392 matches
-
bine înarmată decât trupele paramilitare fasciste, guvernul și regele Victor Emmanuel nu au reușit să înăbușe mișcarea lui Mussolini. Regele s-a văzut nevoit să aleagă una dintre cele două mișcări politice rivale pentru a-i oferi conducerea Italiei: fasciștii monarhiști ai lui Mussolini sau socialiștii republicani. Regele i-a ales pe fasciști. Pe 28 octombrie 1922, regele Victor Emmanuel l-a numit pe Mussolini prim ministru. Fasciștii puteau să-și îndeplinească idealurile politice, atâta vreme cât rămâneau suporterii monarhiei. Mussolini era un
Regatul Italiei (1861-1946) () [Corola-website/Science/310881_a_312210]
-
Vincent-Marie Viénot, conte de Vaublanc (n. 2 martie 1756, Fort Dauphin - d. 21 august 1845, Paris) a fost un om politic și scriitor francez catolic, monarhist. Din 26 septembrie 1815 până în 7 mai 1816, a îndeplinit funcția de Ministru de Interne al Franței. Cariera sa politică s-a desfășurat sub conducerea succesivă a lui Ludovic al XVI-lea, Paul Barras, Napoleon, contele de Artois, viitorul Carol
Vincent-Marie de Vaublanc () [Corola-website/Science/309814_a_311143]
-
Apoi a încercat să creeze un ordin de cavalerism, similar cu Ordinul Lânii de Aur, dar acest plan a fost abandonat repede, după ce nobilii polonezi și magnații vedeau acest lucru ca pe o încercare de a crea o elită regală, monarhistă, care se opunea în mod tradițional la orice ar fi putut duce la reducerea puterii lor externe. Votul popular și opoziția, de asemenea, au dus la eșecul planului său de a colecta taxe de la comercianți. La această problemă, nu a
Vladislav al IV-lea Vasa () [Corola-website/Science/322775_a_324104]
-
moartea fratelui Isabellei, Philippe de Orléans (1869-1926), și ridicarea soțului ei în rang de șef al Casei d’Orléans, Prințul și Prințesa au trăit în Europa. Ei s-au instalat la Manoir d’Anjou în Belgia de unde au condus mișcarea monarhistă franceză, cu ajutorul scriitorului și politicianului Charles Maurras și a "Action française". Cuplul a avut patru copii: La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial "ducele" și "ducesa de Guise" s-au întors pe domeniile lor marocane, însă "ducele" nu a
Prințesa Isabelle de Orléans (1878–1961) () [Corola-website/Science/319700_a_321029]
-
stabilit la München, în Germania, după care, s-a mutat în Franța din noiembrie 1923. El s-a implicat serios în politică, fiind unul dintre colaboratorii marelui duce Nicolai Nicolaevici în cadrul Uniunii Generale a Combatanților Ruși și a diferitelor organziații monarhiste antibolșevice și naționaliste. Krasnov a continuat să lupte împotriva bolșevicilor în timpul emigrației. El a fost unul dintre fondatorii Frăției Adevărului Rus, o organizație care s-a angajat în activitățile clandestine în Rusia Sovietică. Krasnov a scris în timpul emigrației peste 20
Piotr Krasnov () [Corola-website/Science/317301_a_318630]
-
în rusă, engleză, franceză, germană și alte limbi europene. În 1936, el s-a reîntors în Germania. Într-o scrisoare din 1940 el susținea că autonomia și autoguvernarea cazacilor și existența instituțiilor atamanilor sunt legate în totalitate de existența Rusiei monarhiste și de aceea toate eforturile cazacilor ar trebui îndreptate spre dispariția URSS-ului. Într-un articol, Krasnov scria că, în ciuda viații bune pe care o au în emigrație, cazacii se gândesc la momentul în care în Rusia va reapărea un
Piotr Krasnov () [Corola-website/Science/317301_a_318630]
-
membri ai administrației regionale, preoți ai Bisericii Ortodoxe Ruse, numeroși cazaci veterani, inclusiv cei care au luptat în Wehrmacht. Pe 30 iulie 2008, procurorul raional, la solicitarea deputatului comunist din Duma de Stat, a cerut demontarea monumentului. Organizațiile naționaliste și monarhiste, atât cele din Rusia, cât și cele din străinătate au cerut în mod repetat puterii de la Moscova reabilitarea albgardiștilor. În conformitate cu concluziile Biroului procurorului general militar, reabilitarea cazacilor condamnați pentru trădare este imposibilă, deoarece condamnarea lor a fost corectă. Pe 17
Piotr Krasnov () [Corola-website/Science/317301_a_318630]
-
După revoluția română din 1989, a fost numit Ambasador al României în Franța începând cu 31 decembrie 1989 , și demis în iunie 1990 din cauză că simpatiza cu „golanii” din Piața Universității (numindu-se chiar „ambasadorul golanilor”), cât și din cauza vederilor sale monarhiste . După aceea, devine membru al Partidului Alianței Civice, înființat de Nicolae Manolescu, fiind ales între 1992 și 1996 senator în circumscripția electorală Argeș. Și-a continuat mandatul de senator din partea Partidului Național Liberal, fiind între 1996 și 2000 senator de
Alexandru Paleologu () [Corola-website/Science/297589_a_298918]
-
concepția unui război de mișcare și de ofensivă dotată cu soldați profesionali, sprijiniți de tehnica blindată grea (tancuri, tunuri, etc.). De Gaulle face prima sa conferință la Sorbona în primăvara anului 1934, sub egida cercului Fustel-de-coulage “Acțiunii Franceze”. De inspirații monarhiste, de Gaulle, ofițer supus rezervei dă dovadă în scrierile și în operele sale de un mic respect față de parlamentarism și îi preferă în schimb un regim mult mai puternic și mai rigid. Pînă la sfîrșitul vieții el va evidenția admirația
Charles de Gaulle () [Corola-website/Science/296736_a_298065]
-
fost instalat un guvern sub președinția lui Petru Groza. „Constituirea Guvernului Groza a adus după sine totala subordonare a forțelor de ordine față de comuniști”. Din acest moment, noua guvernare a demarat o politică de eliminare a cadrelor militare cu vederi monarhiste sau cu convingeri politice democrate diferite de „viziunea” noului guvern. În a doua parte a anului 1945, și începutul anului 1946, prin diferite legi sau decrete guvernamentale și ordine ale Inspectoratului General al Jandarmeriei cu aprobarea Comisiei Aliate (sovietice) de
Jandarmeria Română () [Corola-website/Science/306599_a_307928]
-
Criza de la 16 mai 1877 a fost o criză politică și instituțională a celei de a Treia Republici Franceze în care s-au confruntat președintele republicii, mareșalul monarhist Patrice de Mac Mahon, pe de o parte, și Camera Deputaților aleasă în 1876, majoritar republicană și condusă de președintele ei, Léon Gambetta, pe de altă parte. Criza s-a declanșat la 16 mai, când președintele a numit un prim
Criza politică de la 16 mai 1877 () [Corola-website/Science/321862_a_323191]
-
o transformare a instituțiilor pentru a face trecerea înapoi spre o monarhie. Ducele de Broglie a obținut la 20 noiembrie votarea legii care a dus mandatul președintelui la șapte ani, în scopul prelungirii președinției lui Mac Mahon. În pofida fărâmițării majorității monarhiste din cauza multiplelor alegeri parțiale câștigate de republicani, Mac Mahon a continuat să acorde încredere unor guverne de dreapta până la alegerile din 1876. Principiul republican de conducere a țării părea definitiv stabilit de drept la 30 ianuarie 1875 prin adoptarea, cu
Criza politică de la 16 mai 1877 () [Corola-website/Science/321862_a_323191]
-
supus controlului președintelui și celor două camere ale parlamentului, un regim parlamentar „dualist”. Astfel, guvernul a ajuns un adevărat teren de luptă între organele constituite (președintele și parlamentul) care au încercat să-i influențeze orientarea. Președintele Patrice de Mac Mahon, monarhist, a fost numit în această funcție în locul lui Adolphe Thiers în mai 1873 și a fost confirmat pentru un mandat de șapte ani prin adoptarea legii din 20 noiembrie 1873. El acționa în scopul restaurației monarhiei. Alegerile legislative din 1876
Criza politică de la 16 mai 1877 () [Corola-website/Science/321862_a_323191]
-
Mac Mahon a demisionat, fiind înlocuit de Jules Grévy. Jules Grévy a renunțat să-și exercite dreptul de dizolvare a parlamentului, explicitat în legile constituționale din 1875, pe motivul legitimității superioare a Adunării Naționale față de președinte, dar și din cauza derivelor monarhiste reprezentate de acesta din urmă. Schimbarea majorității politice din Senat a făcut dizolvarea Camerei Deputaților practic imposibilă, iar practica instituțională a lui Grévy a făcut din președinte o simplă figură influentă, dar fără puteri reale. Jean-Jacques Chevallier a concluzionat astfel
Criza politică de la 16 mai 1877 () [Corola-website/Science/321862_a_323191]
-
acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomația lui, numită „politică realistă” ("Realpolitik"), și modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier” („"der Eiserne Kanzler"”). Fiind un mare latifundiar aristocrat („"Junker"”), avea profunde convingeri conservatoare, monarhiste și aristocratice. Principalul său obiectiv politic a fost ridicarea Prusiei la rangul celui mai puternic stat al Confederației Germane. Profitând de iscusința sa în diplomație, Bismarck a purtat două războaie pentru a-și atinge scopul. Mai mult, a reușit să
Otto von Bismarck () [Corola-website/Science/297362_a_298691]
-
croați, fiind divizată în anul 1929 între banovina Croației și restul regatului. În anul 1941 teritoriul Bosniei-Herțegovina este inclus în Statul Independent Croat, creat cu sprijinul Germaniei. Teritoriul Bosniei se transformă într-un spațiu de conflict între forțele germane, croate, monarhiștii sârbi (cetnicii) și partizanii comuniști ai lui Iosip Broz Tito. La sfârșitul războiului, Bosnia-Herțegovina intra în componență Republicii Populare Federale Iugoslavia (devenită ulterior Republică Socialistă Federală Iugoslavia). Între 1945-1992, Bosnia a cunoscut o perioadă de dezvoltare și de relativă prosperitate
Bosnia și Herțegovina () [Corola-website/Science/298080_a_299409]
-
petreacă vara în casa sa din Granada. În acele momente critice din punct de vedere politic, cineva l-a întrebat în privința orientării sale politice, iar el a răspuns că se simte în același timp catolic, comunist, anarhist, libertarian, tradiționalist și monarhist; de altfel nici nu s-a afiliat vreunei formațiuni politice și nici nu s-a distanțat de vreunul dintre prietenii săi din motive de preferințe politice. El se simțea, după cum a declarat pentru ziarul „"Sol"” din Madrid cu puțin timp
Federico García Lorca () [Corola-website/Science/308137_a_309466]
-
fost complice la asasinarea lui Calvo Sotelo de către Cuenca. Totuși, uciderea unui atât de important parlamentar, cu implicarea poliției, a ridicat semne de întrabare și a atras reacții puternice din partea mișcărilor de centru și dreapta. Calvo Sotelo era principalul politician monarhist din Spania. El protesta împotriva a ceea ce el considera a fi escaladarea terorii antireligioase, exproprierilor, și reformelor agrare pripite, pe care le considera de natură bolșevică și anarhistă. În schimb, el susținea înființarea unui stat corporativ și declarase că un
Războiul Civil Spaniol () [Corola-website/Science/304865_a_306194]
-
care acesta urma să-l țină în "Cortes". Deși generalii naționaliști erau deja în faze avansate ale planificării unei revolte, evenimentul le-a furnizat un declanșator convenabil, și o justificare publică pentru lovitura de stat planificată de ei. Genialul general monarhist José Sanjurjo a fost figura cea mai importantă a rebeliunii, în vreme ce Emilio Mola era însărcinat cu planificarea și secundul lui Sanjurjo. Mola a demarat în mod serios planurile în primăvară, dar generalul Francisco Franco a ezitat până la începutul lui iulie
Războiul Civil Spaniol () [Corola-website/Science/304865_a_306194]
-
anticomunistă și de teama de divizarea Spaniei, ceea ce a coagulat mișcări diferite sau chiar dușmane ca falangiștii și monarhiștii. Această tabără a fost denumită "„naționaliștii”", "„rebelii”", sau "„insurgenții”". Adversarii lor îi denumeau "„fasciști”" sau "„francoiști”". Liderii lor proveneau dintre moșierii monarhiști, mai conservatori, și susțineau centralizarea puterii în stat. Germania nazistă și Italia fascistă, precum și mare parte din clerul romano-catolic, i-au susținut pe naționaliști, Estado Novo din Portugalia le-a furnizat suport logistic. Forțele lor se adunaseră în „Ejército Nacional
Războiul Civil Spaniol () [Corola-website/Science/304865_a_306194]
-
adunaseră în „Ejército Nacional” sau „Armata Națională”. Participanții activi în război acopereau toată gama de poziții politice și ideologii ale vremii. Tabăra naționalistă cuprindea și pe carliști și pe monarhiști legitimiști, naționaliștii spanioli, falangiștii, catolicii, și majoritatea conservatorilor și liberalilor monarhiști. De partea republicanilor se aflau socialiștii și liberalii, precum și comuniștii și anarhiștii. Naționaliștii catalani și basci nu au ales o singură tabără. Naționaliștii catalani de stânga erau de partea republicanilor. Naționaliștii conservatori catalani erau mai puțin fermi în privința susținerii guvernului
Războiul Civil Spaniol () [Corola-website/Science/304865_a_306194]
-
din Vendée este o contrarevoluție cu un caracter negativ indiscutabil. Noțiunea „contrarevoluțioar” desemna la origini pe cei care se opuneau Revoluției Franceze din 1789, așa cum au fost Joseph de Maistre, Louis de Bonald sau, mai târziu, Charles Maurras, fondatorul mișcării monarhiste "Action française". Termenul contrarevoluționar a fost folosit fără întrerupere după aceea pentru a caracteriza mișcările politice din Franța care refuzau să accepte legitimitatea revoluției din 1789 Revolution, cei pe care istoricul René Rémond în numea "légitimistes". Astfel, sprijinitorii monarhiei franceze
Contrarevoluționar () [Corola-website/Science/318157_a_319486]
-
cei pe care istoricul René Rémond în numea "légitimistes". Astfel, sprijinitorii monarhiei franceze membri ai "Ancien Régime" (Vechiului Regim) care au supraviețuit Revuluției Franceze au fost considerați contrarevoluționari. Printre exemplele de contrarevoluții franceze se numără Războiul din Vendée și alianțele monarhiste care au înăbușit Revoluțiile de la 1848. Mișcarea ligitimiștii monarhiști francezi a supraviețuit până în zilele noastre, deși ocupă o poziție marhinală pe scena politică franceză. Legitimiștii au fost mai activi în timpul „"Revoluției naționale"” regizată de Regimul de la Vichy. René Rémond a
Contrarevoluționar () [Corola-website/Science/318157_a_319486]
-
Astfel, sprijinitorii monarhiei franceze membri ai "Ancien Régime" (Vechiului Regim) care au supraviețuit Revuluției Franceze au fost considerați contrarevoluționari. Printre exemplele de contrarevoluții franceze se numără Războiul din Vendée și alianțele monarhiste care au înăbușit Revoluțiile de la 1848. Mișcarea ligitimiștii monarhiști francezi a supraviețuit până în zilele noastre, deși ocupă o poziție marhinală pe scena politică franceză. Legitimiștii au fost mai activi în timpul „"Revoluției naționale"” regizată de Regimul de la Vichy. René Rémond a considerat că Regimul de la Vichy nu a fost unul
Contrarevoluționar () [Corola-website/Science/318157_a_319486]
-
cu recitalul Eminescu. Ei au adus din partea Ministerului Culturii un premiu special pentru Nicăpetre, care era nu doar un excepțional desenator, ci și un scriitor, autor a 5 cărți, lansate rând pe rând În cenaclu. Artistul citea ziua Întreagă. Era monarhist. Regele Mihai are lucrări de ale lui. Artistul l-a vizitat. Grav bolnav, Nicăpetre aștepta un transplant de ficat. Cu 3 săptămâni Înainte de moartea sa, Decebal Tașcău i-a mai luat un interviu care este postat pe Youtube. La banchetul
Editura Destine Literare by Anca Sîrghie () [Corola-journal/Journalistic/99_a_396]