330 matches
-
alte țări."205 În această ordine de idei, ambivalența epocii poate fi mai bine înțeleasă, iar împletirea elementelor clasice cu cele romantice nu rămâne decât în aparență paradoxală, deoarece, în fapt nu s-au confruntat două ideologii radicale, ci un neoclasicism impur cu un "romantism îmblânzit" de tip Biedermeier. Aceasta nu înseamnă, totuși, că în epocă liniile conviețuirii clasic romantic au fost întru totul armonioase. Susținerea pătimașă a ideilor a ricoșat în câteva rânduri în aspecte polemice, cum este cazul lui
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
acest motiv, o disociere netă între cele două tendințe, o trasare riguroasă a contururilor reprezintă o sarcină destul de dificilă. Cu toate acestea, pentru a avea o imagine mai clară a epocii și a modului de gândire pașoptist, este necesară identificarea neoclasicismului concretizat prin viziuni particularizante subsumate ideologiei clasice care au subminat aparenta impunere victorioasă a romantismului. Dincolo de elementele multiple care sunt prezente la nivelul operelor prin cultivarea fabulei, a satirei sau a epistolei (specii clasice în esență), prin predispoziția către o
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
prin predispoziția către o claritate și sobrietate a frazei poetice, la Grigore Alexandrescu, de exemplu, prin aspirația către dimensiunea solară a existenței în pastelurile lui Alecsandri etc., așadar, dincolo de toate aceste aspecte, concretizate literar în toate genurile, pulsul viu al neoclasicismului îl reprezintă mai degrabă, articolele teoretice, prefețele sau artele poetice, care coagulează mărturisiri de credință a căror importanță primordială rezidă în conștientizarea deplină a asumării principiilor de sorginte clasică. Vom urmări, în acest sens, câteva figuri ilustrative ale epocii, care
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
scriitorii clasici pentru ilustrarea conceptelor avute în vedere, reprezintă alte motive importante pentru care lucrarea lui Timotei Cipariu să fie percepută drept o teoretizare în spiritul viziunii clasice. Așadar, după cum o sugerează exemplele discutate anterior, se poate vorbi de existența neoclasicismului și în spațiul transilvănean, îmbogățind prin contribuții interesante peisajul ideologic al epocii pașoptiste. IV.7. Teoretizări despre teatru Este deja cunoscut faptul că teatrul a reprezentat "principalul cal de bătaie al clasicismului"231 după cum sugera P. Cornea, de aceea numeroasele
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și al teoretizărilor. Desigur, nici a privi unilateral epoca doar din perspectiva romantismului nu ar corespunde cu adevărul. Numeroasele mărturii ideologice din care cele mai importante au fost selectate în lucrarea de față atestă prezența asumată în mod conștient a neoclasicismului. Caracterul mai flexibil al acestor ecouri ale paradigmei franceze originale precum și existența unui romantism "deschis"238 a dus, în final, la o conviețuire care, în liniile ei generale, a fost destul de pașnică. Aceasta și datorită faptului că scriitorii epocii au
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
teoretizată, mai ales, de poeți precum T. S. Eliot sau Ezra Pound, ale căror principii artistice le vom dezvolta în subcapitolele următoare. Având în vedere toate aceste aspecte menționate anterior, se poate susține, fără teama unor afirmații nejustificate, existența unui neoclasicism al secolului al XX-lea. De altfel, termenul a fost folosit și în epocă pentru a marca reînvierea spiritului clasic. Nu este singurul. Sintagme precum "noul clasicism", "întoarcerea la ordine" sau "apelul la ordine", aceasta din urmă dând titlul unui
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
clasicism", "întoarcerea la ordine" sau "apelul la ordine", aceasta din urmă dând titlul unui volum de eseuri critice publicat de Jean Cocteau în 1926, capătă o largă circulație în cercurile artistice de la începutul secolului.245 La fel ca și celelalte neoclasicisme, nici cel mai recent dintre ele nu presupune o concretizare clară la nivel european cu un program estetic bine definit, ci se naște, mai mult, din numeroasele mărturii și angajamente individuale, care particularizează idealurile generale, fără însă a părăsi sfera
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
această adeziune la principiile clasice se manifestă, mai mult, la nivelul teoretizărilor, al crezurilor explicite, fiind mai puțin evident în sfera creațiilor propriu-zise, care au fost, de altfel, asimilate curentelor epocii, ajungându-se la situația paradoxală de a se considera neoclasicismul drept una din multiplele fațete ale modernismului. Dincolo însă de asemănările cu neoclasicismele altor epoci, această nouă revizuire a valorilor fundamentale ce se subsumează viziunii clasice, a căpătat două dimensiuni importante una ce ține de accentuarea unei componente polemice, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
crezurilor explicite, fiind mai puțin evident în sfera creațiilor propriu-zise, care au fost, de altfel, asimilate curentelor epocii, ajungându-se la situația paradoxală de a se considera neoclasicismul drept una din multiplele fațete ale modernismului. Dincolo însă de asemănările cu neoclasicismele altor epoci, această nouă revizuire a valorilor fundamentale ce se subsumează viziunii clasice, a căpătat două dimensiuni importante una ce ține de accentuarea unei componente polemice, iar cea de-a doua privind existența unui sentiment de nostalgie față de timpuri mult
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Irving Babbit, T. E. Hulme, Pierre Lasserre sau Charles Maurras. În timp, animozitățile s-au diluat, lăsând loc unor formulări estetice de sine stătătoare, în afara raportării polemice la trecut. Acestea sunt liniile generale ale contextului în care s-a conturat neoclasicismul secolului al XX-lea pe care îl vom studia în capitolul de față prin dezvoltarea aspectelor clasice concretizate în gândirea unora dintre cei mai importanți reprezentanți ai epocii, trasând punctele comune cât și maniera fiecăruia de a se individualiza în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
a generat Secolul lui Ludovic cel Mare nu mai era însă posibilă în măsura în care, după cum sugerează Henri Peyre 248, curentul dezvoltat în a doua jumătate a veacului al XVII-lea era într-o concordanță perfectă cu timpul și mediul său. Or, neoclasicismul promovat de Acțiunea franceză presupune o ruptură de prezent, o neîncredere în forțele acestuia de a crea o mișcare la fel de puternică, sentimentele dominante fiind de dezgust față de realitățile contemporane și de nostalgie față de trecut. În acest sens, mișcarea de la începutul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
la artizanatul spiritual este cel pe care-l revendic. Artizanatul nu mai este la mare preț în epoca noastră, a marilor întreprinderi. Însă este reprezentativ pentru acest singular, pe care pluralul îl amenință cu talazul său înalt."261 V.3. Neoclasicismul polemic T. E. Hulme Considerat de T. S. Eliot drept "cea mai fertilă minte a generației"262 sale, poetul, filosoful și eseistul T. E. Hulme și-a câștigat respectul în epocă prin teoriile lui care au vizat mai ales impunerea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
opun încă și mai mult tipului de receptivitate romantic. Mă opun neglijenței care consideră că un poem nu e poem dacă nu e un vaiet sau un scâncet." Rândurile citate reflectă pregnant dimensiunea accentuat polemică pe care a căpătat-o neoclasicismul secolului al XX-lea. Este momentul în care clasicismul răspunde romantismului. Deoarece acesta din urmă a apărut ulterior celuilalt, atitudinea reacționară s-a manifestat mai mult dintr-o singură direcție, unilateral. Prin această reevaluare a principiilor clasice se produce un
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
acestui subcapitol, producând astfel e drept, prin intermediari o parte din schimbările atât de dorite de filosoful britanic, ce rămâne unul dintre cei mai importanți avocați ai clasicismului în secolul al XX-lea. V.4. T.S. Eliot Dintre toți reprezentanții neoclasicismului secolului al XX-lea luați în discuție în capitolul de față, probabil T.S. Eliot este, de departe, cel mai important, atât din punct de vedere al contribuției sale la resuscitarea valorilor clasice, cât și din perspectiva dimensiunilor colosale pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
popor constă în menținerea unui echilibru inconștient între tradiție, în sensul cel mai larg personalitatea colectivă, ca să spunem așa, realizată în literatura trecutului și originalitatea generației atunci în viață." După cum am mai sugerat într-un capitol anterior cel privitor la neoclasicismul secolului al XVIII-lea T. S. Eliot consideră că în literatura engleză nu a existat o perioadă pe deplin clasică. Epoca lui Pope nu poate fi pusă sub semnul unui clasicism deplin deoarece are un caracter oarecum provincial, în sensul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
consemnează, până la urmă, crezul lui T. S. Eliot un artist care și-a revendicat libertatea creatoare prin raportare la tradiție, impunând o viziune care, deși aparent conservatoare, a constituit unul din pilonii cheie ai modernismului, demonstrând până la urmă legitimitatea unui neoclasicism al secolului al XX-lea. V.5. Ezra Pound Figură emblematică a primei jumătăți a secolului al XX-lea, Pound a rămas în istoria literaturii nu doar prin opera sa poetică (faimoasele Canto-uri), ci și prin intensa activitate de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
prin aspirațiile către purificarea expresiei, către autenticitatea trăirii artistice, către implicarea activă a tradiției și a modelelor în procesul creației. V.6. G. Călinescu În peisajul literar românesc al secolului al XX-lea, cea mai importantă voce care a promovat neoclasicismul este, desigur, cea a lui G. Călinescu, personalitate complexă, ce a lăsat o amprentă de neconfundat mai ales ca romancier și critic. Preocupările sale privind subsumarea culturii și literaturii române în special, unei viziuni clasice capătă concretețe mai ales prin intermediul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
totul utopice, mărturie stând în acest sens reușita romanelor sale care urmăresc într-o manieră aproape programatică concretizarea principalelor aspecte teoretizate. V.7. Concluzii În urma prezentării textelor alese pentru acest capitol, una din concluziile principale care se impune este că neoclasicismul secolului al XX-lea nu a reprezentat o simplă iluzie estetică, ci a căpătat contururile ferme ale tuturor acestor mărturii de credință pe care le-am analizat anterior. Astfel, se poate afirma cu certitudine faptul că în mod conștient unele
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
a produs într-o manieră mult mai discretă la nivelul operelor, nefiind recunoscută ca atare, cum prevăzuse de altfel același T. E. Hulme, căpătând o adevărată existență doar în domeniul mult mai abstract al articolelor literare. În acest fel și neoclasicismul secolului al XX-lea ca și celelalte neoclasicisme se poate defini sub semnul unei viziuni, al unei tendințe spre clasicism, care a reușit doar parțial să fie particularizată în liniile concrete ale operelor epocii. VI. Ce sunt neoclasicismele? Aceste pagini
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
la nivelul operelor, nefiind recunoscută ca atare, cum prevăzuse de altfel același T. E. Hulme, căpătând o adevărată existență doar în domeniul mult mai abstract al articolelor literare. În acest fel și neoclasicismul secolului al XX-lea ca și celelalte neoclasicisme se poate defini sub semnul unei viziuni, al unei tendințe spre clasicism, care a reușit doar parțial să fie particularizată în liniile concrete ale operelor epocii. VI. Ce sunt neoclasicismele? Aceste pagini finale ale lucrării vizează formularea câtorva răspunsuri sintetice
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
fel și neoclasicismul secolului al XX-lea ca și celelalte neoclasicisme se poate defini sub semnul unei viziuni, al unei tendințe spre clasicism, care a reușit doar parțial să fie particularizată în liniile concrete ale operelor epocii. VI. Ce sunt neoclasicismele? Aceste pagini finale ale lucrării vizează formularea câtorva răspunsuri sintetice la întrebarea din titlu, prin raportare la aspectele dezvoltate în capitolele anterioare. Urmărim, astfel, o analiză finală a neoclasicismelor, prin definirea celor mai importante trăsături ale acestora, stabilind în acest
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
trepte, fiind astfel rodul unei necesități interioare care s-a armonizat cu anumite trăsături ale spiritului galic. Transferat în alte spații geografice și în alte delimitări temporale, clasicismul pare a-și pierde din omogenitate, din puritate, devenind, de fapt, un neoclasicism care preia amprenta noilor realități în care se naște, păstrând totodată esența matricei clasice originale. "Clasicismul era un suflet, o voință, pseudoclasicismul este o formulă" afirma Paul Hazard,322 folosind un termen cu o alură oarecum peiorativă decât cel ales
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
nevoia de ordine și echilibru din plan literar care este o consecință a saturației de zbuciumul romantic se conjugă, în perioada primilor ani de război și imediat după aceea, cu nevoia existențială de stabilitate și armonie. Prin amândouă dimensiunile sale, neoclasicismul secolului al XX-lea se întemeiază sub forma unui răspuns, a unei reacții împotriva unor realități resimțite drept insuportabile. De aceea, recuperarea formulei clasice se face totodată prin implicarea unei atitudini polemice, după cum se poate observa în scrierile lui T.
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
G. Călinescu, de exemplu, le-au ilustrat într-o manieră reușită artistic, relevând, în acest caz, consonanța între idealurile teoretice din Sensul clasicismului și operă. În general însă, prin abordarea unei perspective diacronice se poate remarca o diminuare a reflectării neoclasicismului teoretic în substanța operelor. Astfel, în secolul al XVIII-lea, creațiile mai dezvoltă într-o mare măsură elemente clasice, ca un rezultat al fascinației încă extrem de puternice față de modelul francez. Le lipsește însă geniul acestuia și, ca urmare, majoritatea producțiilor
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
rezultat al fascinației încă extrem de puternice față de modelul francez. Le lipsește însă geniul acestuia și, ca urmare, majoritatea producțiilor literare se dovedesc inferioare artistic, curgerea temporală aruncându-le în grămada informă a anonimatului. În ceea ce privește secolul al XIX-lea, creațiile adepților neoclasicismului cum sunt, de exemplu, pașoptiștii români devin mult mai impure prin amestecul elementelor romantice, dând naștere uneori unor împletiri oximoronice. Cu un secol mai târziu, ruptura între dimensiunea teoretică și cea a creațiilor propriu-zise este aproape totală. Neoclasicismul secolului al
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]