348 matches
-
mult. Până la urmă, două universuri... În perspectiva acestui joc al spiritului, gânditorii greci opun foarte frecvent viața de plăceri celei consacrate înțelepciunii. De o parte, binefacerile virtuții; de cealaltă, nenorocirile viciului. Într-o opoziție radicală, în stilul celui mai pur maniheism de școală, sunt puse față în față două moduri de existență: unul îi dă trupului toată puterea sa, celălalt se edifică pe celebrarea și pe buna folosire a sufletului. Situație ipotetică ideală - ca și cum în viața de toate zilele lucrurile s-
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
aflați în total dezacord cu lumea reală. Se înșală, pentru că numeroase figuri angajate în politica politicianistă a Romei se reclamă de la epicurism sau suferă influența lui. Cicero, căruia îi datorăm acest gen de simplificare, avea numeroase motive să întrețină acest maniheism simplist, reducționist și eronat. Printre altele, pentru că Piso, protectorul lui Philodem, nu l-a susținut într-o afacere de promovare politică. Și a văzut trecându-i pe sub nas guvernarea Macedoniei, la care râvnea, atribuită unui dușman al său. De atunci
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
201-202; și banii 85, 87; cetatea platoniciană 213-214; și cinicii 10, 53, 127-128; și cirenaicii 10, 53, 103, 127-128, 150; și Democrit 9-10, 52-53, 109-110, 150-151; și Eudoxos 154-155; și familia 214; și idealismul 12, 52; luptător 141, 146; și maniheismul 141; și materialismul 10, 109, 150; și mitul lui Er 185; și mitul lui Gyges 185; și mitul lui Theuth 185; și muzica 241-242; și Philebos 103, 142-143, 145, 147-148; poet și tragedian 141; și puterea 179; și Protarh 142-143
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
rănească sufletul poporului italian: noul fascism, prin intermediul noilor mijloace de comunicare și de informare (în special televizorul), nu doar că l-a rănit, dar l-a sfâșiat, l-a violat, l-a urâțit pentru totdeauna... Martie 1974. Intelectualii de la ’68: maniheism și ortodoxie a „Revoluției zilei de mâine”1tc "Martie 1974. Intelectualii de la ’68 \: maniheism și ortodoxie a „Revoluției zilei de mâine”1" A existat un moment, cu puțini ani în urmă, când în fiecare zi părea că Revoluția avea să
[Corola-publishinghouse/Science/2224_a_3549]
-
în special televizorul), nu doar că l-a rănit, dar l-a sfâșiat, l-a violat, l-a urâțit pentru totdeauna... Martie 1974. Intelectualii de la ’68: maniheism și ortodoxie a „Revoluției zilei de mâine”1tc "Martie 1974. Intelectualii de la ’68 \: maniheism și ortodoxie a „Revoluției zilei de mâine”1" A existat un moment, cu puțini ani în urmă, când în fiecare zi părea că Revoluția avea să explodeze în ziua următoare. Împreună cu tinerii - din 1968 încolo -, intelectualii care nu mai erau
[Corola-publishinghouse/Science/2224_a_3549]
-
9 Notă introductivă 15 7 ianuarie 1973. „Chestiunea” părului 17 17 mai 1973. Analiza lingvistică a unui slogan 23 15 iulie 1973. Prima revoluție adevărată de dreapta 28 9 decembrie 1973. Aculturație și aculturație 33 Martie 1974. Intelectualii de la ’68: maniheism și ortodoxie a „Revoluției zilei de mâine” 36 28 martie 1974. Previziunea victoriei la „referendum” 39 Martie 1974. Altă previziune a victoriei la „referendum” 42 Martie 1974. Gol de Caritate, gol de Cultură: un limbaj fără origini 44 10 iunie
[Corola-publishinghouse/Science/2224_a_3549]
-
povești”), așază în cadru o Moldovă pentru care slăvitul Ștefan cel Mare rămâne icoana tutelară. Supusă presiunilor turcești și pătimind din cauza năvălirilor hoardelor de nohai, țara e măcinată pe dinăuntru de veșnicele lupte pentru putere. Într-o viziune atinsă de maniheism, boierii, care, cu rare excepții, apar ca fiind lași, vicleni și trădători, îi poartă gând rău cârmuitorului. Tocmai de aceea, voievodul caută și găsește un sprijin în oamenii din popor, păstrători ai multor temeinice virtuți. O anume derivă în schematism
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286832_a_288161]
-
speriatul” etc. În momentul apariției acestor proze, a fost remarcată ca merituoasă atitudinea antilirică, sarcastică a autorului, care venea să se opună idilismului cotropitor al sămănătoriștilor. Dar bună parte din nenumăratele „chipuri și suflete” încondeiate de C. sunt de un maniheism inflexibil, iar în pagină se răsfață frecvent întâmplarea măruntă, anodină, faptul divers, o anecdotă, ceva hazliu sau chiar vulgar. În caracterizarea drastică a lui G. Călinescu - C. „nu e un scriitor, ci un bun foiletonist” - temeiul e greu de contestat
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286148_a_287477]
-
Tu, Doamne, ești bun și milostiv / Tu ai văzut adâncul morții mele/ și cu dreapta ta ai golit prăpastia stricăciunii/ din străfundurile inimii mele." Înainte de a se creștina, a fost adeptul mai multor culte și orientări filozofice, în special al maniheismului. În anii 373383 Sf. Augustin este profesor de retorică, întâi la Tagaste și apoi la Cartagina. Pleacă la Roma pentru a întemeia o școală de retorică, dar, neavând succesul la care se aștepta, în 384 călătorește la Milano unde îl
by Dumitru Popovici [Corola-publishinghouse/Science/972_a_2480]
-
om, un slujitor devotat, iar eu am fost impresionat de dulceața discursului său"), care l-a și botezat, în noaptea de Paști a anului 387. În 389 revine la Tagaste, unde întemeiază o comunitate monahală. Se dedică studiului Scripturilor, combaterii Maniheismului și a altor erezii. În 391 devine preot la Hippo Regius, iar în 395 Episcop. Moare în 430, după treizeci și cinci de ani dedicați activității episcopale. Scrieri. Opera sa este extrem de bogată. Nu de puține ori a fost considerată drept "conducta
by Dumitru Popovici [Corola-publishinghouse/Science/972_a_2480]
-
nouă pentru el, l-a făcut să înțeleagă că Biblia putea fi citită altfel decât o făcuse el în tinerețe. Creștinismul era o realitate spirituală care putea oferi ceva atât cărturarilor, cât și ignoranților, lucru complet diferit de ceea ce propovăduia maniheismul, care făcea o distincție foarte riguroasă între desăvârșiți și novici. Oricum, consecința a fost aceea că Augustin a abandonat definitiv maniheismul și s-a apropiat de neoplatonismul creștin, constatând că și retorica pe care o profesa el îi oferea tot
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
era o realitate spirituală care putea oferi ceva atât cărturarilor, cât și ignoranților, lucru complet diferit de ceea ce propovăduia maniheismul, care făcea o distincție foarte riguroasă între desăvârșiți și novici. Oricum, consecința a fost aceea că Augustin a abandonat definitiv maniheismul și s-a apropiat de neoplatonismul creștin, constatând că și retorica pe care o profesa el îi oferea tot mai puține satisfacții. Adeziunea la neoplatonismul creștin fusese pregătită și de lectura unor cărți ale autorilor neoplatonici. Nu se știe dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
latină de Marius Victorinus sau, după alții, de Manlius Theodorus, un literat și om politic milanez, filosof și creștin. Aceasta, însă, nu înseamnă, așa cum au presupus unii, că, de fapt, adevărata convertire a lui Augustin ar fi fost aceea de la maniheism la neoplatonism și că abia mai târziu ar fi avut loc trecerea la creștinism. Ne oprim aici și asupra unei probleme despre care s-a discutat foarte mult și anume cât de bine cunoștea Augustin limba greacă. Cunoașterea aceasta a
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
neoplatonicii puteau să se ridice până la nivelul Evangheliei pentru că le lipsea credința în persoana Mediatorului dintre oameni și Dumnezeu, care constituie esența creștinismului. Dumnezeu, ființă ilimitată și perfectă, nu poate avea existență materială, nici măcar sub forma luminii, cum susțineau adepții maniheismului. L-a impresionat, în schimb, convertirea lui Antonius, care, înțelegând creștinismul ca pe o experiență totală, renunțase la absolut orice pentru a se dedica vieții de eremit: această „convertire” fusese făcută cunoscută de Atanasie, care, exilat din Alexandria, se găsea
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
pe Pelagius în ianuarie 417, însă, cum papa moare la puțin timp după aceea, Pelagius și Celestius însuși reușesc să obțină anularea condamnării de la succesorul lui Inocențiu, Zosimus, lăsând să se înțeleagă că o astfel de condamnare avusese drept cauză maniheismul ascuns al lui Augustin. Zosimus i-a certat cu asprime pe episcopii africani pentru decizia luată. Așadar, totul trebuia luat de la capăt. Nu putem expune aici complexele evenimente care s-au succedat după hotărârea papei; Pelagius a scris un nou
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
care îi scrisese și epitalamul pentru nuntă, așa cum am văzut mai sus, era Iulian, episcopul din Eclano, lângă Benevento. Acesta, tânăr, inteligent și cultivat, reluă apărarea pelagianismului considerându-l adevărata doctrină a Bisericii, denigrată de opiniile episcopilor africani influențați de maniheism. Giulian observă că artizanul condamnării lui Pelagius fusese în esență Augustin, motiv pentru care împotriva acestuia sunt îndreptate operele sale care constituie ultimul răspuns al pelagianismului. Întâi de toate, Iulian a contestat prin două epistole decizia lui Zosimus, iar pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Polemicii antieretice și, totodată, explicării simbolurilor credinței le sunt consacrate predica Împotriva iudeilor, a păgânilor și a arienilor (Contra Iudaeos, Paganos et Arrianos), din 439, și Tratatul contra celor cinci erezii (Tractatus adversus quinque haereses), care ar fi păgânismul, iudaismul, maniheismul, sabelianismul și arianismul: această insistență polemică antiariană se explică dacă nu uităm faptul că vandalii care invadaseră Africa erau arieni; și ulterior în Africa vor avea loc dezbateri cu caracter doctrinal între episcopii ortodocși și episcopii vandali care erau adepții
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
se îndreaptă mai cu seamă spre evenimentele care au loc în patria sa, răvășită de invaziile barbarilor; e mai puțin preocupat de Galia și Africa. Evenimentele menționate de el sunt mai ales cele privind istoria Bisericii (ereziile: arianismul, priscilianismul și maniheismul) și apoi fenomenele naturale (cutremure, eclipse, comete etc.); oricum, opera lui este importantă pentru reconstrucția istoriei Spaniei din secolul al cincilea, iar prin varietatea întâmplărilor prezentate, fie ele și menționate în treacăt, scrierea prevestește punctele de interes ale Evului Mediu
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
opt propoziții în care Iulian își concentrase întreaga doctrină. Acesta a publicat o a doua ediție a Tomului cu adăugiri; apoi, Contra blasfemiilor lui Sever, în zece tomuri; după aceea, pentru a se apăra de acuzația că a aderat la maniheism și la eutihianism, Iulian a compus Apologia (citată și ca Discurs împotriva maniheilor și a eutihienilor), rezumându-și propria poziție în zece anateme. Pentru a combate aceste tratate, Sever a scris succesiv Contra adăugirilor și Contra Apologiei lui Iulian. La
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
de date importantă pentru istoria acestora. Pe de altă parte, aceste discursuri ilustrează modul în care patriarhul traducea în termeni pe înțelesul poporului doctrina pe care o apăra în operele cu specific doctrinar; acolo, el propovăduia monofizismul și combătea iudaismul, maniheismul și cristologiile concurente. Tematicile privind întruparea Logosului erau abordate mai ales în catehezele din Miercurea Sfântă, destinate celor care urmau să fie botezați de Paște: cazul omiliilor 21 (3 aprilie 513), 42 (26 martie 514), 70 (15 aprilie 515), 90
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
oferă habitatul natural în care "libertatea" poate înflori. Conditions of Liberty, din nefericire, cade pradă unor obiecții ușoare, enunțate convingător de Michel Foucault, cu mult timp în urmă, conform cărora discursul despre societatea civilă este slăbit de "un fel de maniheism care asociază ideea de stat cu o conotație peiorativă în timp ce idealizează societatea ca pe un întreg bun, viu și cald"1. În termeni mai constructivi, problema de bază a modului de abordare a lui Gellner este că nu sesizează necesitatea
by John Keane [Corola-publishinghouse/Science/1061_a_2569]
-
atât religiosul, cât și literarul. Eseurile din Jocurile divinității. Gândire, libertate și religie la sfârșit de mileniu (1997) au ca supratemă „urgența depășirii uneia dintre polaritățile definitorii ale lumii moderne”: cea dintre secular și sacralitate. N. se situează polemic față de maniheismul contemporan, care opune tranșant, de o parte, raționalitatea științifică orgolioasă, iar de cealaltă, sistemul de referință categorial și discursiv al religiei, așa cum a fost fixat în Scripturi, căutând în ele marile modele metanarative. În tot ce întreprinde, teoreticianul probează un
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288419_a_289748]
-
am trecut, cu alte cuvinte, într-o zonă temporală "fără de ideologie", dezideologizată, este în sine una ideologică. Există, fără putință de tăgadă, o anumită seducție a ideologiei, o anumită tentație spre ideologizare în orice discurs care se plasează în cadrele maniheismului teoretic. Din acest punct de vedere, ne aflăm în situația de a accepta că o discuție despre ideologie este una care implică un anumit grad de complexitate epistemologică. Fie că abordăm problema dintr-o perspectivă economică (a societății post-materialiste sau
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
perspectivă din care conceptul este asociat mai curând pasiunilor decât gândirii raționale. Este invocată, în același cadru al structurii cognitiv-afective, și nesinceritatea în modul de prezentare a unei ideologii. Apare, de asemenea, și dogmatismul, ceea ce implică faptul că ideologia presupune maniheismul acceptării sau respingerii. Finalmente, în teoria socială și politică, structura ideologiei este considerată de către unii autori ca fiind conștientă (ideologia este "un sistem de credințe explicit, deținut în mod conștient"76), în vreme ce alții o indică drept inconștientă. Trecerea în revistă
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
pe timp urât. Cu o documentare minuțioasă, dar și cu o economicoasă investiție de fantezie, C. alcătuiește trei romane cu haiduci și cu panduri, plasate în vremea lui Caragea: Iancu Jianu (1940), Haiducii (1957), Tudor Vladimirescu (1960). Dominat de un maniheism ireductibil, naratorul pune în stare de conflict două tabere: jefuitorii, încărcați de grele păcate, și masa de nevoiași, care printre vaiete și blesteme îndură necurmatele silnicii. Din ura mocnită crește „volbura mâniei” și din cătun în cătun se întinde un
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286361_a_287690]