820 matches
-
ca modalități de exhibare a unei autoreferențialități principiale a limbajului și a literaturii, ci ca strategii de adaptare la o realitate iremediabil scindată. În consonanță cu o asemenea viziune asupra realului, vom încerca să valorificăm, pe cât posibil, polisemantismul termenilor de mimetic, respectiv ficțional (aceștia constituind, în fond, criteriile de delimitare a teritoriului poeziei metatranzitive). Astfel, cel dintâi (mimetic) va fi folosit atât pentru a desemna acel tip de poezie care - scrisă într-un un limbaj literal, „tranzitiv” - nu urmărește (cel puțin
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
adaptare la o realitate iremediabil scindată. În consonanță cu o asemenea viziune asupra realului, vom încerca să valorificăm, pe cât posibil, polisemantismul termenilor de mimetic, respectiv ficțional (aceștia constituind, în fond, criteriile de delimitare a teritoriului poeziei metatranzitive). Astfel, cel dintâi (mimetic) va fi folosit atât pentru a desemna acel tip de poezie care - scrisă într-un un limbaj literal, „tranzitiv” - nu urmărește (cel puțin la un nivel de suprafață) să ne spună mai mult decât ceea ce ne spune, încurajându-și cititorul
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
nu mai este nevoie să adăugăm că, într-un asemenea context, utilizarea unor procedee care constitiau până nu demult apanajul exclusiv al prozei ficționale (descriere, narațiune, dialog) se impune de la sine. Constatăm așadar că ecuația noastră poate deveni, la rigoare, „mimetic” = „ficțional”, raportul de (cvasi)sinonimie care se stabilește excluzând din start orice formulă-șablon și implicit orice definiție a realismului în accepțiunea sa tradițională. Vom prefera totuși, în anumite contexte, o utilizare complementară a conceptelor de mimetic, respectiv ficțional, tocmai pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
poate deveni, la rigoare, „mimetic” = „ficțional”, raportul de (cvasi)sinonimie care se stabilește excluzând din start orice formulă-șablon și implicit orice definiție a realismului în accepțiunea sa tradițională. Vom prefera totuși, în anumite contexte, o utilizare complementară a conceptelor de mimetic, respectiv ficțional, tocmai pentru a evidenția, acolo unde este necesar, ecartul dintre nivelul producerii și nivelul receptării textelor poetice respective. Astfel, despre un anumit „mimetism” (mai mult sau mai puțin voluntar) putem vorbi cu precădere atunci când avem în vedere intenția
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
scriitori ca Marin Sorescu, Mircea Ivănescu sau Mircea Cărtărescu (pentru a-i aminti doar pe cei mai importanți) - acelor indicii care demonstrează că „ficționalitatea” nu are doar o funcție de „evaziune”, ci și una implicit subversivă. În legătură cu această funcție a „imaginarului mimetic” (adeseori trecută cu vederea), Matei Călinescu făcea o remarcă extrem de pertinentă: Ludicul și ficționalitatea nu sunt lipsite de riscuri direct proporționale cu suspiciunile grave pe care le pot provoca. Datorită ambiguității lor inevitabile, precarității actelor imitative, confuziilor premeditate sau nepremeditate
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
ficțiune”. Vom încerca să explicăm pe larg în cele ce urmează modul de funcționare al acestui mecanism în doi timpi (de altfel tentative în acest sens au mai existat, și nu puține), pornind tocmai de la discrepanța dintre un nivel literal, mimetic în sensul propriu, de bază, al termenului, și un nivel pe care l-am putea numi „metamimetic” (întrucât ține, în mod evident, de conștientizarea și problematizarea procedeelor respective, cu alte cuvinte de sfera „metareprezentării”). De obicei, cei mai mulți comentatori pornesc de la
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
cerc, până când, în cele din urmă, nu mai poate fi totalizată. 5. Explorări în teritoriul poeziei metatranzitive românești (mircea ivănescu, marin sorescu, mircea cărtărescu)tc "5. Explorări în teritoriul poeziei metatranzitive românești (mircea ivănescu, marin sorescu, mircea cărtărescu)" 5.1 Mimetic și ficțional în poezia lui Mircea Ivănescu (între poetica „reprezentării” și poetica „reprezentației”)tc "5.1 Mimetic și ficțional în poezia lui Mircea Ivănescu (între poetica „reprezentării” și poetica „reprezentației”)" În legătură cu poezia lui Mircea Ivănescu s-au spus deja foarte
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
românești (mircea ivănescu, marin sorescu, mircea cărtărescu)tc "5. Explorări în teritoriul poeziei metatranzitive românești (mircea ivănescu, marin sorescu, mircea cărtărescu)" 5.1 Mimetic și ficțional în poezia lui Mircea Ivănescu (între poetica „reprezentării” și poetica „reprezentației”)tc "5.1 Mimetic și ficțional în poezia lui Mircea Ivănescu (între poetica „reprezentării” și poetica „reprezentației”)" În legătură cu poezia lui Mircea Ivănescu s-au spus deja foarte multe lucruri, o bună parte dintre aceste afirmații dovedindu-se contradictorii: criticii din generațiile mai vechi au
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
și acelea, de felul poveștii scurte, care trădează orientarea conștientă către valorile concretului prozaic, imediat, lipsit de transcendență - par a fi structurate conform unui principiu teatral. S-ar putea spune, în aceste condiții, că ne aflăm în prezența unei poezii „mimetice”, dar avem de-a face, desigur, cu un tip particular de mimesis, înțeles nu atât ca reprezentare fidelă a realului preexistent, cât mai cu seamă ca mimare, simulare și modalitate implicită de... stimulare a capacității noastre de cititori prea puțin
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
371. Oricare ar fi miza, rămâne însă de natura evidenței faptul că, atât în cazul fenomenului postmodern din occident, cât și în cel al literaturilor apărute sub presiunea regimurilor comuniste din sud-estul Europei, exploatarea conștientă și deliberată a resurselor „imaginarului mimetic”372 se constituie nu de puține ori ca un tip particular de reacție autodefensivă la stimulii unei realități schizoide. Strategia aceasta valorifică, în parte, virtuțile terapeutice ale ficțiunii (funcțiile sale compensatorii și evazioniste în fața unui real prea puțin satisfăcător sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
în acest aparent paradox putem întrezări eterna „lecție” referitoare la fibra comună a literaturii și lumii, despre care pomenea Monica Spiridon în Melancolia descendenței? Oricum ar fi, esențial ni se pare faptul că această poezie rămâne prin excelență ambiguă, deopotrivă mimetică și nemimetică, într-un fel fals tranzitivă, din moment ce se folosește de înșelătoarea trasparență exibată la un nivel de suprafață, tocmai pentru a atrage atenția asupra multiplicității modurilor în care se poate înfățișa realul. Că lucrurile sunt ceva mai nuanțate decât
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
mod cât se poate de tranșant, de către Lorenzo Renzi: „orice poveste adevărată e valabilă numai întrucât pare fictivă”417. Semnificativă mi s-a părut apoi, din perspectiva unei teorii a metatranzitivității, reinterpretarea venerabilului concept de mimesis în sensul de imaginar mimetic, așa cum procedează Kendall Walton. Autorul studiului Mimesis as Make-Believe se ocupă nu numai de implicațiile capacității noastre de a pătrunde în felurite lumi ficționale, unde suntem atrași să jucăm jocuri ale închipuirii, ci și de consecințele deplasării frontierelor dintre diferitele
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
a-II-a, Editura Paralela 45, Pitești, 2002. 37. Călinescu, Matei, Ways of Looking at Fiction, Harry, R. Garvin (ed.), Romanticism, Modernism, Postmodernism (pp. 155-170), număr special din Bucknell Review, 25, 2, 1980, Lewisburg, Bucknell UP, 1980. 38. Călinescu, Matei, Postmodernism: The Mimetic and Theatrical Fallacies, în M. Călinescu și D.W.Fokkema (eds.) Exploring Postmodernism, John Benjamins, Amsterdam și Philadelphia, 1986. 39. Călinescu, Matei, Cinci fețe ale modernității, Editura Univers, București, 1995. 40. Călinescu, Matei, A citi, a reciti. Către o poetică
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
limbii creole („bogăția noastră bilingvă refuzată”), care stă la baza acestei identități și care, prin urmare, constituie soclul viziunii interioare indispensabile oricărei creații autentice. Astfel, creolitatea se definește ca o contracultură fundamentată pe autoritatea criticilor la adresa discursului asimilaționist ca discurs mimetic, și a negritudinii ca discurs reducționist În ceea ce privește identitatea antileză. Principiile de bază Din criticile deja expuse decurg un anumit număr de principii. Mai Întâi, creolitatea Își are rădăcinile În limbă și În oralitate.Cultura făurită În cadrul sistemului de plantații centrat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
Herbert Simon, pune accentul pe limitele mecanismelor de formare a prețurilor activelor, acestea rezultând dintr-un vast proces interactiv În cascadă, În cadrul căruia fiecare protagonist se străduiește să prevadă comportamentul celorlalți (Kindleberger, 1978; Aglietta și Orléan, 1982). Noțiunea de „reacție mimetică” se referă la strategiile de imitare care pot duce la validarea oricărei anticipări, fiecare presupunând În mod greșit că ceilalți sunt mai informați Într-un context general de incertitudine (Orléan, 1986). O altă explicație se bazează pe profețiile care Își
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
din sacrificiu, văzut ca ucidere a victimelor, un mecanism fondator al ordinii sociale. În opinia lui, omul este o ființă a dorinței, dorință al cărei obiect este desemnat Întotdeauna de un terț. În străfundurile naturii umane este Înscrisă această dorință mimetică, Înțeleasă ca o forță de imitare care ne Împinge să ne dorim ceea ce alții Își doresc deja. De unde o violență originară pentru Însușirea a ceea ce este rar și a celuilalt În ființa și În bunurile sale. Violența reciprocă pentru satisfacerea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
instituții internaționale. Habermas a reluat în anul 1968 critica obiectivismului cunoașterii prin "teoria pură" făcută de Max Horheimer în anul 1937, imputându-i lui Husserl că "lasă intactă relația afirmată de Platon dintre teoria pură și practica vieții... (ca) acord mimetic al sufletului la proporțiile universului" (5, p. 121, p. 124). El susținea că teoria interacționează cu "interesul", adică cu viața adevărată, dar nu în sens psihanalitic de impuls refulat. Așa s-ar ajunge în mod neplăcut să se justifice tot
by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
de putere, autoritate și status. Psihologii au stabilit prin cercetările lor că există o similaritate remarcabilă între sexe în privința abilităților cognitive și a trăsăturilor de personalitate atunci când sunt controlate efectele instituțiilor de apartenență. Și totuși, multe cercetări sociale au preluat mimetic distincția contrastantă pe care a făcut-o T. Parsons la jumătatea secolului XX între socializarea normativă a bărbaților pentru roluri „instrumentale” și a femeilor pentru roluri „expresive”. Distincția era menită să justifice diviziunea sexuală a muncii din familia nucleară. O
[Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
denumirea aceasta provine probabil din cuvântul italian "ballare", și este o redenumire. În secolul 13-14 se numea "balet" o melodie care însoțea un anume dans, iar în Franța și versurile care se cântau în această împrejurare. Dansul avea un caracter mimetic și comporta o mică punere în scenă. Combinându-se cu alte tipuri de reprezentații și divertismente, ajunge după o lungă evoluție, îndeosebi sub directivele poeților și muzicienilor umaniști, să reunească toate trăsăturile caracteristice unui nou tip de distracție colectivă, care
Balet clasic () [Corola-website/Science/302396_a_303725]
-
și modernism (considerat epuizat, închis, aflat în defensivă și declin) evidențiază inevitabilitatea unei evoluții și ,imposibila întoarcere" (p. 55-64); 2. Raportul dintre postmodernismul românesc și cel occidental nu trebuie să obtureze specificul celui dintâi, nici să supraliciteze importul și sincronizarea mimetică, ci să privească din interior succesiunea firească a unor vârste culturale (p. 58); 3. Rolul dinamizator al conflictului dintre cele două epoci (modernitate și postmodernitate) îl deține ,bătălia canonică" (p. 73-76; 88-93); 4. De aceea, Ion Bogdan Lefter insistă pe
Acreditarea postmodernismului românesc by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/11323_a_12648]
-
sfinți sau al acelora suspectați că ar putea deveni cîndva ori una, ori alta. Ieșiți aproape cu totul din contemporaneitate, anesteziați de contemplația narcisiacă a unui trecut permanent recondiționat în cheie exemplară, nu facem altceva decît să recuperăm, derizoriu și mimetic, ce n-am reușit să facem la vremea potrivită. Tot felul de organizații, zise civice, în numele cărora semnează nenumărați colonei și generali care și-au mutat lupta de pe frontul muncilor agricole pe frontul înalt al construcției simbolice, s-au hotărît
Radiografii la minut by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/13535_a_14860]
-
în evoluția ei firească prin câteva personalități reprezentative: Grigore Vieru, Anatol Codru, Andrei Țurcanu, Leo Butnaru sau Nicolae Rusu. Peste toate însă autorul nu uită să se răfuiască cu postmoderniștii de pe ambele maluri ale Prutului. Primul este calificat ca "miticist", mimetic și vidat de sacralitate, pe când postmodernismul de la Chișinău, o copie de gradul al doilea, nu poate produce decât, cel mult, Cărtărești și Stratani, ignorând, evitând sau persiflând problematica gravă a neamului românesc. Postmodernismul afirmă răspicat Theodor Codreanu duce la disoluția
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
pentru unii, următorul val vine o dată cu postmodernismul. Dar postmodernismul românesc "a apărut doar ca paradox pur estetic, fără suportul postmodernității, care presupune o societate intrată în al treilea val civilizațional. De aceea, până la un punct, postmodernismul autohton este un fenomen mimetic, iar cel basarabean o umbră a umbrei, dat fiind că se dorește o "sincronizare" cu optzecismul din țară". Basarabia sau drama sfâșierii stă sub semnul lui Eminescu. Însuși Cioran, ignorându-și apartenența la un spațiu anume, recunoaște în Eminescu unul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de analiză psihologică ca la Dostoievski. Și la Caragiale eroii nu-și trăiesc propria existență, ci pe aceea a eroilor din cărțile citite. Zița este "diagnosticată" de Jupân Dumitrache "fată romanțioasă", Catindatul, Leonida, Cațavencu nu fac altceva decât un act mimetic de o savuroasă esență comică "tributară unor modele" (p. 125). Un rol important în existența eroilor lui Caragiale îl joacă presa, ba chiar trăiesc conform presei. Revoluția din 1989 are ceva caragialesc în ea, afirmă autorul eseului, și are dreptate
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
bine scrisoarea la păstrare, pe când Cațavencu o poartă în căptușeala pălăriei. Detectivul angajat de prefectul poliției aplică o metodă mai puțin cunoscută în vederea descoperirii documentului, că scrisoarea "e păstrată la vedere", precum un copil care câștigă la un joc iscodind mimetic adversarul, ceea ce nu reușise prefectul poliției pentru că acesta îl reducea pe adversar "la învățăturile lui de polițist". Metoda e complicată, desigur, și presupune un joc psihologic neobișnuit. Ar fi foarte simplu, dacă procedând așa, am descoperi toate tâlhăriile, adică "o
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]