160 matches
-
The Hero in Eclipse in Victorian Fiction (Oxford, 1956), traducere din limba italiană de Angus Davidson. 183 În opinia lui Mario Praz, secolul al XIX-lea e "cel mai sexualizat" secol. Criticul italian combate pe Croce și respinge viziunea evoluționist-organicistă, istoristă, potrivit căreia decadentismul ar ilustra etapa finală, "agonică", a romantismului. Pentru că, precizează Praz, romantismul agonizează de la bun început. De aceea, romantismul și decadentismul sunt fenomene sincronice. Pentru "dosarul" complet al problemei, vezi și Angelo Mitchievici, Decadență și decadentism în contextul
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
stărilor unui sistem. Fiecare stare în parte este determinată de legea sistemului, succesiunea lor fiind întâmplătoare, complet neinteresantă. Cele două strategii sunt fundate pe scheme deterministe distincte. Explicația evenimențială se bazează pe schema cauzalității. Cauzalitatea conține în ea însăși perspectiva istoristă. Ea presupune mereu o relație dintre două evenimente, unul fiind cauza, iar celălalt, efectul. Relația dintre ele este determinativă: cauzadetermină (produce) efectul. Relația are, după cum se vede, o orientare temporală strictă: cauza precedă în mod absolut efectul. Există un decalaj
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
antiistorism teoretic susținut pragmatic de structuraliști. Am selectat intenționat o serie de declarații ale structuraliștilor care pot fi considerate exagerate, pentru a pune clar în evidență diferența de perspectivă dintrecele două modele deterministe. Dacă acceptăm schema cauzalității, punctul de vedere istorist, evenimențialist pare inevitabil. Dimpotrivă, schema structuralistă include ea însăși, în mod logic, o atitudine antievenimențialistă și antiistoristă. Structuraliștii au declarat cu emfază că, după „revoluția” lor, istoria ca obiect legitim de preocupare pentru știință nu mai este posibilă. În realitate
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
în special a lui Burne-Jones, dar și pe aceea a simbolistului elvețian, Arnold Böcklin și a secesionistului Franz von Stück, ultimul abordând o tematică decadentă. Naturalismul lui Zola, respectiv realismul lui Courbet, corespondentul său în pictură, sunt respinse ca prozaice, istoriste, mercantile, în vederea înlocuirii lor cu un nou idealism. Argumentul pictorului devine cu atât mai interesant cu cât sugerează o schimbare de gust nu la nivelul unui eșantion elitist, ci al unui public definit printr-o umanitate generică, rezultată probabil din
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
degajă din atitudinea ambiguă a personajului, ale cărui fantezii rămân destinate intuiției"181. Așa cum variațiunile florale de spectru larg, care servesc și ornamental, sugerează horticultura rafinată a serei, infirmând insertul realist într-un cadru natural, pictorița se dispensează de reperele istoriste sau moderne și în privința veșmântului pe care-l poartă femeia. Sugestia simbolistă a unei feminități arhetipale, rezultat al unei alchimii, vine și pe această filieră a dizolvării reperelor, dar și din invitația spre visare pe care expresia de transă a
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
divina Sarah". Simonidy face aluzie în mod explicit la modelul picturii murale bizantine, proiectând în fundal o frescă pe care abia se deslușesc figurile încețoșate ale unor personaje din Bizanț și care reproduce pictura murală a bisericilor ortodoxe. Aparentul caracter istorist, arheologic, intră în contrast cu figura împărătesei Theodora, care acaparează prim planul scenei. Într-o atitudine de devot, cu chipul îndreptat spre cer, împărăteasa ține în mâinile împreunate un lujer de crin care se desface simbolic în trei flori. Lumina care cade
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
precum Anastase Simu, care a adus, în 1905, pentru viitorul său muzeu, L'Eternel Printemps, care putea fi văzut din 1910, când și-a deschis porțile muzeul Simu, și precum Kalinderu, care a achiziționat Sărutul, în 1906). Gustul pentru academismul istorist și tematica romantico-simbolistă formau ambianța artistică de tip eclectic, cultivată de Carmen Sylva. Însă sensibilitatea simbolistă va fi marcată indelebil prin interesul reginei Maria pentru arta lui Rodin, aceasta achiziționând un exemplar al statuii Vârsta de bronz în 1923, și
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
din punct de vedere al tehnicii picturale. Aceasta s-ar traduce prin combinarea mai multor stiluri de la cel bizantin la cel gotic, ceea ce imprimă frescei un caracter eclectic, pentru care simbolurile joacă rolul de intercesori, o scot în afara unei ecuații istoriste. "Întregul diptic ilustrează omul, sintetizând viața omenească luată în întregimea ei, adică atât viața spirituală cât și cea a simțurilor. Peste întreaga frescă se întinde armonia stilurilor: draperia bizantină, alături de figuri antice și medievale, alături de frânturi arhitectonice în stil gotic
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
roman, este legată de un anumit hieratism al imaginii, de o mistică în care se regăsește mai bine încadrat mesajul alegorico-simbolic, pentru că trecerea dinspre alegorie spre simbol nu se realizează pe deplin. Serafina Brukner sesizează decantarea compoziției de orice reper istorist, subliniind această îmbinare a fabulei cu alegoria, un ezoterism asumat al compoziției, care ar solicita o lectură simbolică, în afara contextului stilistic. Stilurile oferă coerență pe un alt plan, ele nu rămân în afara semnificației pe care Cecilia Cuțescu-Storck dorește s-o
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
Crane), precum și pe John Ruskin, Dante Gabriel Rossetti, parizianul Georges Antoine Rochegrosse (1859-1938), un pictor de factură academică, abordând teme decadente, sau francezii Etienne Azambre (1859-1935) și Maximilien Luce, "șeful școalei pointiliste din Franța". Cu G. Rochegrosse, pictor de factură istoristă brodând flamboiant și voluptuos pe teme orientale de o senzualitate pletorică, avem însă ceea ce John Reed numește un stil al decadenței și nu un stil decadent, anume prezența temelor decadente, a "literei", nu și a spiritului decadenței, a unei stilistici
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]