256 matches
-
dragostea Ei. Putea oare să mă obsedeze altcineva? Dar râsul sec, înfricoșător al bătrânului, acel râs sinistru rupsese legăturile care ne uneau. Toată noaptea m-au obsedat aceste gânduri. Am vrut să merg de mai multe ori să privesc prin lucarnă, dar mă temeam să nu aud din nou râsul bătrânului. Am petrecut a doua zi pradă acelorași stări. Puteam să renunț la a O vedea? Până la urmă, în ziua următoare, plin de temeri și tremurând, m-am hotărât să pun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
m-am hotărât să pun sticla de vin la locul ei. Am tras perdeaua; peretele era acolo, în fața mea, negru, tenebros, acoperit de acea obscuritate care îmi invadase viața. Nici gând de deschizătură, nici gând de fereastră dând în exterior. Lucarna pătrată era astupată ermetic, iar amplasamentul pe care-l ocupase nu se mai distingea de restul peretelui, ca și când n-ar fi fost acolo niciodată. Am tras scaunul mai în față. Degeaba am bătut cu pumnul în perete, ca un nebun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
mă îndoiam că privirea unui străin, a unui om normal ar fi întinat-O și ar fi veștejit-O. Din momentul în care am pierdut-O, iar între noi s-a ridicat un zid de piatră, un dig umed, fără lucarnă, apăsător ca plumbul, mi-am dat seama că, pentru totdeauna, viața mea e inutilă și fără sens. Ea lăsase fără răspuns mângâierea privirilor mele și nu împrăștiase voluptatea profundă pe care o resimțisem la vederea Ei - pentru că nu mă observase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
în viața mea s-ar fi înstăpânit liniștea. Pe naiba! doar smârcuri și nisip fierbinte, oase de cai morți și câini adulmecând gunoaiele! Oare într-adevăr O întâlnisem? Niciodată! Am văzut-O numai pe ascuns, printr-un orificiu, printr-o lucarnă nenorocită de la alcovul meu. Eram asemenea unui câine înfometat adulmecând gunoaiele, căruia i se face frică și fuge să se ascundă, când vede pe cineva aducând coșul, dar apoi se întoarce să aleagă, dintre resturi proaspete de mâncare, bunătățile care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
unui câine înfometat adulmecând gunoaiele, căruia i se face frică și fuge să se ascundă, când vede pe cineva aducând coșul, dar apoi se întoarce să aleagă, dintre resturi proaspete de mâncare, bunătățile care-i plac. Eram chiar acel câine. Lucarna se închisese - Ea era pentru mine ca un buchet de flori proaspete aruncate la gunoi. În seara ultimei ieșiri, vremea era urâtă și ploioasă, o ceață groasă acoperea împrejurimile. În atmosfera asta umedă, care atenua vioiciunea culorilor și insolența liniilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
venite din stradă; mirosuri moarte sau în agonie, dar încă vii, păstrându-și fiecare individualitatea. Mai sunt multe altele, a căror origine nu se lasă decelată, dar ale căror urme au supraviețuit. Camera mea are un alcov obscur și două lucarne care se deschid spre exterior, spre lumea canaliei. Una dintre ele dă în curte; de la cealaltă se poate vedea strada și tot ea mă leagă de orașul Rey. Un oraș supranumit Mireasa Lumii, având mii de străduțe încâlcite, case turtite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
trece drept cel mai mare din lume, respiră și trăiește dincolo de pereții camerei mele. Când, în ungherul meu, închid ochii, îi ghicesc umbrele amestecate - e tot ce mă interesează cu privire la oraș, la palatele, moscheile și grădinile sale. Doar aceste două lucarne refac legăturile mele cu lumea exterioară, cu lumea canaliei; dar există în cameră, agățată de perete, și o oglindă în care pot să-mi văd fața. În viața mea restrânsă, oglinda capătă o importanță cu mult mai mare decât lumea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
oglindă în care pot să-mi văd fața. În viața mea restrânsă, oglinda capătă o importanță cu mult mai mare decât lumea canaliei, aceasta fiindu-mi complet străină. Din toate priveliștile pe care mi le oferă orașul, nu descopăr, de la lucarnă, decât prăvălia unui măcelar mizerabil, care-și taie cele două oi pe zi; îl văd de fiecare dată când privesc afară. Dis-de-dimineață, i se aduc în fața prăvăliei două mârțoage negre și costelive, două gloabe ftizice, horcăind de o tuse profundă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
cal, câteva perle colorate, un cuțit, o capcană pentru șoareci, cleștișori ruginiți, o lingură pentru trusa de scris, un pieptene știrb, o lopată și un vas emailat, acoperit cu o batistă murdară. Ore întregi, zile, luni, l-am studiat, de la lucarna mea, pe individul ăsta. E înțepenit într-o invariabilă atitudine. Un fular jegos în jurul gâtului; poartă o aba de lână de cămilă și părul alb de pe piept i se întrevede prin gulerul descheiat. Pleoapele-I sunt arse, roase de o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
din copilărie, îl aveam ori de câte ori scăpăm de o dificultate, pedeapsă sau responsabilitate. Deja sus, soarele ardea. Am pătruns într-un labirint de străduțe pustii, mărginite de case cenușii care atingeau ciudate forme geometrice: cubice, prismatice și conice: erau străpunse de lucarne joase și întunecate, șubrede, părăsite, provizorii. Era de neconceput ca o ființă vie să fi locuit vreodată în ele. Ca o lamă de aur, soarele reteza umbra pereților, străzile se alungeau între vechile ziduri albe. Totul era liniștit și mut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
vrut să fug de mine însumi. Involuntar, am început să merg spre casă, fără să văd pe nimeni și nimic. Aveam impresia că rătăceam printr-un oraș necunoscut. În jurul meu, case stranii, diforme, cu diferite forme geometrice erau străpunse de lucarne negre și păreau părăsite. Era de neconceput ca vreo ființă vie să fi locuit cândva în ele. Pereții lor albi răspândeau o lumină morbidă și, lucru bizar, incredibil, de fiecare dată când mă opream în dreptul unuia dintre acești pereți, lumina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
ia pâine și brânză. Apoi răsună vocea îndepărtată a unui negustor: „Dude negre, bune pentru fiere!“ Nu, viața reîncepea, istovitoare, mereu la fel. Lumina era mai vie. O rază de soare, reflectată în apa bazinului, pătrunsese în camera mea prin lucarnă și tremura ușor pe plafon. Visul din noaptea precedentă îmi părea atât de îndepărtat și șters, de parcă ar fi datat de mulți ani, din copilărie. Doica îmi adusese micul dejun. Fața ei, trasă și slabă, apărea ca reflectată de o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
noapte, de-a lungul unei lumi vide și strălucitoare, unde nu exista nici un obstacol. Opiul îmi provoca o plăcere atât de profundă, mai mare chiar dacât dacă aș fi gustat din moartea însăși. Părăsii reșoul pentru a mă apropia de lucarna care dădea în curte: doica stătea la soare; curăța legume. O auzii spunându-i nurorii sale: „Ne-a speriat pe toți. De l-ar strânge Dumnezeu, să se liniștească!“ Cred că-i spusese doctorul că eram pierdut. Asta nu m-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
și avar, și - cu câtă animozitate - despre tristețea cauzată de nora ei, pe care o considera puțin ca un fel de co-soție care i-ar fi furat dragostea filială. Nora sa trebuia să fie drăguță. Am văzut-o puțin prin lucarna care dă în curte; avea ochii maronii, părul roșcat, nasul mic și drept. Câteodată, pentru a mă distra, doica îmi povestea despre miracolele Profeților, dar îi deplângeam spiritul rudimentar și prostia. Alteori, mă punea la curent cu noutățile, de exemplu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
un cadavru ambulant. Nimic nu mă mai lega de lumea celor vii și totuși nu beneficiam nici de uitare, nici de liniștea pe care le găsești în moarte. Venind noaptea, am părăsit reșoul cu opiu și m-am uitat prin lucarnă: un copac negru se profila pe obloanele închise ale măcelăriei. Umbre obscure se întrepătrundeau. Am simțit că totul e gol și provizoriu. Cerul, negru ca smoala, semăna cu un vechi ciador străpuns de nenumărate stele strălucitoare. Se auzi cântecul muezinului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
Totul se petrecea de parcă îmi modelasem toate visele și cunoscusem dinainte interpretarea lor exactă. Am adormit foarte târziu. Deodată mă văzui rătăcind pe străzile unui oraș necunoscut, ale cărui case bizare afectau forme geometrice: prismatice, conice, cubice; erau străpunse de lucarne joase și întunecoase; tufe de nuferi se cățărau de-a lungul ușilor și pereților. Nimic nu mă jena în mișcări și respiram fără nici un soi de dificultate. Dar locuitorii acestui oraș erau morți; muriseră de o moarte curioasă: se uscară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
să închid ochii, că auzii un zgomot. Doica mătura încăperea. Îmi adusese prânzul sus; puteam să-l văd pe bătrânul negustor de mărunțișuri din față. Nu-l vedeam decât pe măcelar, în colț, la stânga. Și gesturile sale care, observate de la lucarnă, păreau înfricoșătoar, apăsătoare și grave, păreau, contemplate de la mare înălțime, ridicole și meschine. Ai fi zis că omul ăsta nu era făcut să fie măcelar și că juca teatru. Aduseră mârțoagele negre și descărnate pe flancuri, de care atârnau cadavrele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
pernă. Nu știu ce era în gesturile măcelarului, când tranșa ciozvârtele de oaie și cântărea bucățile... Privirea sa exprima atunci o satisfacție, că eu, împotriva voinței mele, mă simțem tentat să-l imit. Aveam nevoie să încerc o astfel de plăcere. Prin lucarna camerei, se vedea o imensă gaură albastră în cer, printre nori; mă gândeam că, pentru a ajunge acolo, ar trebui să urc o schelă foarte înaltă. Orizontul era acoperit cu o perdea de nori groși, galbeni, încărcată cu moarte, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
hotărâi. Eram obligat să o implic și pe târfă în treaba asta, doar pentru a o împiedica să spună după ce voi fi murit: „Dumnezeu să aibă milă de el, acum s-a liniștit!“ Chiar în acest moment, trecură oameni pe sub lucarnă. Purtau un sicriu îmbrăcat în negru, pe care ardea o lumânare. Declamarea mărturisirii de credință mă trezi din visare. Negustorii și trecătorii își întrerupseră lucrul sau se întoarseră din drum pentru a face șapte pași în urma coșciugului. Până și măcelarul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
trăiesc într-un univers strălucitor, la o distanță excesiv de mare de acest pământ. Mi-era frică de mine însumi, frică de oameni; asta mi se trăgea fără îndoială de la boală; ea era aceea care îmi slăbise spiritul. Când stăteam în dreptul lucarnei, mi-era de asemenea frică de bătrânul negustor de mărunțișuri și de măcelar, dacă mi se întâmpla să-i văd. Gesturile și fizionomia lor aveau în ele ceva înfricoșător. Doica mi-a povestit un lucru teribil: s-a jurat pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
aliatului german, în special la cadrele inferioare. Lasă grăbit în urmă forfota obositoare a bulevardului și cotește spre o stradă mai liniștită, cu multe prăvălii mici, înghesuite între case ridicate pe verticală într-un etaj sau două, cu mansardă și lucarne. Fațada unei bodegi, acum închisă, este în lucru și pășește cu grijă printre bucățile de tencuială căzute pe trotuar. Citește meniul afișat în fereastra mânjită cu var"Ciorbă de burtă, mititei, friptură și vin bun". Un gunoier cu obrazul mâncat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
când cobora scările, dar de fiecare dată când tatăl meu se oferea să o mute la parter, ea refuza. După părerea mea, Îi plăcea În pod, pentru că vertijul pe care Îl simțea trăind acolo sus Îi amintea de Muntele Olimp. Lucarna Îi oferea o perspectivă bună (nu asupra mormintelor sultanilor, ci a uzinelor Edison) și când lăsa geamul deschis, bătea vântul prin el ca pe vremuri În Bithynios. Sus, În pod, Desdemona și Lefty au luat-o de la capăt. Ca și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
Să trăiești În America Însemna până de curând să fii departe de război. Războaiele se petreceau În junglele din sud-estul Asiei. Se petreceau În deșerturile din Orientul Mijlociu. Se Întâmplau, vorba cântecului, acolo. Și atunci de ce, când priveam pe furiș prin lucarnă, vedeam, după a doua noastră noapte petrecută În pod, un tanc trecând pe lângă peluza din fața casei noastre? Un tanc verde, de armată singur cuc În umbrele prelungi ale zorilor, cu șenilele enorme zăngănind pe asfalt. Un vehicul militar blindat care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
Asta-i cu totul altceva. Milton se Îndepărtează de fereastră. Începe să se plimbe prin casă, privind-o cu alți ochi: zidurile de Stonehenge, pardoselile gen Klimt, camerele deschise. Totul este geometric și repetitiv. Razele de soare pătrund prin numeroasele lucarne. ― Acum, că sunt aici, spune Milton, Îmi dau seama cam care-i ideea cu casa asta. Fotografia pe care mi-ați arătat-o nu o prea avantajează. ― Serios, domnule Stephanides, pentru o familie ca a dumneavoastră, cu copii mici, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
decât un gol, o temniță fără ieșire. Trupul, capul devin spații de claustrare: Și boiul meu pământiu și elixirul ochilor mei și aceste coaste-garduri cu parii smulși ( Umbra) Era un cap omenesc, însângerat, cu orbite grele de gol, două vacante lucarne oribile (Un vis) Emil Botta este un penitent al propriului său onirism. De aici, poate, impresia de claustrofobie incurabilă (care nu poate fi înșelată decât augmentând reverberațiile imaginilor din oglindă). El este obsedat de figurile geometrice perfect închise: sfera, cercul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]