225 matches
-
Moldova asemenea lucruri lipsesc cu desăvârșire, măcar că se simte câteodată nevoia lor. — Să zicem că te cred, spătare, - zâmbi viziriul, deși îmbujorarea din obraji când tragi cu coada ochiului la această tânără slujitoare nu pare să dea temei vorbelor tale. — Luminăția-ta, eu, odată, acu vreo zece primăveri, am căzut de pe cal. Fugăream un polak, când murgul mi s-a împiedecat și m-am dus drept în - să mă iertați - șale. De-atunci, cu toate că nu-mi venise sorocul, mă uit la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Acasă, acasă! - strigă Abăluță, bucuros că în sfârșit auzise ceva. — Ți-am spus, armaș Abăluță, să nu mai vorbești de capul tău cu trecătorii - spuse deodată umbra care se strecură pe parapet pe lângă armaș. Văd că nu pricepi. Bine. — Iertare, luminăția-ta! - păli Abăluță și se plecă până la pământ în fața noului venit. — Cine sunt și ce vor? - șuieră acesta printre dinți. — Sunt doi călugări și întreabă de Vodă - răspunse încovoiat armașul. — Daaa? - făcu noul sosit. Și dacă nu cumva ai uitat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
glas înalt Metodiu - dacă nu locul unde se strâng de-a valma, fără nici o socoteală, gunoiul vorbelor, pleava șoaptelor ticăloase, sămânța zavistiei, nămolul trădărilor... — Hi! Hi! - chicoti brusc Ximachi - păi atunci o să ți le tăiem! De ce să mi le tăiați, luminăția-ta? - întrebă cu sfială Metodiu. — Ce? Cum? - făcu Ximachi ca trezit din somn. Ce spuneai? Continuă, rogu-te. — Vorbeam despre urechi - zise Metodiu. Așezate, cum se cuvine, de o parte și de cealaltă a capului, ele ne ajută să auzim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
o frază așa de frumoasă, că a intrat în popor și-a început să mă caute sultanul de ce umblu cu vorbe. Mă mir și astăzi cum am scăpat cu viață. Dar să trecem. V-ascult, Ce treabă aveți cu Vodă? — Luminăția-ta - zise Metodiu - cele grăite de vârstnica dar înțeleaptă dumitale gură hic et nunc fac lucrul nostru mai ușor. Căci nu m-aștept ca junele luminăției-tale cuget să se tulbure prea tare dacă ar afla că noi doi, așa jerpeliți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
așa jerpeliți și flenduroși cum ne vezi, am fost acolo unde ritoriceasca vorbire e ținută la mare preț și cuvintele sunt ca banii: dacă le ai, bine, dacă nu, trebuie să umbli în toate părțile. — Adică? - întrebă Ximachi. — La Râm, luminăția-ta! — La Râm? se miră Ximachi. Și ce-ați căutat voi acolo? — O scurtă privire aruncată în istorie - spuse Metodiu - ne arată că totdeauna înaintea unui Domn s-a întâmplat să fie altul, care și acela a urmat unui alt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
-ncoace! Sima-Vodă se întoarse și recunoscu capul ciufulit, mahmur al lui Ramza-Pașa. Se apropie cu frică, oprindu-se în fața ușii întredeschise. — Care ești tu, bă? - făcu turcul. Era în cămeșoaia de noapte și avea ochii împăienjeniți de băutură. — Sunt Vodă, luminăția-ta - răspunse Sima-Vodă silindu-se a zâmbi. — Care Vodă? - zise turcul. — Sima-Vodă - răspunse Sima-Vodă. — A, da! - păru să-și amintească osmalâul. Da’ unde-ai pornit așa devreme? — După biruri, luminăția-ta - răspunse Sima-Vodă. — Bine faci - zise turcul. Da’ ia spune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
de noapte și avea ochii împăienjeniți de băutură. — Sunt Vodă, luminăția-ta - răspunse Sima-Vodă silindu-se a zâmbi. — Care Vodă? - zise turcul. — Sima-Vodă - răspunse Sima-Vodă. — A, da! - păru să-și amintească osmalâul. Da’ unde-ai pornit așa devreme? — După biruri, luminăția-ta - răspunse Sima-Vodă. — Bine faci - zise turcul. Da’ ia spune-mi - coborî el glasul și, pe neașteptate, îi trase complice cu ochiul - n-ai să-mi dai doi galbeni până-n iarnă? „Arză-te-ar focul veșnic pe tine și pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Danubiu? Episodul 205 O STRATEGIE UNICĂ îN FELUL EI — Am trecut Danubiul, sanctissime - răspunse Metodiu într-o latină perfectă, ciceroniană - căci mari nevoi și nu mai puțin mari speranțe ne-au mânat încoace. Dar înainte de a ne deschide sufletul înaintea luminăției și bunătății voastre, îngăduiți-ne, mie, nevrednicului Metodiu, și mai tânărului meu frate întru credință, Iovănuț, să mulțumim cu capetele plecate că din prea plinul, obștescul timp al sfințeniei voastre ați avut veșnic de lăudata îngăduință de a desprinde un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Aman, doamnă! se găsesc în această carte uneltiri primejdioase împotriva stăpânului nostru padișahul. —Vai! a strigat doamna Roxelana, pocnindu-și palmele; numaidecât vreau să cunosc primejdia, ca s-o afle c-o clipă mai devreme domnul meu, din gura mea. Luminăția sa rămânea-va în putere și pe cei vicleni îi va zdrobi sub copitele calului său! Cei doi caligrafi s-au sfiit mai întăi, după aceea n-au întârziat a arăta adevărul. —Slăvită doamnă, stăpâna noastră, taina ce ni se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cutremurul. Primejdie pentru viața stăpânului nostru este să dăm la iveală uneltirea, au să n-o dăm. Căci dacă o dăm pe față, pentru sufletul părintesc va fi ca și o moarte; iar dacă n-o dăm, primejduim deasemeni pe luminăția sa. Icioglanii au îngenunchiat și au bătut metanie, apoi s-au retras. — Nu spuneți încă nimic nimănui, i-a îndemnat doamna Roxelana, și și-a tras din cingătoare naframa, ca să-și ascundă lacrimile. Cartea a rămas pe măsuța de abanos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
să mă bucur de el, dar fără să devin robul lui supus până la crimă, așa cum a fost tatăl meu. Și nici nu vreau să mor otrăvit din cauza lui pentru vreo Zoică, fie ea și cu coroană domnească, așa cum a pățit Luminăția Sa, bunicul Ienăchiță. Prințul se îmbăia în cabinetul de toaletă din primitoarea sa casă de pe Podul Târgului de Afară. Scufundat până la bărbie în apa caldă, asculta zgomotele casei cu ochii închiși.Era una dintre marile plăceri ale vieții și unul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
poetului, femeie cultivată și rafinată, apreciase mult căldura acelei prietenii înfiripate la Rusciuk. De aceea, în casa de pe Podul Mogoșoaiei prințul se bucura întotdeauna de o deosebită atenție, continuând să fie considerat un oaspete bine primit chiar și după moartea Luminăției Sale, Poetul. Prințul reveni în prezent. Își căută ochii în oglindă. Nu se temea să se privească drept în ochi. Știa, era convins că proceda corect. Tratatul de pace trebuia să fie semnat. Și cu cât mai repede, cu atât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
flori-de-paie viu colorate înveseleau interiorul cortului, făcându-l să semene cu un pavilion de vară. Pe mese cu ștergare scrobite fuseseră așezate mai multe samovare și tăvi cu pahare prinse în filigrane de argint. Acolo, sub cort, domnița Ecaterina, văduva Luminăției Sale, Poetul, și clucereasa Elenca, nora sa, dimpreună cu fiii lor, Nicolae și Iancu, își primeau invitații. Doi flăcăi zdraveni și chipeși îi săltau din sănii și-i purtau de subsuori până la podium, ca să nu li se strice imineii croiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
noi, boierii, de a „sălta”... o zeiță. ― Draga mea, interveni domnița, vino să-mi cunoști și nepotul. Toți ne punem mari speranțe în el. Mon cher Ianco, ai în fața ta pe Alexandra Marioritza, fiica lui Mihail Comnenul, cărturarul, pe care Luminăția Sa l-a primit de multe ori în casa asta. Iancu se înclină, luă mâna fierbinte a Marioritzei și i-o reținu căutându-i ochii, așteptând să-i întâlnească privirea ușor surprinsă, zâmbind apoi și așteptând tresărirea reflexului de încântare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
mesei mari și uitară cu totul de Marioritza. Dar Nicolae nu o putea uita atât de ușor. Și, între două răcituri, se aplecă spre ea. ― Nu știu dacă ai aflat, dar și noi am avut în familie o Comnenă. Mătușa Luminăției Sale, tatăl meu, se numea Venețiana Comnena. De la ea a învățat el limba italiană. Se opri, însă, țintuit de privirile arse de îngrijorare ale mamei și cumnatei sale, clucereasa Elenca. În familie nu vorbeau niciodată despre Venețiană. Nu țineau să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
multiplicate în toată ființa lui, ca în cutia de rezonanță a unui instrument. Într-al Mării Negre prund⁄ Ler lerului Doamne⁄ La cel dalb altar preasfânt⁄ Hoi leronda lerului Doamne... Nicolae părăsi salonul. Urcă în bibliotecă și se opri în fața portretului Luminăției Sale. Îi plăcea să-l privească în lumina lumânărilor. Doar atunci semăna într-adevăr cu imaginea tatălui său din momentele de inspirație. Viu, înseninat, cu sufletul pe buze, ca un copil. Mâna care, în tablou, arăta pergamentul cu celebrul testament
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
nepot. Curând apărură prințul Dimitrie Moruzi, marele dragoman al Porții, membru important în comisia turcă de negociere a păcii, însoțit de un tânăr secretar macedonean, Apostolache Stimo, și de Nicolae Văcărescu. Acesta purta cu mândrie la brâu olifantul moștenit de la Luminăția Sa, Poetul, un delicat corn de fildeș pe care artizanul încrustase mai multe scene dintr-o vânătoare regală cu șoimi. Ultimele instrucțiuni fură date de un vătaf, unul dintre cei mai pricepuți șoimari ai prințului, apoi se alcătuiră echipele, ținând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
Își aștepta băiatul, la fel cum îl așteptase cândva pe Alecu. Și asta o neliniștea, îi rănea inima cu zimții aceleiași suferințe. Oare va retrăi din nou coșmarul? Era o copilă când îl zărise prima oară pe tânărul Alecu, fiul Luminăției Sale, Poetul. Și în mintea ei începuse să se toarcă o poveste cu un Făt-Frumos plin de farmec și de inteligență. Ochii lui mari o urmau cu blândețe în acel vis care se derula și ziua, și noaptea. Gura lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
de galanterie unei risipe savante de vorbe, punând totodată un farmec cuceritor în practicarea unei meserii îndeobște dezagreabile. PAGINĂ NOUĂ 15 Galeria subterană, prin ecourile ei prelungi, amplifica râsetele și vorbăria invitaților. De Lăsata secului și în buna tradiție a Luminăției Sale, Nicolae își invitase prietenii și rudele la o serată fantastică. Bolțile vuiau și umbre mari se fugăreau de-a lungul pereților de la o făclie la alta. Bicigașii chiuiau, fluierau și se întreceau în mânuirea bicelor, gonind cu trăsuricile lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
prietenii și rudele la o serată fantastică. Bolțile vuiau și umbre mari se fugăreau de-a lungul pereților de la o făclie la alta. Bicigașii chiuiau, fluierau și se întreceau în mânuirea bicelor, gonind cu trăsuricile lor colorate prin orașul subteran. Luminăția Sa ridicase o reședință de vară pe malul unui lac. Foișor, ziduri din șase rânduri de cărămidă, multe odăi și saloane, două holuri încăpătoare pardosite cu cărămizi puse pe cant și lustruite cu ceară de albine, scări interioare răsucite cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
frunții, după dorința mamei. Și - minune! Ceva misterios pluti peste fruntea lui înaltă și senină. Da, acum era perfect. Acum avea și el o aură de poet. Își sprijini mâinile de lavaboul din cristal pe care îl folosise cândva și Luminăția Sa, Poetul. Prin transparența lui putea să vadă toate detaliile mozaicului de sub tălpile lui. Dar poetul latin nu se gândea la bunicul său, nu-l preocupa nici măcar modelul pardoselei. Privea doar în el. Îl interesa doar ce vedea acolo. ― Da
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
și flăcăi, îmbrăcați în costume naționale sau în veșminte de eunuci, de baiadere sau brizeide, aveau grijă de dorințele tuturor, aducând mereu fel de fel de tării, lichioruri, pișcoturi, dulcețuri sau ceaiuri fierbinți, în buna tradiție a casei, de pe vremea Luminăției Sale, Poetul. În jurul prințului se discuta despre înaintarea lui Kutuzov către Constantinopol. Tocmai aflaseră că acesta trecuse podul de gheață de pe Dunăre și încă nu întâmpinase nici o rezistență din partea turcilor. ― S-ar putea să meargă mai ușor decât am crezut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
că și vinurile vechi de Drăgășani curgeau la fel de limpezi din prăfuite sticle scoase direct din beciurile casei. Ritmul muzicii lăutarilor cocoțați în cafasurile sălii era susținut, la momentul potrivit, de strigăturile fetelor și flăcăilor, în buna tradiție și în duhul Luminăției Sale, Poetul. Când trecură în salonaș pentru cafea și se îndesi fumul ciubucelor, la insistențele celor prezenți, Nicolae se lăsă, în sfârșit, înduplecat să le povestească deja cunoscuta întâmplare a fugii celor doi coconi de domn fermecați de modul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
mersese la Viena, în cetatea cezaro-crăiască, și își lovise luminata lui frunte de podele dinaintea împăratului pentru readucerea odraslelor domnești în țară și, bineînțeles, despre balul ambasadorului Spaniei, unde doamnele înțeleseseră să-și arate simpatia lăsându-l aproape dezbrăcat pe Luminăția Sa, smulgându-i frumoasele lui șaluri și elegantele lui haine orientale. Chiar dacă se lăsa greu, Nicolae povestea întotdeauna cu plăcere, fără să se repete, dând, de fiecare dată, o altă interpretare acelor întâmplări, încât ascultătorii, deși cunoșteau faptele, rămâneau totuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
bibliotecă. Numai că acolo... nu mai era nimeni. Îl copleși un sentiment acut de gol, de absență dureroasă. Auzea rumoarea, râsetele și melodia valsului vienez, dar îi pierise tot cheful. Avea în el o enormă tânjire după vremurile în care Luminăția Sa, Poetul, dădea o strălucire și un duh aparte tuturor acestor petreceri. Ceva mai târziu, când intră mucagiul ca să taie mucurile lumânărilor din sfeșnice, îl găsi întins între pernele divanului din colț. Mariam privea de departe, acoperindu-și pe jumătate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]