301 matches
-
două naturi”. Condamnarea nestorianismului este, bineînțeles, o constantă a tratatului, lucru firesc din perspectiva unei politici religioase menite să-i recupereze cu orice preț pe monofiziți, a căror separare de imperiu era pentru Iustinian mult mai gravă decît aceea a nestorienilor. în această direcție evoluează complexa și, din multe puncte de vedere, dureroasa problemă a celor Trei Capitole. La sfîrșitul lui 543 sau la începutul lui 544, Iustinian a promulgat un edict - din care, din nefericire, n-au rămas decît cîteva
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
rămîne la Constantinopol și, după aceea, contribuie la introducerea în cercurile imperiale a unor reprezentanți ai origenismului palestinian, printre care Domițian și Teodor Ascida (cf. p. 000). Născut la Constantinopol prin 480-490, Leonțiu povestește într-o scriere a sa împotriva nestorienilor și a eutihienilor că și el a fost nestorian, dar s-a lepădat de acea rătăcire datorită anumitor „bărbați divini”. Probabil în urma acestei „convertiri” a fost primit la Noua Lavră, lîngă Ierusalim. în 514, Leonțiu făcea parte din grupul de
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
în cercurile imperiale a unor reprezentanți ai origenismului palestinian, printre care Domițian și Teodor Ascida (cf. p. 000). Născut la Constantinopol prin 480-490, Leonțiu povestește într-o scriere a sa împotriva nestorienilor și a eutihienilor că și el a fost nestorian, dar s-a lepădat de acea rătăcire datorită anumitor „bărbați divini”. Probabil în urma acestei „convertiri” a fost primit la Noua Lavră, lîngă Ierusalim. în 514, Leonțiu făcea parte din grupul de călugări origeniști izgoniți de egumenul Agapet din Noua Lavră
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
pentru a apăra orientarea origenistă care, așa cum am văzut, avea să fie condamnată la scurtă vreme după aceea printr-un edict al lui Iustinian. A murit probabil la Constantinopol, în a doua jumătate a anului 543. Titlul Trei cărți contra nestorienilor și a eutihienilor a fost dat de H. Canisio unui număr de trei tratate reunite sub un prolog unic pe care el le-a publicat în 1725 într-o versiune latină (textul grec a fost editat ulterior de A. Mai
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
considerase că fac parte dintr-o operă pierdută a aceluiași autor, Scoliile, din care ar proveni și Rezolvarea și cele Treizeci de capitole și din care ar deriva și alte opere atribuite în manuscrise lui Leonțiu: Despre cele șapte, Contra nestorienilor și Contra monofiziților. S-a dovedit însă că fragmentele sînt extrase din tratatul Contra nestorienilor și a eutihienilor. Cele două tratate împotriva nestorienilor și monofiziților menționate mai sus sînt atribuite în manuscrise unui călugăr numit Leonțiu din Ierusalim, recunoscut astăzi
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
proveni și Rezolvarea și cele Treizeci de capitole și din care ar deriva și alte opere atribuite în manuscrise lui Leonțiu: Despre cele șapte, Contra nestorienilor și Contra monofiziților. S-a dovedit însă că fragmentele sînt extrase din tratatul Contra nestorienilor și a eutihienilor. Cele două tratate împotriva nestorienilor și monofiziților menționate mai sus sînt atribuite în manuscrise unui călugăr numit Leonțiu din Ierusalim, recunoscut astăzi ca o figură diferită de cea a lui Leonțiu din Bizanț (cf. pp. 000-000). Tratatul
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
și din care ar deriva și alte opere atribuite în manuscrise lui Leonțiu: Despre cele șapte, Contra nestorienilor și Contra monofiziților. S-a dovedit însă că fragmentele sînt extrase din tratatul Contra nestorienilor și a eutihienilor. Cele două tratate împotriva nestorienilor și monofiziților menționate mai sus sînt atribuite în manuscrise unui călugăr numit Leonțiu din Ierusalim, recunoscut astăzi ca o figură diferită de cea a lui Leonțiu din Bizanț (cf. pp. 000-000). Tratatul Despre cele șapte este, conform manuscriselor, opera „lui
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
nu mai este considerat un neocalcedonian (ca atunci cînd i se atribuiau scrierile lui Leonțiu din Ierusalim), ci un calcedonian riguros; chiar expresia, tipic chiriliană, „unire după hypostasis” este evitată de el în favoarea expresiei „unire după ousia”. Bibliografie. Ediții: Contra nestorienilor și a eutihienilor: PG 86/1, pp. 1268-1396. Rezolvarea: PG 86/2, pp. 1916-1945. Treizeci de capitole: PG 86/2, pp. 1901-1916 și, mai bine, F. Diekamp, Doctrina Patrum de incarnatione Verbi, Aschendorff, Münster, 19812, pp. 155-164. în PG 86
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
411-442; A. Grillmeier, Le Christ dans la tradition chrétienne II/2, trad. fr. Cerf, Paris, 1993, pp. 247-309. 26. Leonțiu din Ierusalim Așa cum am arătat, corpusul atribuit lui Leonțiu în PG 86 conține o scriere Contra monofiziților și una Contra nestorienilor, atribuite în manuscrise unui călugăr pe nume Leonțiu din Ierusalim. Propunerea lui F. Loofs de a le identifica cu niște revizuiri ale unei opere pierdute a lui Leonțiu din Bizanț, Scoliile, s-a dovedit neîntemeiată; aceste două opere provin, probabil
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
în care erau combătuți severienii; așa cum spune Richard, aceasta trebuie să fi ocupat întregul prim volum al vechii ediții a operelor lui Leonțiu, din care a ajuns pînă la noi doar al doilea, cu cele două apendice și tratatul Contra nestorienilor. Așa cum rezultă din prolog, Contra nestorienilor trebuie să fi avut la origine opt cărți; ultima, în care autorul își propunea să examineze concepția nestoriană a unității persoanei lui Cristos, din nefericire s-a pierdut (dacă a fost scrisă). Așa cum a
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
spune Richard, aceasta trebuie să fi ocupat întregul prim volum al vechii ediții a operelor lui Leonțiu, din care a ajuns pînă la noi doar al doilea, cu cele două apendice și tratatul Contra nestorienilor. Așa cum rezultă din prolog, Contra nestorienilor trebuie să fi avut la origine opt cărți; ultima, în care autorul își propunea să examineze concepția nestoriană a unității persoanei lui Cristos, din nefericire s-a pierdut (dacă a fost scrisă). Așa cum a relevat L. Abramowski, importante sînt citatele
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
care a ajuns pînă la noi doar al doilea, cu cele două apendice și tratatul Contra nestorienilor. Așa cum rezultă din prolog, Contra nestorienilor trebuie să fi avut la origine opt cărți; ultima, în care autorul își propunea să examineze concepția nestoriană a unității persoanei lui Cristos, din nefericire s-a pierdut (dacă a fost scrisă). Așa cum a relevat L. Abramowski, importante sînt citatele din textele nestoriene, care par să provină dintr-o operă precedentă a aceluiași autor, pierdută pentru noi. Temele
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
fi avut la origine opt cărți; ultima, în care autorul își propunea să examineze concepția nestoriană a unității persoanei lui Cristos, din nefericire s-a pierdut (dacă a fost scrisă). Așa cum a relevat L. Abramowski, importante sînt citatele din textele nestoriene, care par să provină dintr-o operă precedentă a aceluiași autor, pierdută pentru noi. Temele fiecărei cărți, anunțate în introducere, sînt: I. unirea naturilor umană și divină; II. există un singur ipostas în Cristos; III. eroarea nestoriană de a vorbi
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
citatele din textele nestoriene, care par să provină dintr-o operă precedentă a aceluiași autor, pierdută pentru noi. Temele fiecărei cărți, anunțate în introducere, sînt: I. unirea naturilor umană și divină; II. există un singur ipostas în Cristos; III. eroarea nestoriană de a vorbi despre doi Fii; IV. Fecioara ca Theotokos; V. Cristos, prin natură, nu e numai om, ci și Dumnezeu; VI. Logosul nu e un om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat; VII. despre formularea „unul din Sfînta Treime
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
ci și Dumnezeu; VI. Logosul nu e un om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat; VII. despre formularea „unul din Sfînta Treime a pătimit”. Richard subliniază că și această operă aparține genului întrebărilor și răspunsurilor; fiecare capitol începe cu obiecția nestorianului, care este apoi respinsă. însă nu e vorba de un nestorianism real, ci de o construcție a polemicii calcedoniene, diametral opusă monofizismului. Leonțiu s-a străduit în special să scoată noțiunea de ipostas din acea impasse în care ajunsese în urma
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
proprietăților umane, fără ca al doilea ipostas, cel uman, să se adauge celui divin? Era vorba de justificarea în planul categoriilor gîndirii raționale a formulării de la Calcedon (care susținea existența în Cristos a unui ipostas cu două naturi), evitîndu-se atît soluția nestoriană (două ipostasuri sau prosôpa, a Logosului, respectiv a lui Cristos, într-o relație reciprocă unică definită ca henôsis), cît și cea monofizită (un singur ipostas, însă și o singură physis, riscul fiind acela de a strivi realitatea umană a lui
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
dintîi să se folosească de analogia cu ființa umană pentru a explica relația dintre divin și uman în Cristos, pe cînd cel de-al doilea renunță complet la un asemenea procedeu. Bibliografie. Ediții: Contra monofiziților: PG 86/2, 1769-1901. Contra nestorienilor: PG 86/1, 1400-1768. Studii: M. Richard, „Leonce de Jérusalem et Leonce de Byzance”, în MSR 1 (1944), pp. 35-88 (= idem, Opera minora III Brepols, Turnhout; Univ. Press, Leuven, 1977, nr. 59); A. Grillmeier, Le Christ dans la tradition chrétienne
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
operă posibilă a lui Marcian din Betleem. A. van Roey insistă însă asupra incompatibilității dintre tezele teologice din tratatele 4 și 8, care, în opinia sa, nu pot să aparțină aceluiași autor; tratatul 4 este compus, crede cercetătorul, după controversa nestoriană. Bibliografie. Repertoar de texte în CPG II, nr. 3885-3900. J. Lebon, Le moine saint Marcien. Étude critique des sources; édition de ses écrits, Spicilegium sacrum Lovaniense, Leuven, 1968; J. Kirchmeyer, „Le moine Marcien (de Bethléhem?)”, în Studia Patristica V (TU
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Alexandria (399) sau cu puțin anterior acesteia. Totuși, dată fiind absența oricărei explicații a expresiei „unire ipostatică” la Marcu, pare improbabil ca el s-o fi creat (Grillmeier) sau chiar s-o fi folosit astfel în primii ani ai controversei nestoriene (Kunze). în plus, așa cum a observat J. Gribomont, cristologia lui Evagrie a fost în centrul dezbaterilor nu în timpul crizei origeniene din 399-400, ci în timpul celei din anul 515 și după aceea. Ar fi așadar just să semnalăm importanța polemicii antiorigeniste
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
interesantă pentru că ne ajută să înțelegem cum au evaluat monofiziții conciliul de la Calcedon în epoca în care s-au bucurat de cel mai mare succes; așa cum rezultă din conținutul revelațiilor povestite, ei considerau conciliul un fel de revanșă obținută de nestorienii condamnați la Efes. Ioan culege informațiile de la Petru Ibericul și din cercul acestuia, sub formă de tradiții orale transmise de călugării din lavra de la Maiuma. Iată cîteva exemple. în primul capitol, autorul pretinde că relatează o amintire a lui Petru
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
considerat încă o autoritate, nu fusese capabil să-i îndrepte pe cititorii săi către adevărata credință. Evagrie este foarte interesat de chestiunile dogmatice, pe care le înțelege foarte bine, și lui îi datorăm cunoașterea, din perspectiva sa istorică, a controversei nestoriene și a celei monofizite, pe care ne-o prezintă chiar pînă la ramificațiile sale tîrzii. Evagrie se preocupă și de problemele istoriei profane, nu numai de chestiuni de istorie bisericească: în cartea a șasea vorbește aproape exclusiv despre războaiele dintre
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
trebui să fie identificat cu Ioan din Ege, autor al unei opere în care atacă simbolul calcedonian, etichetat în sinoadele din secolele al VI-lea și al VII-lea ca inamic al Crezului de la Calcedon din punctul de vedere al nestorienilor. Bibliografie. Studii: O. Bardenhewer, op. cit., V, pp. 116-117. 11. Ioan Malala încheiem această rapidă analiză a istoriografiei bisericești cu unele observații referitoare la un autor pe care, de fapt, n-ar trebui să-l analizăm, deoarece nu e un istoric
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
reiese că scria a doua carte a acesteia în 547-549; trece prin unele dificultăți, ce constau probabil în polemicile purtate cu învățații din Alexandria, dușmani dintotdeauna ai școlii antiohiene căreia el îi aparține (e antiohian și prin naștere) și, fiind nestorian, are motive de dispută cu monofiziții din Alexandria. Declară că nu a avut parte de o educație îngrijită, lucru confirmat de opera propriu-zisă, care este destul de dezordonată la nivelul structurii și al conținutului. Fotie afirmă chiar că „exprimarea e vulgară
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
autorul nostru nu vrea să compună o operă cu conținut geografic în sensul științific al cuvîntului, ci să prezinte o descriere a lumii bazată pe concepțiile eshatologice ale creștinilor - sau, mai precis, ale unui grup de creștini (cei de orientare nestoriană și antiohiană) - pentru a le combate pe acelea ale falșilor creștini care sînt întemeiate pe doctrinele învățaților greci, adică, în esență, pe teoriile lui Ptolemeu. Sub numele lui Ptolemeu, care trăise cu patru secole mai înainte, ar trebui de fapt
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
cerească, în partea de sus; deasupra este împărăția cerurilor, indestructibilă și eternă. S-ar părea că această doctrină a celor două condiții pe care ne-o prezintă Cosma derivă din tezele școlii exegetice din Antiohia, mai precis din tezele școlii nestoriene de la Nisibi, contemporană cu scriitorul nostru. După ce a așezat astfel lucrurile în univers, Dumnezeu l-a creat pe om, care urma să treacă de la o catastază la alta. După aceea, Dumnezeu îi arată lui Moise pe Muntele Sinai tabernaculul ceresc
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]