235 matches
-
Potrivit interpretării valabile astăzi, Boethius este un perfect creștin laic, care, mai mult, este profund atașat de credința sa, așa cum Sinesius, după ce s-a convertit, a devenit episcop în orașul său și a scris Imnuri cu conținut deopotrivă creștin și neoplatonic. Neoplatonismul, filosofia de care s-au folosit în primă instanță apărătorii vechii culturi grecești și adversarii creștinismului cum sunt Iulian Apostatul, Proclus și Damascius, asigura încă foarte bine unui creștin, în secolul al șaselea, instrumentele necesare pentru o cercetare teologică
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
culturi grecești și adversarii creștinismului cum sunt Iulian Apostatul, Proclus și Damascius, asigura încă foarte bine unui creștin, în secolul al șaselea, instrumentele necesare pentru o cercetare teologică. Trebuie oare să mai amintim, chiar din spațiul latin, exemplele precedente ale neoplatonicilor Marius Victorinus și Augustin? Așadar, problema pe care ne-o pune opera lui Boethius nu e legată de credința creștină sau de păgânism: este problema caracterului specific și tehnic al tratatelor pe care el le compunea rând pe rând. Apoi
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Persoane; examinează cristologia pentru a vedea cum pot exista două naturi și o singură persoană în Cristos și, în opere de mică întindere, dezvoltă o argumentație strânsă folosindu-se exclusiv de procedee riguros logice și de concepte derivate din filosofia neoplatonică în care pătrunseseră multe procedee din logica aristotelică și multe doctrine ale Stagiritului; atestările extrase din Sfânta Scriptură care serveau de obicei ca bază și ca instrument pentru controversele doctrinale creștine sunt aproape absente din analiza dezvoltată de Boethius în
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
a cărui bunătate, în schimb, este „substanțială”, adică se transformă în substanță, din care derivă tot binele lucrurilor existente care tocmai de aceea nu sunt bunuri „substanțiale”. Așadar, scurta scriere este un simbol pentru creștinismul lui Boethius în care speculația neoplatonică devine sprijin pentru credința ortodoxă. O atenție aparte merită și tratatul Contra lui Eutihie și Nestorius (Contra Eutychen et Nestorium) care constituie una din cele mai semnificative (și cu siguranță una din cele mai originale) contribuții occidentale la definirea cristologiei
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Consolatio se dezvoltă după o structură cu climax, adică trece progresiv de la subiectele cele mai simple și mai previzibile, preluate din literatura consolatoare antică, la speculația complicată și subtilă în jurul unor teme ce provin în totalitate și exclusiv din filosofia neoplatonică. Astfel, inițial, Filosofia încearcă să-l consoleze pe Boethius arătându-i că nenorocirile prezentului nu l-au împiedicat să aibă în trecut mari satisfacții, pentru a trece apoi la un examen al instabilității și inconstanței norocului ce guvernează întreaga lume
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
dialog de cinci zile. Au fost făcute diverse tentative de identificare a acestei scrieri: a fost propus Philalêthês, operă a lui Hierocle din Bitinia (anii 307-310), deja criticat de Eusebiu de Cezareea, însă s-a insistat în special asupra filosofului neoplatonic Porfiriu din Tyr de la care ne-au rămas numeroase fragmente care ar face parte dintr-o scriere în 15 cărți contra creștinilor unde se găsesc practic toate obiecțiile filosofului din Apokritikos. A. Harnack, de pildă, s-a gândit că Macarie
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
perioada analizată aici, străini de disputele cristologice. 28. Enea din Gaza În școala din Gaza, cu puțin înainte de Procopie (cf. aici, pp. ???-???), a apărut Enea. Născut probabil prin 450, a studiat filosofia la Alexandria, așa cum ne spune chiar el, cu neoplatonicul Ierocle; ulterior, a ținut lecții de retorică, literatură, filosofie și drept la Gaza, dar și în alte localități din Palestina și Siria și poate și la Constantinopol. A murit puțin după 518. Prin 490 (invaziunea vandalilor din 484 e menționată
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
decât să deschidă dialogul; Teofrast reprezintă neoplatonismul, iar Euxiteu creștinismul care, la sfârșit, este acceptat și de Teofrast. E un dialog bogat în citate și în aluzii la literatura clasică; autorul apără aici doctrina Facerii lumii, combate concepția platonică și neoplatonică a preexistenței și a transmigrației sufletelor, susține teza nemuririi sufletului, a sfârșitului lumii și învierea trupurilor. Deși atacă doctrinele platonice fundamentale, Enea se inspiră chiar din problematica neoplatonicienilor, autori pe care îi cunoaște foarte bine. Opera e o mărturie importantă
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
limba greacă. Cea mai vestită este Discuția în contradictoriu cu filosofii în legătură cu creația lumii, un dialog scris la Berit și localizat tot aici. În această scriere, Zaharia apără doctrina creștină a facerii lumii de către Dumnezeu polemizând cu un elev al neoplatonicului Amonios din Alexandria, care, în conformitate cu doctrina acelei școli filosofice, considera că lumea este coeternă cu Dumnezeu. În acest dialog vorbește chiar Amonios la ale cărui prelegeri Zaharia asistase pe când era student la Alexandria și de la care învățase doctrinele lui Aristotel
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
la Alexandria și de la care învățase doctrinele lui Aristotel. Opera e foarte interesantă și la nivel filosofic pentru că e o serioasă dovadă că, în epocă, aveau încă loc discuții între creștini și intelectualii păgâni, în special între creștini și filosofii neoplatonici care erau ultimii apărători ai păgânismului. Ne-au parvenit numai fragmente, în schimb, din Discuția în contradictoriu cu maniheii, scrisă în urma condamnării acelei secte în 527 de către împăratul Justinian. Discuția pare să fi pornit de la un episod real: doi manihei
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
observa că izvoarele pe care le folosește sunt mai cu seamă scrieri ale exegeților alexandrini (chiar dacă am văzut că, dacă e vorba de istorici, este citat mai ales Teodoret). Alte opere sunt: un Răspuns la capitolele teologice unde polemizează cu neoplatonicul Proclus, scriere din care s-a păstrat doar un fragment (însă atât autenticitatea fragmentului cât și eventuala existență a unei opere în care Procopius îl combate pe Proclus sunt îndoielnice), și câteva scrieri care n-au conținut religios ci retoric
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
și celebrității sale, apartenența sa religioasă la Suni sau Shia a rămas un subiect de controversă încă de actualitate. Filosofia islamică a lumii medievale era îmbibată de Coran, deja de trei secole. Avicenna introduce în lumea islamică filosofia aristotelică și neoplatonică, cea referitoare la esența sufletului și la diferența dintre existență (Wujud) și esență (Mahiat). Încercarea sa de a demistifica filosofia islamică a dus la interzicerea avicenismului și la supunerea lui la o cenzură riguroasă. Pentru Avicenna există trei modalități de
[Corola-publishinghouse/Science/84990_a_85775]
-
Leonardo făcut de Melzi La vârsta de 20 de ani primește titlul oficial de maestru în ghilda "Sf. Luca" a artiștilor și doctorilor în medicină și este angajat în serviciul lui Ludovico Il Moro. Din anul 1480 activează în Academia neoplatonică a artiștilor, poeților și filosofilor din Florența. Enigma celor 1400 de grame ale creierului lui Leonardo, capabil să acumuleze cunoștințe și să realizeze progrese în domeniile matematicii, picturii, sculpturii, arhitecturii, muzicii, ingineriei, geologiei, cartografiei, anatomiei, botanicii și zoologiei, rămâne nedezlegată
[Corola-publishinghouse/Science/84990_a_85775]
-
teleologiei povestirii, înainte de a o nara. Putem deci presupune că narațiunea diegetică va avea mai multe manipulări ale ordinii temporale, ale duratei și frecvenței, și o etajare mai evidentă a prezentării evenimentelor. 5.6. DIL: funcții și efecte În termenii neoplatonici menționați mai devreme (mimesis și diegesis), DIL ajunge la o diegeză mimetică (o relatare care arată sau prezintă aspecte ale „propriilor” cuvinte sau gînduri ale personajului). Dar de fapt există numeroase modalități de a caracteriza DIL: ca narație substitutivă; ca
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
mare"). Epitetul Trismegistos atribuit lui Hermes este de origine relativ târzie și nu se întâlnește la nici un autor anterior celui de al doilea secol creștin. Acest pseudonim era pus în fruntea numeroaselor scrieri sincretice în care se căuta îmbinarea filosofiei neoplatonice cu iudaismul lui Philon și cu doctrina kabbalistă, pentru a oferi astfel o alternativă credibilă la creștinism. 9 Yos, plural de la Yo (eu), nefolosit în spaniolă, cu semnificația de Eu colectiv. 10 Cuvânt compus din romper a rupe și cabezas
by Miguel de Unamuno; [Corola-publishinghouse/Science/1089_a_2597]
-
mai ales în pictură. După Fra Angelico și operele sale, dominate de mărturisirea credinței sale interioare, sfîrșitul secolului al XV-lea este marcat de operele lui Botticelli (Primăvara, Nașterea Vene-rei) și de Leonardo da Vinci, doi pictori influențați de filosofia neoplatonică și apropiați ai familiei Medici. Prototip al noului artist, produs al Renașterii, Leonardo da Vinci, născut la Floren ța, aflat în serviciul ducelui de Milano și foarte legat de Franța, apare ca un geniu universal. El pune bazele legilor mecanicii
by ADRIAN NICOLESCU [Corola-publishinghouse/Science/963_a_2471]
-
al formei narativ literare. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Lafcadio Hearn, Stephen Crane, Hutchins Hapgood și Lincoln Steffens, printre alții, au evitat abstracția platonică și ceea ce devenea idealul jurnalistic în favoarea detaliilor concrete. Hapgood și Stephens au respins formal idealul neoplatonic. Steffens și Hapgood au plecat în Germania pentru a studia platonismul modern sub forma eticii și esteticii hegeliene, Steffens în 1880 și Hapgood în 1890. Însă au descoperit senzualismul unui stil de viață boem. Pericolul pentru viitorii jurnaliști ai stilului
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
răspunsuri, întrucât aplicațiile tematice ale filozofiei sunt nemărginite. Cu Aristotel, prelegerea câștigă tot mai mult prestigiu. Stoicii au preferat să includă filozofia în jurnale sau epistole pedagogice. Era un mod de a sublinia importanța ideii de comunitate, rămasă intactă la neoplatonici, la autorii patristici și chiar până la scolastici. Totuși, în creștinismul primului mileniu - pe vremea când lectura era încă un eveniment eclezial, precedând banchetul euharistic -, doar uzul liturgic al Scripturii legitima pasiunea bibliofilă. Inspirat de teologii alexandrini, Henri de Lubac prefera
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
care practică obligatoriu „ateismul” conceptual în rugăciune (refuzând identificarea lui Dumnezeu cu orice concept sau imagine) - pot percepe absența lui Dumnezeu doar ca retragere și niciodată ca dispariție. Pentru a folosi o imagine din Sf. Maxim Mărturisitorul (recurentă și la neoplatonici), această fenomenologie a retragerii și revenirii are un ritm cardiac de sistolă-diastolă și implică o raportare de tip pascal la misterul credinței 1. Dimpotrivă, idolatria conceptuală a teologiei seculare construiește o „metafizică a prezenței” derivată din premisa grecească conform căreia
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Niceea, Părinții capadocieni au fixat distincția în cuplul ousia-hypostasis la nivelul diferenței de tip aristotelic între realitatea generică (ousia deutera, la Aristotel, sau katholiky ousia, la Porfir) și realitatea particulară (prote ousia, în limbajul Stagiritului, sau meriky ousia, la comentatorii neoplatonici)1. Or, părintele Sofronie asociază în mod paradoxal ideea de ipostas cu noțiunea de universalitate, referința sa indirectă fiind dogma hristologică de la Calcedon (două firi și voințe în Hristos, dar o singură persoană). Din punct de vedere strict conceptual, această
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
între India și Occident. Nunțiii indieni vin în misiune la Roma sub Augustus și sub Antoninus Pius. Informațiile despre India trebuiau adîncite și în mediile de cultură romane. De aceea H. von Glasenapp crede posibil, chiar verosimil, ca doctrinele filozofice neoplatonice și gnostice să fi primit influențe din teoria emanației și din doctrina reîncarnării, din cosmografie și din practica meditativă indiană [27]. De obicei se consideră că raporturile dintre India și Occident încetează în secolul VI d.Hr., pentru a fi
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
aflatde cealaltă parte, obiect al Revelației). „A transcende” (transcendo, -ere)- a trece mai departe la transcendent, a trece peste un domeniu, într-unaltul, în transcendență. Transcendente („pășind dincolo”), se numeauîn filosofia scolastică proprietățile cele mai generale ale lucrurilor,care, după doctrina neoplatonică, se aflau ca „esențialități metafi zice” dincolo de predicamentele sau categoriile particulare: res (lucrul), ens (fiindul), verum (adevărul), bonum (binele), aliquid (ceva-ul), unum (unul). De aici a rezultat cu ușurință relația la Dumnezeu ca Ființa ce se află la baza
CREDINŢA ŞI MĂRTURISIREA EI by Petre SEMEN ,Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/128_a_428]
-
docșilor împotriva arienilor pentru păstrarea neatinsă a credinței creștine și pentru dreapta ei formulare, s-a ajuns ca atitudinea fațăde acest termen să se considere ca un indiciu al atitudinii față depuritatea credinței ortodoxe. Cuvântul oJmoouvsio" se găsește la filosoful neoplatonic Plotin,apoi la Origen și Dionisie al Alexandriei și este întrebuințat de ereticii gnostici și monarhieni (antitrinitari), indicând unitatea ființeidivine, dar fără distincția dintre persoanele dumnezeiești. De-sigur, din acest motiv, Sinodul din Antiohia de la 267, depunândpe Pavel de Samosata
CREDINŢA ŞI MĂRTURISIREA EI by Petre SEMEN ,Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/128_a_428]
-
14 Clepsidra (1949); CLXXI (17) (1955), în op. cit., pp. 211, 269. 15 În zori, vol. Urcuș; Rugăciunea, vol. Întrezăriri; Se roagă iubita, vol. Urcuș, în op. cit., pp. 17, 94, 31. 16 CCXXXIII (79) (1957), în op. cit., p. 331. 17 Scenariu neoplatonic potrivit căruia "această conversie a sfârșitului către început face ca întregul ordin să fie unu, determinat, convergent spre el însuși, iar prin convergența sa să fie unitate revelatoare în multiplicitate" (Proclus, Elemente de teologie, prop. 146, Editura Herald, București, 2007
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
un Ulise al cinicilor - model de ființă care poate îndura totul ducând o viață ascetică, dar liberă; există un Ulise al stoicilor, preluat și de platonicieni - biruitorul monștrilor, adică înțeleptul victorios în lupta cu pasiunile; există și un Ulise al neoplatonicilor - figură de inspirat mistic care o anticipează pe cea hristică. Și mai există și alți Ulise, zugrăviți în Porphyrii, Numenii și Cronii, cu alte scopuri decât slăvirea personajului homeric. Diferă ei? Și da, și nu. * Iată-l pe Ulise al
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]