea sofiștilor / 89 Despre negativism / 93 Un critic se naște ca
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
afirmațiile sale o dovadă a ironiei sale, a persiflării, a abilității sale de a disimula, ei uită un lucru: puținul care se știe despre viața lui Valla revelează un personaj coleric, un nervos, un sangvin, un melancolic, un hipersensibil. în Invectivele sale, Fazio semnalează un mod trufaș de a umbla cu capul sus, un verb rapid, o abundență de gesturi, o precipitare în toate mișcările sale. Viața lui se petrece sub semnul prieteniilor rupte brusc și al unor supărări induse prin
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
între două extreme, a laudei sau a condamnării, femeia era fie „hominis confusio”31, fie „sprijinul și raiul și plăcerea”32, așa cum apare definită în Povestirile din Canterbury. Accentele satirice se îmbină cu tonul laudativ, se merge de la panegiric până la invectivă directă. Sunt și critici literari care au încercat să tempereze aceste polarități, afirmând că textele misogine nu trebuie întotdeauna interpretate literal, ele mai curând înfățișau tendința medievală de a adopta un punct de 28 Ibidem. 29 Ibidem, p. 132. 30
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
îl păcălește pe un tânăr naiv, este malefică și de o șiretenie nativă, și Catella, geloasă, dar înșelată în încercarea ei de a-și păzi soțul, ajungând în patul pretendentului. Limbajul Catellei este unul truculent, uneori chiar trivial, încărcat de invective colorate, în mânia ei femeia dezlănțuindu-se într-o adevărată tiradă de ponegrire a presupusului vinovat și anticipând-o pe târgoveața din Bath a lui Geoffrey Chaucer. Suntem la antipodul eleganței de până acum, dacă cuvântul de spirit salva o
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
III, 8), o alta capabilă de crimă și care aduce în urma gestului ei prăbușirea unei întregi familii (V, 3), un alt personaj feminin - Ghita (VII, 4) - își blamează soțul cu injurii și amenințări, are un limbaj neaoș, vulgar, presărat cu invective, este certăreață și vicleană, „o femeiușcă simplă, pe care fără îndoială numai iubirea a învățat-o să fie atâta de șmecheră” 217 . Lauretta dă o admirabilă definiție cuvântului de duh: „trebuie să muște pe ascultător cum mușcă o oaie și
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
un scepticism nihilist, dincolo de slăbiciunile morale ale celor ce ar fi trebuit să constituie un model, transcende frumusețea și complexitarea creștinismului. Boccaccio nu este un reformator în adevăratul sens al cuvântului, nu neagă religia sau importanța ei, nu are tăria invectivei unor predicatori de mai târziu, ca Savonarolla, ci râde doar pe seama păcatelor clerului și ale papalității, nu este un malițios în forul său lăuntric. Semnalează corupția, o descrie cu un ochi critic, dar nu cere cu vehemență înlăturarea ei. Medieval
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]